Cu Pământul la doctor

Andrei Cheran
Litanie pentru Planeta Albastră

Inundații, cutremure, alunecări de teren și fur­tuni cumplite. De la an la an, natura parcă ne pedepsește din ce în ce mai tare. Verile sunt tot mai secetoase, iar iernile, fără zăpadă. Oare ce se întâmplă cu frumoasa Planetă Albastră? Am reușit să o distrugem de tot? Întreg acest rău are un singur nu­me, un nume care a pătruns pe furiș în viața noas­tră coti­diană, pe care îl pomenim de­seori, dar nu îi acordăm niciodată atenția pe care o merită. Un cuvânt simplu, dar care a devenit cu timpul, temut. Iar acest cuvânt care se întinde ca o pecingine peste lume și care a devenit de temut ca și ciuma este "po­lua­rea". Ei i se datorează cele mai multe dintre dezastrele naturale cu care ne confrun­tăm. Ea este vinovată de încălzirea climei, de otră­­virea apelor, de deșertizare, de boli ome­nești ce nu pot să fie învinse. Ani la rând, ex­perții în domeniu s-au adunat în congrese, s-au plâns și au amenințat, au strigat: "Aten­ție! Arde!". Nimeni n-a avut urechi să-i as­culte, iar situația este din ce în ce mai gravă. Aerul, apa, pământul, întreaga biodiversitate, tot ceea ce făcea planeta locuibilă, este pe punctul de a fi distrus. Pământul este bolnav și suferă. Oare cât i-a mai rămas de trăit? Chiar dacă întrebarea pare exagerată prin dra­­matismul ei, ea corespunde realității. Oa­menii de știință au stabilit un bilanț care nu lasă loc la îndoieli.

Aerul - un imens Auschwitz

Poluarea aerului se datorează, în primul rând, emisiei de gaze carbonice și de butan, de către țevile de eșapament ale mașinilor și de către coșurile uzinelor. Distrugând stratul de ozon, aceste gaze cu efect de seră sunt prin­­­cipalele vinovate ale creșterii tempe­ra­tu­rii la nivel global. Savanții estimează că până în anul 2100 temperatura medie pe Terra va crește cu peste șase grade. Încălzirea pro­voacă deja topirea ghețarilor de la Poli, stârnește fur­tuni și ploi diluviene în emisfera nordică. Inun­dațiile vor fi din ce în ce mai puternice.
Pe de altă parte, în emisfera sudică va predomina seceta, provocând tot mai multe zone deșertice, adu­când foametea și moartea a sute de mii de oameni. Pe lângă asta, mai apar și alte fenomene devas­ta­toare, precum tornadele și furtunile (de tip tsunami) care afectează țările ce se învecinează cu Oceanul Pacific, inundații compa­rabile cu... Po­topul. Un alt efect, medical de data aceas­ta, al încălzirii globale, este apa­riția bolilor de rinichi la locuitorii din emisfera sudică, din cauza perioadelor caniculare și a des­hi­dratării pe care o provoacă la per­soanele vulnerabile. În plus, verile din ce în ce mai calde duc la sporirea ma­ladiilor cardio-vascu­lare, cerebrale și respiratorii în zona Mării Medite­rane și a Europei Cen­trale.
Dar mai există un alt fel de poluare, și mai periculos încă. Nici în ziua de azi, niciun doctor sau om de știință nu a dat de capătul răului pe care îl pro­­voacă asupra organismului ome­nesc poluanții pe care îi respirăm zi de zi, picătură de pi­cătură. Un studiu întreprins recent în Franța a rele­vat o creștere importantă a mortali­tății, în momentele de poluare maximă. Alte anchete au demonstrat că anu­mite crize de astm și de tuse sunt legate de con­cen­­trațiile importante de gaze de eșa­pament, când, din lip­sa vântului, aerul viciat stag­nează peste orașe. Mai tre­buie știut și faptul că parti­cu­lele emise de mo­toa­rele Diesel provoacă in­fla­mații peri­cu­loase ale plă­­mâ­nilor. În Anglia, oamenii de știință au estimat că scă­derea cu numai un procent a nive­lu­lui de po­lua­re ar re­duce rata mor­talității, cu trei mii de decese pe an!
Oare pot fi oprite aceste amenințări? Poate fi opri­tă gazarea Terrei? Răspunsul este afirmativ, cu con­diția să existe voință politică, reacții ferme, venite din partea guvernelor țărilor industrializate. Dar oare câți industriași vor fi de acord să finanțeze "curățirea" noxelor cancerigene din fumul emis de uzinele lor? Câți șefi de stat vor avea îndrăzneala să reducă circulația automobilelor și a camioanelor, fără a stârni nemulțumiri populare? O parte a răspun­su­lui este deja cunoscută. Statele Unite, țara care produce un sfert din gazul carbonic care otrăvește atmosfera, refuză să le impună industriașilor săi să aloce sumele necesare pentru reducerea emisiilor to­xi­ce.

