Când obiectele își amintesc...

Andrei Cheran
- Există cercetători care jură că materia inanimată are suflet și amintiri. Când obiectele care ne înconjoară intră în contact cu oameni dotați cu o sensibilitate deosebită, lucrurile încep să spună povești -

Crucifixul lui Padre Pio

Louise A.G. este o persoană dotată cu puteri spe­ciale. Între 1982 și 1985, ea a mers de mai multe ori la Centrul de studii parapsihologice din Bologna, pen­tru a se su­pu­ne unor experimente cu garanții științi­fice certe, coor­donate de un comitet condus de ce­lebrul neu­rolog doctor Piedro Cassoli. Ședințele se desfășurau în felul următor: membrii comitetului fă­ceau un cerc în ju­rul doamnei A.G. care, stând pe un sca­un, fixa câtva timp un punct oarecare. Apoi în­chidea ochii. Respirația sa pro­fundă dovedea că in­trase în transă. În clipa aceea, se ridica și mergea prin cameră cu pași mici, răspunzând la în­trebările care îi erau adresate. Întrebări bizare, ciu­date, legate de niște obiecte care i se dădeau pentru a li se reconstitui is­toria.
În timpul ședinței care a avut loc pe 29 martie 1983, i s-a dat un crucifix care, cu douăzeci de ani îna­­inte, îi fu­sese dăruit unei femei bătrâne de către ce­lebrul pă­rinte Pio de Pietral­ci­na, sanctificat sub nu­mele de Padre Pio. Erau pre­zen­te două­spre­zece per­soa­ne, toate făcând parte din gru­pul de cer­cetători al docto­rului Cassoli. Iată ce a spus me­diumul despre obiec­tul pe care nu îl văzuse niciodată până a­tunci - și nu îl ve­dea nici în acel mo­ment, pen­tru că avea ochii în­chiși. "Simt o mână care mă mângâie pe cap și prezența unui preot ce poartă barbă. Un om înalt... cu pri­vire blân­dă și mai puțin tristă decât o are în pre­zent. Am impresia că su­ferința l-a epuizat un pic..."
În clipa aceea, doctorul Cassoli a intervenit: "Totul este adevărat în ce privește persoana care a dăruit cruci­fixul. Dar cea care l-a primit?". Louise A.G. s-a ridicat și s-a în­drep­tat încet spre interlocutorul ei, murmu­rând: "Mi se pare că este bunica ta... Te iu­bea foarte mult. Am impresia că o văd ală­turi de tine". "De ce spui «te iu­bea»?", a în­trebat atunci Cassoli. "Pentru că o văd trans­­parentă, ca și cum ar fi moar­tă." Într-adevăr, bu­nica docto­rului de­ce­dase în urmă cu cinci luni.
În timpul ședinței din ziua de 15 martie 1984, doam­nei A.G. i-a fost dată spre recunoaștere o pe­reche de oche­lari cu ramă de baga. Imediat ce i-a luat în mână, me­diumul a mani­festat semne evidente de rău, în timp ce fața sa exprima groaza și dezgus­tul. Deodată, s-a culcat pe jos și a ră­mas o clipă imo­bilă, cu brațul drept îndoit sub cap. Un gest sim­bolic, pen­tru a evoca sfârșitul tragic al persoanei căreia îi apar­ținuseră ochelarii și care se si­nucisese, aruncându-se de la etajul al patrulea al unui bloc.
Fenomenul despre care vorbim constă în "achi­zițio­na­rea de informații cu ajutorul obiec­tu­lui". Este una dintre numeroasele forme ale clar­viziunii, extrem de spec­ta­cu­loasă prin mani­festările ei. Numită și psi­hometrie, ea pre­su­pune posibilitatea ca per­soana care o exersează să re­trăiască episoade din viața altuia, să simtă bu­cu­ria, durerea, chiar și disperarea care mar­chează anumite momente ale exis­tenței. Și toate acestea, prin intermediul unui impuls miste­rios, primit de la un obiect oarecare, martor mut al acestor dureri și bucurii.
Aproape întotdeauna, subiectul "psiho­me­tru" tinde să se identifice cu pro­prie­tarul obiec­­tu­lui, ale cărui gesturi și atitu­dini le reia une­ori. În unele cazuri, când mediumul este foarte pu­ter­nic, el poate să renunțe temporar la pro­pria sa per­so­na­litate, pentru a o îm­pru­muta pe cea a indi­vi­dului pe care îl "cercetează".

