Părintele IOSIF CHIRIAC - starețul Mânăstirii Tazlău - "Credința face parte din identitatea noastră, a românilor"

Despre rugăciune, în toiul primăverii

Când am ajuns în biserica de la Tazlău, cu zidurile ei bătrâne, încărcate de rugăciunile tuturor celor care s-au nevoit aici, timpul s-a oprit în loc. În fiecare strană, din orice colțișor, prin fiecare privire de sfânt, veacurile se pră­văleau peste mine. Aerul în­suși era bătrân și parfumat. Am început să mă rog. Nu pen­tru că îmi propusesem, ci pentru că totul, chiar și pietrele, păreau că îl cheamă pe Dumnezeu. Hotă­rât lu­cru, rugile nu se trec așa cum se trec oamenii. Ele sunt mai puternice de­cât vremu­rile și decât existențele noas­tre bicis­nice. Au propria lor via­ță, dată de Sus. De aceea, atunci când te oprești într-un lăcaș stră­vechi, ele pogoară asupra ta și te înalță la cer. Mai ales când ești într-o biserică precum cea de la Taz­lău, închipuită de meșterii lui Ște­fan cel Mare și Sfânt. O rugăciune cu trup de pia­tră.
Aici l-am întâlnit pe părintele Iosif Chiriac, starețul așezămân­tu­lui. Trecut de vârsta primei tinereți, cu tâmplele albite, părintele ne-a vor­bit într-un grai dul­ce, moldove­nesc, despre smerenie și liniștea ini­mii, despre rugăciune și nevoința minții de a sta mereu curată înaintea Domnului. Arareori am auzit un călu­găr care să spună că mirenii îi întrec, adesea, în rugă­ciune pe monahi, și că preoții ar trebui să predice - nu din cărți, ci din inimi încălzite de har. Cuvinte simple, sincere și foarte vii. Ca și părintele Iosif.

Adevărata rugăciune cere smerenie
"Omul zilelor noastre nu are pace. Suntem permanent tulburați"

- Părinte stareț, aș dori să începem dialogul nos­tru cu o întrebare legată de rugăciune. Se întâmplă, adesea, ca stră­dania noastră să fie zădărnicită de gândurile care ne trec prin cap. Cum să faci să ții rugăciunea curată, plină de har?

- Rugăciunea e vorbirea minții cu Dumnezeu. Da­că o faci de pe coordo­­na­tele unui om păcătos, ea este mai in­ten­să, mai concentrată. Din păcate, reali­tatea e că noi nu ne considerăm păcătoși. Întotdeauna îi așezăm pe ceilalți mai jos decât pe noi. Dacă noi toți ne-am socoti cei mai din urmă dintre oameni, nici nu am mai avea de unde să cădem, iar min­tea nu ar mai fi risipită la rugăciune, fiind acoperită de harul lui Dumnezeu. Smerenia ne-ar păzi, doar să nu fie o sme­renie pre­făcută. Știți cum se spune în mânăstire - "E smerit mândrulețul!". Sfântul Apostol Pavel ne-a învă­țat smerenia autentică, atunci când spunea despre el însuși - "Cel dintâi păcătos sunt eu". Dar nu era vorba de o declarație de fațadă, el chiar așa se simțea în fața lui Dumnezeu. Într-o astfel de stare de smerenie, rugă­ciunea prinde aripi, iar min­tea nu mai zboară la alte gân­­duri. Se simte atunci acea transformare a omu­lui care se roagă. De aceea, și sfinții sunt înconjurați cu o aură, simbol al harului care le înconjoară și tru­purile, pentru că se trans­figurează în rugă­ciune, se transformă. Sfântul Serafim de Sarov i-a spus odată unui ucenic, pe nume Moto­vilov: "Uită-te în ochii mei!". Și, când acesta l-a privit, i-a văzut întreg corpul îmbrăcat în lumina harului, strălucind ca un soare. Sfântul Serafim de Sarov avea această bucurie de a le spune tuturor "Hristos a înviat!" în tot timpul anului, sau "Bucuria vie­ții mele!", cum îi numea pe toți cei care-l căutau.