Apa: moartea de sete nu mai este o simplă metaforă

Dacă întrebăm un copil de unde vine apa și unde se duce atunci când plouă, va răspunde că în pământ. Dar lucrurile nu stau exact așa. Nu toată apa căzută din cer stagnează în sol. Nici în mare și nici măcar în râuri. Sub efectul evaporării, ea se transformă în nori, regăsind astfel statutul său inițial de apă de ploa­ie. Nicio picătură de ploaie nu pleacă de pe pla­neta noastră! Cu toate acestea, apa începe să lipsească din anumite zone ale Pămân­tului, în mod dramatic. De fapt, cea care lipsește este apa potabilă. Cea ca­re poate fi băută sau folosită pentru iri­ga­rea cultu­rilor. De aproximativ cincizeci de ani, ca­litatea sa se degradează sub efectul poluă­rii. O parte foarte importantă devine im­pro­prie consumului și irigațiilor. Or, ce­rerea mondială este de aproape 1000 de metri cubi pe an pe cap de locui­tor, o canti­tate ce nu poate să fie acoperită, pentru că volumul de apă folosită crește din zi în zi. Urmarea: peste două miliarde de oameni din țările subdezvoltate duc lipsă de apă, iar experții avertizează că în mai puțin de un secol, criza apei va atinge întreaga pla­netă. Deja, în tot mai multe țări civilizate, apa din lacuri nu mai cores­punde normelor de puritate cerute de Organizația Mon­dia­lă a Sănătății. Sigur, apa poluată se poa­te recicla, dar costul este de 210 miliar­de de euro pe an. La acest preț, apa pota­bilă de­vine un lux rezervat țărilor bogate.
În țările care nu dispun de mijloacele financiare necesare, apa nu este curățată înainte de a fi redistribuită. Ea conține bac­terii și produse toxice. Lipsa de apă este resimțită mai ales în Asia, unde are loc o creș­­tere demografică galopantă. Un alt pe­ricol: apa folosită la irigații se încarcă de pes­ticide, pe care le varsă mai apoi în pân­za freatică. Țările dezvoltate fac foarte pu­ține eforturi pentru a economisi acest bun așa de prețios, apa nu este o marfă ca ori­care alta, ci un patrimoniu care trebuie păstrat. Dar nimeni nu se gândește să facă economie, deși apa pe care noi o risipim este vitală pentru alții. Dacă ne-am schimba obiceiurile de pe acum, răul ar putea fi evi­tat. Dar cum să-l eviți, din moment ce dezvoltarea in­dustrială, cerând din ce în ce mai multă apă, po­luează în mod ireversibil subsolul și râurile? În ulti­mii cincizeci de ani, volumul apei poluate a crescut de douăzeci și cinci de ori.

Pământul: agricultura ucigașă

Omul este cel mai de temut dușman al solului. Iar acesta ne va lipsi, într-o bună zi. Pentru că nu încetăm să risipim puținul teritoriu liber pe care ni-l lasă ocea­­nele. Agricultura intensivă, dispariția progresivă a pădurilor, poluarea: solul are mult de suferit din cauza omului. Dar această sursă de bogăție, care ne-a permis să supraviețuim până în ziua de azi, nu este inepui­za­bilă. 60% din pământul ara­bil la ni­vel mondial a fost epui­zat. Bo­găția lui bio­logică - elemen­tele ce hrănesc recoltele - este a­proa­pe de zero. Calciul, azotul, fierul, oligo-elementele conți­nu­te în pământ nu se reînnoiesc de la sine. La fel și organismele vii care îl populează, viermii, in­­sec­tele, bacteriile și plantele, nu sunt nemuritoare. Mii de specii vii care contribuiau la îm­bogățirea humusului au dispărut deja de pe suprafața glo­bului, ucise de o agricul­tură devasta­toa­re. Subsolurile fertile sunt rare și dispar re­pe­de. Când pă­mân­tul își pierde viața, degeaba este dopat cu îngrășăminte chi­mi­ce. Tot ce se mai poate face este să se cultive în altă parte, pe altă planetă, pe Marte, poa­te...
Pe zi ce trece, în Africa și în Asia, pământul se­că­tuit se transformă în deșert. Cel mai acut exemplu este al Chinei, unde în fiecare an, peste 2500 de kilo­metri pătrați de teren se transformă în deșert. Este pur și simplu un dezastru. Terenurile cultivabile sunt amputate de o suprafață de 60 de kilometri pe 40. Poate să pară puțin, la cât de mare este China, dar peste zece ani, deșertul va strânge în laț zonele încă vii. Dar care sunt motivele acestei deșertificări? Fi­rește, o producție cerealieră prea mare și chimizată în exces. Dacă adăugăm și furtunile de nisip dato­ra­te încălzirii climatice, vom înțelege de ce, în fiecare an, zeci de mii de țărani chinezi ajung muritori de foa­me.

