Doi maeștri ai acordeonului

Iulian Ignat
RICHARD GALLIANO - "Am o mare admirație pentru acordeoniștii români, însă aș trișa dacă aș încerca să cânt ca ei"

Într-una din după-amiezile însorite ale acestei primăveri, am zărit pe Calea Victoriei un băr­bat îm­bră­cat în negru, care se plimba agale, cât se poate de li­niștit, contemplând, din mers, vechile clădiri din București. Nu avea gesturile grăbite ale bucureștenilor, nici căutătura turiștilor străini, dornici să bifeze cât mai multe obiective turistice. Apoi mi-am amintit că tocmai îl văzuerăm pe un afiș: "Stai puțin, îl știu pe tipul ăsta. E Richard Galliano, unul dintre marii acordeoniști ai lumii!" Faptul că se plim­ba în centrul ora­șului nu-i de mi­rare, pentru că în ultimii ani, a de­ve­nit o prezență constan­tă pe sce­nele românești. In­vitat să con­cer­teze la Sala Ra­dio, mereu plină când Gallia­no apare pe afiș, acor­deo­nis­tul a interpretat aici jazz, tan­go, Bach, Vivaldi și, la sfârșit de aprilie, Mozart.

Mozart la acordeon

S-a născut în decembrie 1950 la Cannes, în Franța, din părinți italieni. Tatăl său era profesor de acordeon, instru­ment la care Richard a în­ceput să cânte de la patru ani. A studiat muzica clasică, la 14 ani a descoperit jazzul, iar la 23, s-a mu­tat la Paris, unde a fost instrumentist, aran­jor și compozitor într-o trupă de jazz și, în pa­ra­lel, i-a acompaniat pe marii cân­­tăreți de muzică fran­ceză ai vremii. În 1985, îi apare primul album so­lo. Întâlnirea cu Astor Piazzolla, genialul com­po­zi­tor de tango, i-a mar­cat cariera. A revo­luționat, la rândul său, traiectoria acordeonului spre jazz și în muzica cla­sică. În 2010, a devenit primul acordeonist care im­pri­mă un disc la celebra casă de discuri ger­mană "Deutche Grammophon", iar albumul în care interpre­tează muzica lui Bach devine cel mai vândut disc de muzică clasică al anului. Continuă să con­certeze frecvent în lume, trecând cu ușurință de la jazz la tango și la muzică clasică. "Mi-ar plăcea să știu cu adevărat ce simte publicul când ascultă Bach, apoi Piazzolla, apoi din nou Bach. E ca și cum ai avea trei orchestre într-una singură: spiritul lui Piazzolla e foar­te deosebit, muzica mea e diferită, se simte influ­ența europeană, Parisul, iar Bach sau Mozart oferă muzica perfectă, magnifică, pe care încerci să o cânți cât poți mai bine", declara el într-un interviu. Cel mai recent concert al său din București, de pe 29 aprilie, susținut alături de Orchestra de Cameră Radio, s-a bucurat de un mare succes, exigentul public de la Sala Radio rechemându-l de patru ori pe scenă.

- De data aceasta a venit rândul lui Mozart. Ce vă leagă de acest compozitor, cum îl simțiți față de ceilalți cărora le-ați dedicat recitaluri?

- Când eram mic, ascultam multă muzică clasică și eram pasionat de biografiile marilor com­po­zitori. Dintre cele compuse de Mozart, as­cultam "Nunta lui Figaro", "Răpirea din Se­rai". Apoi am desco­perit jazzul și multă vreme nu am mai fost interesat de muzica lui, până de curând, când am ascultat o lucrare scrisă de el pentru un clarinet, care suna pre­cum un acordeon. Asta mi-a dat ideea. Ca ascul­tător de muzică clasică, prefer Debussy, Chopin sau Bach. Mozart pare simplu la prima ascultare, dă senzația de ușurătate, însă este o capcană, pentru că odată ce începi să-i descifrezi muzica, vezi ce deli­catețe, ce tensiune se găsesc acolo. Nu mi-a fost deloc ușor să pregătesc concertul de la București, unde am cântat pentru prima oară o lucrare de-a lui Mozart. Îmi place swing-ul muzicii lui Mozart, ritmul său. În orice cânt, caut aspectul dansant al acelei muzici. Bineîn­țeles, la tango este evident, dar, surprinzător, îl găsești în multe alte muzici.