- Unul din marile daruri pe care ni le dă rugă­ciunea e liniș­tea sufletească. Se întinde în jurul nos­tru ca o latifundie de lumină. Cum să facem să o păs­­trăm?

- Cu siguranță, ați participat la înmormântări, și ați observat că sunt unii morți care au pe fața lor așternută o pace lăuntrică, dobândită prin rugă­ciune. O au pentru că au murit cu inima împăcată - "Pacea Mea dau vouă", spune Mântuitorul în evanghelie. Acesta este și idealul - să te împaci cu tine, cu cei din jur și cu Dumnezeu. De aceea sun­tem tulburați în rugăciune - pentru că nu există în noi pacea aceasta. Omul, când moare împă­cat, atunci se duce către Dumne­zeu ca într-o călătorie lină. E o întoarcere de unde am venit, la pacea raiului... Din păcate, omul din zilele noastre nu are pace. Sun­tem permanent tulburați. Nu mai este acea liniște lăuntrică pe care o întâlneam noi la bunicii și străbunicii noștri. Odinioară, oa­me­nii bătrâni erau mereu împăcați cu ei și cu lumea, pentru că aștep­tau chemarea lui Dumnezeu și voiau să moară liniștiți. Dar noi astăzi suntem tulburați, pentru că lăsăm păca­tele să intre în noi. Iar păcatul, atunci când vine, face multă tulburare. Ca să scăpăm de păcate și să ajungem la acea pace a sufletului, putem face o mulțime de lucruri, de la rugăciuni și până la ori­ce fel de fapte bune - să duci o găleată de apă la o bătrânică neputincioasă, să-i dai o căruță de lemne cuiva sau chiar să-ți obiș­nuiești mintea să cugete la moar­te. Frica de Dumnezeu și frica de moarte spunea părintele Cleopa că sunt cele două jaloane după care te ghidezi în viață. Desi­gur, frica de Dumnezeu nu trebuie să fie ca frica de un dictator care te omoară, îți ia capul, ci este frica de Dumnezeu cel care a dat Legea, Decalogul. Evident, Domnul este iubire, iar creștinismul este religia iubi­rii, dar e o dragoste în care îți este per­mi­să libertatea, nu libertinajul. Liber­tatea de a alege! De aceea, Dumnezeu ne-a dat po­runci, ca noi să ne putem ghida. Poate că ele nu s-au respectat în literă până în zilele noastre, dar măcar știm unde ne aflăm, și atunci când ne abatem de la ele, intervine penitența, po­căința și canonul duhovnicului.

Bârna din ochi
"Să cerem de la Dumnezeu darul de a ne vedea greșelile"