Memoria pietrelor

Psihometria înseamnă și posibili­tatea de a retrăi mici fragmente din is­torie. În timpul șe­dinței de pe 29 martie 1983, o scrisoare veche și în­gălbenită i-a fost dată ace­luiași me­dium. "Simt că este o foaie care a fost îm­păturită și desfăcută de foarte multe ori... o foaie care, înainte de a ajunge aici, a trecut prin multe mâini, în epoci diferite... am senzația că alerg în spatele unui cal și că aud o fanfară... Doamne, ce alergătură!... Nu mai pot să respir... Văd un câmp vast, roșu, de culoarea ma­cului... dar această întindere este for­mată din ființe omenești, care măr­șă­luiesc undeva, departe." Într-adevăr, oa­menii aceia îmbrăcați în roșu merseseră foar­­te mult pe jos: scrisoarea fusese scri­să de revo­­lu­țio­narul Garibaldi.
Psihologul britanic Joseph Buchanan, în 1849, și geologul William Den­ton în 1854, au fost primii care au des­co­perit această posi­bilitate para­nor­mală de a ex­plo­ra trecutul. Joseph Rodes Bu­cha­nan susține că lucrurile ina­ni­mate "au un suflet și o memorie" care îi per­mit unui individ dotat cu puteri para­nor­male să vadă, prin ele, în trecut. Apa, pie­trele - toate au o memorie și dețin informații. William Den­ton era convins că lucrurile ma­teriale sunt "impregnate cu ima­gini". De un­de și celebra sa afirmație: "O pia­tră cu­leasă de pe străzile Ierusalimu­lui este o ade­­vărată bibliotecă ce conține istoria națiunii evreiești în întregime".
În realitate, lucrurile nu sunt chiar așa de simple, cum le păreau celor doi cercetători. Pro­­­­tagonistul psihometriei nu reprezintă me­moria obiec­telor, ci spiri­tul su­biec­tului pa­­­ra­normal care se des­chi­de, din­­colo de experien­țe­le sale per­so­nale, până ajunge să in­clu­dă în propria sa sferă un trecut care, fără să-i apar­țină, îi devine totuși acce­si­bil, în vir­tutea unei clarviziuni re­trospec­tive: o că­lă­torie reală, prin spirit, în trecut.