- Treceți cu mare le­jeritate de la un stil mu­zical la altul, de la ri­goarea muzicii clasice la improvizația jazzului...

- Asta, deoarece pen­tru mine nu există decât o singură mare muzică, nu există stiluri muzicale. Jazzul mă ajută să cânt mai bine muzică clasică și invers, se hrănesc una din cealaltă. Dacă te can­tonezi în­tr-un singur gen, oricare ar fi acesta, riști să pierzi subtili­tățile altor tipuri de mu­zică. Le cer mu­zi­cienilor din sfera cla­sică să cânte mai relaxați, să caute swingul, rit­mul, și le cer celor din jazz să urmeze sunetul na­tu­ral, a­cus­tic, al ins­tru­mentului. Cu câ­te­va zile în urmă, am avut un concert la Lisa­bona, și su­ne­tul pe scenă era atât de pu­ternic, fiecare voia să se audă pe sine cum cântă, așa că am decis să scoatem toată amplificarea, și a ieșit un con­cert minunat.

- Călătoriți în continuare foarte mult. Încă vă mai face plăcere?

- Nu. Nu-mi place să călătoresc cu avionul, să pierd timpul prin aeroporturi, călătoriile în sine mă obosesc. Dar mă bucur în continuare foarte mult să des­copăr noi oameni, noi colegi, noi scene, noi mu­zici. Când sunt acasă, stau liniștit o zi, două, apoi în­cep să mă plictisesc, să devin nerăbdător, să aștept o nouă plecare. Revenirea din turneu înseamnă de multe ori și o ușoară depresie, tristețe, pentru că ești obiș­nu­it, hrănit cu energia publicului, în care fiecare seară în­seamnă un nou examen. Ca în studenție. În fiecare seară încerc să dau ce am mai bun și, uneori, așa cum a fost acum, când am cântat pentru prima oară pe sce­nă o lucrare a lui Mozart, simt presiunea examenului. Iar când acesta se încheie, simt eliberare și tristețe.

"Ador muzica românească"

- Ați cântat cu muzicieni români din zona cla­si­că. De ce nu încercați și cu acordeoniști, cu lăutari? - Ador muzica românească, știu că aveți mulți acordeoniști de mare valoare, pe care îi apreciez. Cu unii mă cunosc, pe alții îi descopăr întâmplător, chiar și în restaurante. Există o formație românească ce a în­registrat un album întreg numai cu compozițiile me­le. Sunt prieten cu cei din Taraful Haiducilor. Am co­laborat foarte bine și în România, și în Franța, cu ins­tru­mentiști români din muzica clasică, însă, în ceea ce pri­vește muzica tradițională, prefer să rămân un as­cultător. Pot aduce un omagiu muzicii balcanice, dar nu voi cânta niciodată ca acești muzicieni. Nu vreau să trișez, să păcălesc. E ca și cum acum, că am venit de mai multe ori aici, aș încerca să vorbesc cu tine în limba română, m-aș preface că știu. La fel și cu fla­menco, sau cu muzica Africii de nord, pe care le apre­ciez foarte mult. Ar fi ca și cum aș învăța să vorbesc o limbă nouă.

- Care este povestea acordeonului pe care îl pur­tați peste tot cu dumneavoastră și a ursulețului de pluș care atârnă de el?

- Gisette, soția mea, mi-a dat jucăria, ca să-mi amintesc mereu de ea. Acordeonul l-am primit acum 50 de ani, când am împlinit 14 ani, de la bunica mea. Este firul conducător al muzicii mele. Cunosc chita­riști care au zeci de instrumente, la fiecare piesă folo­sesc unul diferit. Am și eu acordeoane acasă, însă a­ces­­ta este singurul cu care cânt în concert. Indiferent ce cânt, tango, clasic, jazz, prefer să păstrez un singur sunet, cel dat de acest acordeon.

- Sunteți foarte atașat de rădăcinile familiei.