Albinele lui Einstein

Albert Einstein pomenea, deseori, de "albinele fără de care nu ar exista oameni pe Pământ". Cum interlocutorii săi erau mirați de această afirmație, marele savant își continua demonstrația. El afirma că pe planeta noastră, toate speciile au destinul legat. Fără polenizarea albinelor, plantele nu ar putea să se reproducă, dar și albinele au, la rândul lor, nevoie de ele, pentru a se hrăni... Iar pe de altă parte, plantele la rândul lor, au nevoie de apă, pentru a-și extrage hrana din sol. Un sol care nu ar fi suficient de aerisit, dacă râmele nu și-ar săpa în el galeriile. Iar pentru a se hrăni, omul are nevoie de plante. Are, deci, ne­vo­­ie de albine și de râme. Fără ele am muri cu toții de foame. Einstein dorea să arate că suprimând o singură verigă a acestei întocmiri minunate, făptura vie s-ar putea distruge în întregime.
Și nu este vorba doar de albine și de insectele din pământ. Să luăm în colimator și pădurile din zona Amazonului sau din jung­la africană. Se știe că aces­te teritorii sunt plă­mânul Terrei, absorbind dioxidul de carbon, pentru a-l trans­forma în oxigen. Fără arbori, acest gaz otrăvitor s-ar răspândi în atmos­feră, agravând efec­tul de seră. Iar în păduri trăiesc, de asemenea, mili­oa­ne de specii vii, care for­mează lanțuri asemă­nă­toare cu cel care le u­neș­te pe albi­ne și pe oa­meni. Or, a­proape 15.000 dintre a­ces­te specii sunt în pre­zent pe cale de dis­pariție, din cauza tăierii excesive a copacilor. Și pericolul nu se oprește aici. Odată ce copacii au fost dobo­râți, populațiile indigene mi­grează către noile lu­mi­nișuri. Cons­tru­iesc sate și drumuri, pe care mai târziu circulă mașinile, poluând un mediu ce pâ­nă atunci fusese virgin.
Pe de altă parte, tăierea nemiloasă a pădurilor perturbă viața animalelor sălbatice, dintre care unele nu se pot salva decât migrând în mod masiv. Dar nu toate speciile se pot adapta la un nou habitat și multe dintre ele dispar. Astfel, se rup noi și noi lan­țuri. Oa­menii de știință încearcă să stopeze această dis­tru­gere masivă, creând rezervații de animale și de plante și scoțând legi care protejează anumite specii, ori încurajând apariția grădinilor zoologice. Acestea găzduiesc peste cinci sute de mii de specii de mami­fere, păsări, reptile și pești. Fără ele, multe dintre animale ar fi dispărut până în prezent. Plantele sunt și ele salvate. În Anglia, banca de semințe are peste șase milioane de specii păstrate la temperaturi ce merg de la + 4 la -130 de grade Celsius. Dar nu toate plantele care trăiesc pe Pământ suportă camerele fri­go­rifice. La fel ca și pentru animalele care nu se re­pro­duc în captivitate, oamenii de știință au creat "spa­ții de conservare la fața locului", unde plantele cresc departe de prădători și de poluare. O acțiune eroi­că, dar care nu poate salva viața Planetei Albas­tre, dacă poluarea masivă a aerului, a pământului și a apei va continua. Un scenariu de groază, pe care lăcomia omenească, nu vrea să-l recunoască deși sea­mănă tot mai mult cu Apocalipsa.