Zburătoarea incașă

Una dintre cele mai stranii și mai cu­noscu­te "călă­toare în trecut" a fost sud-americanca Maria Reyes, su­pra­nu­mită și "zburătoarea in­cașă". Evocările psihometrice datorate acestei femei aparținând vârfului societății mexicane aveau precizia unui documentar cine­matografic și in­ten­sitatea dramatică a unor evenimente trăi­te în realitate. Unul din cazurile care au fă­cut-o cele­bră a fost legat de o scrisoare de adio, scrisă de un naufragiat și pusă într-o sticlă care a fost recu­perată mulți ani mai târ­ziu. Fără să știe nimic des­pre ceea ce se în­tâmplase, Maria Reyes a descris cu un rea­lism cutre­murător dis­pe­rarea pasa­ge­rilor unui pachebot tor­pilat în 1917 de ger­mani, în Ocea­nul At­lantic: devotamentul ofi­țerilor și al mem­­brilor echipajului, ex­plo­zia mo­toa­relor, dispe­ra­rea autorului scrisorii, care în clipa dezastrului își în­drep­tase gân­durile spre soția și copiii aflați departe de el.
Aceeași prodigioasă vizionară a de­scris, cu aju­torul unui bumb de manșetă care îi aparținuse îm­păratului Ma­ximilian al Mexicului, percepția colo­rată a ma­ni­fes­ta­țiilor prin care populația țării l-a primit la sosirea sa. O bucată de mar­mură, culeasă din forumul roman din apro­­pierea vestigiilor templului lui Cas­tor și Polux, i-a insuflat viziunea ruine­lor gran­dioa­se că­rora, la cererea cerce­tă­torilor care făceau expe­ri­men­tele, le-a fă­cut un desen foarte asemănător. Aceeași bucată de marmură, când i-a fost pre­zentată din nou, în alte circumstanțe, i-a suscitat aceleași imagini. Bi­neîn­țe­les, ca și în cazul Loui­sei A.G., Maria Reyes dă­­dea răspunsurile cu ochii în­chiși, cufun­dată într-o stare profundă de tran­să. Cu toate că ținea obiectul în mână, ea nu-l vedea și nu putea, prin ur­mare, să fie im­pre­sionată de aspectul ex­terior al aces­tuia. De altfel, ea era de­­parte de a avea cul­tura necesară pen­tru a putea inventa, cu o asemenea exactitate a de­taliilor, eve­nimentele pe care le po­ves­tea. În ciuda rangului său social, Maria Reyes era în primul rând o ma­mă care trebuia să se ocupe de nu­me­roșii ei copii.
Unele dintre experiențele sale sunt absolut me­mo­rabile. Pe 29 octombrie 1919, după ce a intrat în stare de tran­să, medicul german Pagenstecher, con­ducă­to­rul experimentului, i-a dat un cuțit din chih­limbar, care provenea din Muzeul Arheologic al Mexicului. Era vorba despre un cuțit destinat sacri­fi­ciilor umane, dar ea nu știa acest lucru. "Văd o mul­țime care se gră­bește spre un spa­țiu vast", a spus Ma­ria. "Sunt acolo două sau trei sute de persoane. Sunt indieni. Au pene pe cap și par îngri­jorați... Fără în­doială, este vorba despre o ceremonie. Acum văd alți patru indieni care târăsc un om după ei, cu forța. Se zbate, dar eforturile sale sunt inutile. Este ridicat și legat pe o piatră... o piatră plată și ro­tun­dă, de cu­loare gri, înaltă de apro­xi­mativ un metru. Un om înalt și robust se apropie..."
Urmează descrierea unui sacrificiu uman, ale cărui detalii este mai bine să le lăsăm deoparte. Dar vi­ziu­nea a fost așa de atroce, încât Maria Reyes a fost cu­prinsă de convulsii. Doctorul Pagenstecher i-a luat atunci obiectul din mâini, încercând să o sugestioneze să uite, la trezire, cumplita experiență, ceea ce nu a îm­piedicat-o însă să înceapă să plângă cu sughițuri și să cadă pradă, pentru câteva clipe, unui tremur nervos.
Din nefericire, calitatea de medium aduce adesea cu sine o transferare momentană a suferințelor și du­rerii, din cauza inevitabilului proces de identificare cu persoanele și lucrurile descrise. Uneori, sufe­rințele Mariei Reyes erau legate de iden­ti­ficarea sa cu un obiect aflat, la un anumit mo­ment, într-o si­tuație care ar fi făcut pe oricine să sufere. Când s-a identificat, de pildă, cu un aero­lit, a fost cuprin­să din nou de convulsii, pentru că "s-a simțit înghițită în­tr-o pră­pastie fără fund cu o viteză enormă". În altă zi, grație unei bucăți de lavă solidificată, ea "a asistat" la o erupție vulcanică ce avusese loc cu câte­va secole mai înainte, simțind căldura cumplită, de­gajată de lava în curs de topire. A început să tușească, incomodată de gazul care "o sufoca".
Odată, doctorul Pagenstecher a întrebat-o: "Dar cum poți să te agiți așa de tare sub efectul unei simple vi­ziuni?". Maria i-a răspuns: "Pentru mine, dragă domnule doctor, nu este vorba despre o vi­ziu­ne, ci de o realitate pe care o trăiesc. Mă aflam în apropierea vulcanului și ve­deam fluviul de foc cum se apropia din ce în ce mai mult. Am auzit strigătele îngrozitoare ale victimelor înainte de a muri. Am fost înconjurată de flăcări. Am simțit o căl­dură cumplită și o senzație de sufocare. Dar, cel mai ne­plăcut era faptul că nu puteam să fac nicio mișcare: eram lipită de pământ".