- Desigur. Am învățat să cânt de la tatăl meu și el continuă și acum să cânte la acordeon. Are 89 de ani. Am regretul acesta, că nu am imprimat un disc îm­pre­ună, iar acum este târziu, pentru că el ar resimți pre­siunea. Însă am pus împreună la punct o metodă edu­cativă pentru învățarea tainelor acordeonului. Prefer să îl filmez în situații în care este mai relaxat, și aceste filmulețe știu că vor avea mare audiență pe internet.

- În afară de acordeon, care este cea mai impor­tantă lecție învățată de la el?

- Să fiu calm, liniștit. Așa sunt cei din nordul Italiei, nu au sângele fierbinte, precum cei din sud, de unde vine mama. Ei sunt mai spontani, au reacții ra­pide, sunt mai agresivi, mai capricioși. Așa că eu re­prezint un echilibru între mama și tata, sudul și nordul Italiei, am câte ceva de la fiecare, iar de la tata am, sigur, calmul său marțial.

IONICĂ MINUNE, în sfârșit la rampă - "M-am întors de la Bruxelles, unde am cântat folclor românesc"

La o zi după concertul lui Galliano, chiar de Ziua Internațională a Jazz-ului, s-a lansat un album ce-l are în prim-plan pe marele nostru acordeonist Ionică Minune. Întors după 15 ani petrecuți la Paris, unde a cântat stiluri diferite, dar și jazz, în compania celor mai buni muzicieni francezi, Ionică Minune a preferat să rămână retras, să cânte la eve­ni­mente particulare sau să facă dese călătorii pentru concerte în străi­nă­tate. Albumul "Good Friends " înseamnă, în sfârșit, mo­mentul în care muzica lui Ionică Minune de­vine accesibilă publicului larg din Ro­mânia. Și nu oricum, ci prin­­tr-un CD ce se înscrie deja pe lista celor mai bune al­bume de jazz ale anului. Casa de discuri "Soft Re­cords" merită toate apre­cie­rile pen­tru felul în care, în­tr-un mo­ment în care piața mu­­zi­cală este sufocată de pro­ducții submediocre, jigni­toa­re pentru bu­nul gust, con­tinuă să promo­veze valorile ro­mânești din jazz, rock și mu­zică clasică. Albumul este semnat Ionică Minune și Petrică Andrei, însă în­treaga echipă ce a colaborat la imprimări, formată din muzicieni cu mare experiență în jazz, a contribuit la atmosfera în­cântătoare a albu­mului: Costel Nițescu - vioară, Jean Stoian - chitară, Răzvan Cojanu - con­trabas, Lau­ren­țiu Ștefan - tobe. Albumul conține pie­se clasice ale repertoriului inter­na­țional de jazz și trei compoziții Ionică Minune, în care subtila tentă lăută­rească aduce un farmec incon­fun­dabil. Interesant este faptul că cei doi, Ionică Mi­nune și Petrică Andrei, au cântat, în formule și în ani diferiți, alături de Richard Galliano. Pianistul Petrică Andrei s-a născut la Pitești, în 1975, a studiat muzica la liceu și la Universitatea Națională de Muzică. La 18 ani, a luat premiul întâi la Festivalul de Jazz de la Sibiu, iar în anii ce au urmat, premiile s-au ținut lanț, la fel cu invitațiile de a cânta în stră­inătate. Ionică Mi­nu­ne s-a născut în 1959 la Costești - Buzău, într-o fa­mi­lie de lăutari, în care bunicul cânta la țambal și tata la vioară. La patru ani, Ionică a pus mâna pe acor­deon și s-a dovedit a fi cu adevărat un copil minune, mai în­tâi, uluindu-i pe cei din zonă cu virtuozitatea sa, apoi, încă din adolescență, ajungând să cânte ală­turi de cei mai buni lăutari din țară. A făcut o echipă gro­zavă cu Toni Iordache și a cântat jazz, café-concert, folclor, pe mai multe continente, în companii onorante.

- Pe unde ați mai umblat, de când nu am mai vorbit, în urmă cu un an și jumătate?