Într-o noapte cu lună plină

Uneori, viziunea retrospectivă se manifestă la niște ființe care nu știu că au acest dar și nu intră în stare de transă. Iată o asemenea împrejurare, relatată de ma­rele psihanalist elvețian, Carl Gustav Jung, al cărei pro­ta­gonist a fost chiar el.
Într-o noapte a anului 1924, în timp ce dormea sin­gur în turnul său din Bollingen, a fost trezit de zgo­motul unor pași ușori care se auzeau de afară. Apoi a auzit o mu­zică îndepărtată care se apropia de el și a deslușit chiar râsete și voci. Era foarte straniu, pen­tru că el se afla într-un loc izolat, îndepărtat de casele locuite. S-a ridicat, s-a dus la fereastră, dar nu a văzut pe nimeni. A adormit la loc, dar a fost iarăși tre­zit din somn de același zgomot, însoțit de râsete, cântece, de data aceasta auzindu-se și notele unui acordeon. Iritat, a sărit iar din pat și a ridicat jalu­zelele: nu a văzut decât specta­colul unei nopți senine și calme, luminată de luna plină. Pe de altă parte, ha­lucinația, cu toate că doar auditivă, fu­sese prea reală pentru ca el să nu-și pună problema con­tactului even­tual dintre spiritul său și trecut. În­dârjit să afle ade­vă­rul, după ce a făcut numeroase cercetări, a descoperit că exact pe locul unde se înălța turnul său, în înde­păr­tatul Ev Mediu, tinerii care mergeau în Italia pentru a se înrola ca mercenari aveau obiceiul să se în­tâl­neas­că la începutul primă­verii. În locul acela se întâl­neau pentru a-și lua la revedere, poate chiar adio, de la pământul natal.
Un alt caz foarte interesant de psihometrie este po­ves­tit de Elizabeth d'Esperance, o celebră clarvă­zătoare britanică, în cartea ei autobiografică, "The Shadow Land". Este vorba despre un vis trăit cu ochii des­chiși pe vremea când era copil, în timpul unei călătorii pe mare, pe un vapor comercial aflat sub comanda tatălui său. Ea avea atunci doar treispre­zece ani și părinții cre­zu­seră că o călătorie lungă îi va scoa­te din mintea ei de copil unele "fan­tezii ciu­date". Într-adevăr, Elizabeth po­ves­tea că vede fan­to­me, evocând scene și personaje foarte stranii din tre­cut.
Zile în șir, Elizabeth a stat liniștită pe va­por, fără să fie tulburată de "viziuni", fără întâlniri cu per­so­na­je din trecut. Totuși, într-o zi, pe când se juca cu mai­muța de la bordul vasului, s-a întâmplat ceva nefi­resc: în timp ce fu­gea pe punte, s-a oprit dintr-odată, îm­pie­trită de o ima­gine pe care nu o mai văzuse până atunci: un vapor ma­ies­tuos, cu pânze albe, um­flate de vânt, străpungea va­lu­rile, îndreptându-se în di­rec­ția lor. Pe pasarelă, cu bra­țele încrucișate la piept, stătea un bărbat înalt, în vreme ce pe punte se agitau mai mulți marinari zdrențăroși. Fe­tița nu a reținut deta­liile anacronice ale viziunii, ea fiind șocată de faptul că velierul se îndrepta cu toată viteza spre vaporul pe care se afla ea, accidentul fiind ine­vita­bil.
Elizabeth a scos un țipăt de groază, rugându-l pe ofi­țerul de la cârmă să facă ceva. Dar acesta nu vedea nimic, în afara oceanului încrețit ușor de adierile brizei. Dispe­ra­tă, și-a ascuns capul la pieptul ofițe­rului, așteptând șo­cul fatal. Dar nu s-a întâmplat nimic, iar când Elizabeth a ridicat capul, a văzut misterioasa corabie continuându-și drumul, de cea­laltă parte a vasului lor, ca și cum ar fi trecut prin el, fără să producă nici cea mai mică strică­ciune. Oare fusese vorba despre un vapor-fantomă? Sau fetița primise un "mesaj vizibil", provenit dintr-un punct înde­păr­tat al acestei imense panorame aflate în afara tim­pu­lui și pe care spiritul nostru conștient poate, une­ori, să o perceapă. Este ca și cum s-ar suprapune două fotografii ale aceluiași loc, făcute în epoci diferite.
Tot Elizabeth d'Esperance povestește întâm­plarea ur­­mătoare. "După mulți ani de la apariția acelui straniu va­por, într-o zi, mi s-a făcut foarte rău, văzând o batistă de mătase care mi-a fost ofe­rită spre examinare. Imediat ce am atins-o, am fost cuprinsă de amețeli și frisoane. Ea fusese folosită pentru a acoperi timp de câteva minute fața unei nefericite, ucisă într-un accident de mașină. Unele obiecte fac niște «glume» destul de bizare. O carte de vizită, de exemplu, mi-a produs într-o zi senzația că mă curentez. Semnificația acestei întâm­plări am desco­pe­rit-o mai târziu, când am aflat că po­se­soarea cărții de vizită fusese spitalizată și suferise un tratament cu electro­șocuri."
"Cu toate acestea", mai spune ea, "cel mai curios caz a fost acela al unui portofel uzat, pe care nu reușeam să-l ating. M-am chinuit să-l iau în mână, dar o forță superioară voin­ței mele mă îm­pingea înapoi." Oare cui îi aparținuse? Poate unei persoane avare, bănuitoare, a cărei idee fixă era că va fi prădată.

Fantomele plutitoare

Nu toate fantomele au înfățișări omenești. Obiectele "nasc" și ele fantome. Cele mai frecvente sunt nălucile unor corăbii care s-au scufundat. Ele rătăcesc pe mări și oceane, fiind văzute cu ochii imaginației de către persoanele cu însușiri parapsihologice, care le reconstituie istoria pe baza unor relicve: scrisori sau obiecte ale mari­narilor dispăruți. Câteodată, se-ntâmplă, însă, ca și oamenii nor­mali să le poată zări. E cazul regelui bri­tanic George al V-lea, care, împreună cu echipajul de pe vasul "Bacchante" au trăit, în 1881, o asemenea ex­periență uluitoare: pe valurile oceanului, au vă­zut navigând, dintr-odată, un vas al flotei engleze, scu­fundat în ur­mă cu câțiva ani. După câteva minute, năluca a dispărut.

Carl Gustav Jung
Savantul din turnul de piatră


Fiu de pastor, Carl Gustav Jung s-a născut pe 26 iulie 1875 în Kesswil, pe malul lacului Cons­tanța, din Elveția. A fă­cut studii de medicină, iar in­te­resul său cu totul de­o­sebit pentru par­ticu­la­ri­tățile biologice și spi­ritua­le ale materiei l-au deter­minat să alea­gă psi­hia­tria. În 1900, a devenit asistent la Cli­ni­ca de Psi­hiatrie de la Uni­versitatea din Zü­rich, unde s-a spe­cia­lizat în ma­ladiile men­tale. Des­co­pe­ri­rea lucră­rilor lui Sigmund Freud, ma­rele psiha­nalist ger­man, pri­vind hipnoza și visul, l-au ajutat pe Jung să în­țeleagă uni­ver­sul straniu al os­pi­ciilor în care lucra. Cei doi sa­vanți se cunosc în 1907, dar divergențele de opi­nii apar foarte re­pede între ei și ruptura se pro­du­ce în 1910. Jung traver­sea­ză o perioa­dă de profun­dă solitudine, confruntat cu propriul său incon­ști­ent. Iese din criză în 1918, când începe o pe­­rioadă fer­tilă de studiu, soldată cu opere fun­damen­tale. În 1903 se căsă­toreș­te, are cinci copii, iar în 1923, cum­pără un teren în loca­litatea el­vețiană Bollin­gen (aproape de do­mi­ciliul fa­mi­liei sale) unde își construiește un turn, loc de refu­giu și medi­tație, care îl apără de lu­mea exte­rioa­ră. În 1944, este victima unui in­farct, când tră­ieș­te expe­riența trecerii din via­ță spre moarte, în pri­ma sa fază. O forță "invizi­bilă" îl obligă "să re­vină pe pământ". După această în­tâm­­­plare, sa­van­tul se inte­resează îndeaproape de pa­­­rapsihologie, trăind chiar câteva experiențe pe ca­re le va co­mu­nica în cărțile lui, unele publicate pos­tum: "Rea­li­tatea sufle­tu­lui", "Viața mea. Amin­­tiri, vise, re­flec­ții", "Feno­mene oculte". Carl Jung moare pe 6 iunie 1961, la Küssnacht, în vârs­tă de 86 de ani.