- Germania, Italia, Franța...am cântat jazz ma­nouche. Ieri m-am întors de la Bruxelles, unde am cântat folclor românesc la un mare festival balcanic, și am fost primiți cu multă căldură. Și aici mă cu­noaș­te lumea, dar nu știu dacă sunt atât de apreciat ca afară... Acolo am un public care mă apreciază și mă iu­bește, însă, ușor, ușor, mă gân­desc să-mi schimb modul de a face muzică. De ce nu aș urca și în Ro­mânia pe scenă să cânt jazz? Am deja mai mul­te idei.

- Mă bucur că a ieșit acest disc și puteți fi, în sfârșit, as­cul­tat.

- Și eu sunt fericit. Vor­beam cu Petrică, un colos al pia­nului și al jazz-ului, "hai, mă, să facem un disc". Am in­trat noi în studio, dar nu ne-am luat foar­te în serios, "hai să tragem două-trei piese, să vedem ce-o ieși". Și atât de bine ne-am simțit îm­preună, că discul a fost gata. L-am tras într-o zi, vreo zece ore, dar mai mult am vorbit în timpul ăsta. "Ce-ar fi să în­cercăm și asta, dar să facem așa?"

- Ar fi interesant de aflat cum ați ales repertoriul pentru album.

- Sunt multe, foarte multe piese, compoziții, inter­pre­tări de acordeon, cum să alegi? Am făcut așa. Mă ui­tam la fiecare din băieții din studio, "Mă, ce-l re­prezintă pe ăsta?". Lui Costel, vioristului, îi place Django Reinhardt, am băgat două piese de ale lui; lui Petrică îi plac americanii, am băgat Sonny Rollins și Dizzy Gillespie. Și tot așa.

- Se simte că-i un album făcut între prieteni, cum arată și titlul, "Buni prieteni"...

- Pe Petrică îl știu de când era copil, un băiat cu­minte, la locul lui, știe ce vorbește, îl apreciez foarte mult. Pe ceilalți îi știu de 25-30 de ani, suntem buni prieteni, iar eu pun mare bază pe prietenie. Suntem prieteni atunci când tu nu poți să faci ceva și eu vin să te ajut, sau invers. Nu contează în ce domeniu sun­tem, tu poți să fi zidar și eu acordeonist, dacă ai șapte ani de acasă, ești sincer, ne înțelegem bine, suntem prieteni, prieteni. Și mai sunt și ceilalți prieteni, câinii și pisicile, alea de mă așteaptă acasă, animalele mele. Cu alea îmi fac eu triumful, ăia sunt cei mai buni prieteni ai mei. În afară de Petrică și de băieți...

NOUTĂȚI DE LA CLEJANI

Taraful Hai­du­cilor conti­nuă să stră­bată Eu­­ro­pa în lung și în lat, de data aceasta, în turneu de pro­movare a noului lor album. "Of Lovers, Gamblers and Parachute Skirts", o întoar­cere la rădăcini, care a primit re­cen­zii elogioase de la cele mai respectate reviste mu­zicale occidentale. În acest timp, în satul lor, Cle­jani, talentele noi continuă să iasă la iveală, pentru că pe Strada Lăutarilor muzica este un mod de viață ce se transmite din generație în generație. Cel mai nou taraf din Clejani se numește Bahto Delo Delo și tocmai și-a lansat primul CD, ce are în prim-plan tot un acordeonist. "Țagoi", po­re­cla lui Marin Sandu, este totodată titlul albumului de debut al tarafului. Fiu al vestitului viorist Niculae Neacșu, unul dintre fondatorii Tarafului Haiducilor, Țagoi are alături excelenți instrumentiști tineri. Al­bumul i se datorează lui Eshan Goreishi, un mu­zi­cian iranian ce trăiește în Statele Unite, care a dorit să locuiască o vreme la Clejani, alături de lăutari, și să învețe cât mai multe de la aceștia. Impresionat de ce a găsit acolo, Eshan a adunat trupa și le-a produs acest CD, care nu ar trebui să lipsească din colecția iubi­torilor muzicii lău­tă­rești. El con­ține 9 piese de joc, de jale, de dra­goste, ce te cu­ce­resc imediat prin spi­ritul lor viu, li­ber. "Ța­goi" adu­ce un sunet sălba­tic, neci­ze­lat, pri­mi­tiv aproape, ca­re te poartă ca într-un ca­rusel, în vite­ză, prin lumea pli­nă de rit­muri a lău­tarilor de la țară.