Eu cred că în viața noastră este foarte important să ne dăm seama că greșim. E foarte importantă cererea Sfântului Efrem Sirul, care spunea, cu o since­ri­ta­te debordantă: "Doamne, dăruiește-mi să-mi văd greșa­lele mele". Să cerem, deci, de la Dumnezeu, darul de a ne vedea greșalele. Adică, așa cum a spus Mântui­torul, "bârna din ochi". Că o avem toți, însă nu o ve­dem. Sau, mai degrabă, nu vrem să o vedem... Noi întot­deauna ne scuzăm, de la părintele nostru Adam în­coace. Aruncăm întotdeauna vina pe celălalt. Când conducem mașina și facem un accident, spunem că e din cauza biciclistului; biciclistul spune că e din cauza căruțașului, că nu a semnalizat.
Pe mine m-a impresionat mereu exemplul lui Ștefan cel Mare și Sfânt care, când a pierdut bătălia de la Războieni, pe 24 iulie 1476, ar fi putut să dea vina pe numărul mic al oștenilor săi - a avut 10-12.000, față de 120.000, câți a avut sultanul. Cu toate acestea, Ștefan cel Mare, ctitorul mânăstirii noastre, a spus un cuvânt care a rămas peste timp ca o mărturie a sme­reniei sale: "Pentru păcatele mele am fost înfrânt." Eu cred că tocmai în asta stau calitățile unui condu­cător: în a-și asuma eșecurile, nu victoriile, pe care e întotdeauna ușor să ți le atribui.
Se spune adesea: "Am reușit la acest examen pen­tru că am învățat până azi-noapte la trei sau pentru că am făcut pregătire și am cheltuit 5.000 de lei cu pro­fesoara". E evident că tu ai învățat și ți-ai făcut mun­ca ta de student, dar dacă nu ar fi fost Dumnezeu să te lumineze, nu ai fi ajuns, probabil, la aceste re­zultate. Pentru că noi avem un întuneric al minții care ne aco­peră cunoașterea. Sfântul Grigorie Palama s-a rugat toată viața cu o rugăciune scurtă: "Maica Dom­nului, luminează-mi întunericul minții mele". De la vârsta de șapte ani a învățat această rugăciune, și până la 21 a spus-o încontinuu, încât a ajuns în cele din urmă sfetnic al împăratului. "Luminează-mi întune­ricul min­ții mele!" - o rugăciune pe care poți să o spui me­reu, și dacă ai o problemă duhovnicească, dar o poți spune și dacă ești student și nu-i dai de capăt unei probleme matematice. Sau puteți, în momentul în care v-ați culcat seara, să citiți un acatist, un paraclis, ce vreți dumneavoastră. Să vedeți că a doua zi de dimi­neață, când vă veți trezi, primul gând - întotdeauna pri­mul gând! - este soluția. De altfel, primul gând al nos­tru este gândul de la Dumnezeu. În timpul nopții, prin rugăciunea făcută, prin îngerul păzitor pe care îl avem de la botez, Domnul ne dă acea sclipire... și atunci, gata, am găsit soluția. În restul zilei, gândurile vin năvală peste noi, cu tot felul de probleme, și Dum­nezeu nu mai poate comunica așa de limpede cu noi.

Despre păcate
"Ca să șteargă păcatele, fapta bună trebuie să fie dezinteresată"

- Părinte Iosif, cum ar trebui să fie un bun du­hov­nic? În ce fel îl putem recunoaște noi, ca și cre­dincioși?
- Duhovnicul bun trebuie să aibă o relație de tată cu ucenicul său, ca să nu îl înfricoșeze. El e ca un pescar care încearcă să aducă peștele la mal - îl trage spre el, după aia îl mai lasă un pic să-și facă de cap, după aia iar îl trage, până îl suie în barcă. Cam așa trebuie să fie duhovnicul. Așa e și Hristos, să știți. Hristos judecă cu milostivire, nu judecă dictatorial, că atunci nu s-ar mântui nimeni. Dacă ar fi să judece Hristos neamul omenesc cu dreptate, nu s-ar mântui nimeni. Într-o ectenie a Bisericii așa se și spune, "Milostiv și iubitor de oameni Dumnezeu ești". Indi­ferent câtă nevoință am face, nimic nu ne poate ajuta, decât mila lui Dumnezeu.
- Spunem mereu că păcatele noastre sunt șterse de faptele bune. Cum sunt cântărite păca­tele în ba­lanța lui Dumnezeu? Cum să le ușurăm?
- Să știți că Dumnezeu nu va calcula nici numărul de păcate, nici cantitatea păcatelor, ci inten­sitatea pocăinței, dacă tu ți-ai re­cunoscut păcatul. Noi suntem obiș­nuiți să contabilizăm, pentru că avem o mentali­tate mercan­tilă - ce îmi iese la asta? Nu e o atitudine dezinteresată. Or, fapta bună trebuie să fie dezinte­resată ca să șteargă păcatele. Să nu aș­teptăm nimic de pe urma ei. Ori­cum, nimic nu rămâne în van, din câte am lucrat pe Pământ. De aceea se și spune: "Fă binele și aruncă-l în mare, că te vei găsi cu el". Cel mai important lucru este conștientizarea prezenței lui Dum­nezeu în tine.
Am întâlnit o persoană pe care soțul ei a înșelat-o cu toate femei­le posibile, și ea mi-a zis: "Părinte, l-am înșelat și eu cu un vecin care tot îmi făcea avan­suri. Am zis să văd și eu ce înseamnă. Dar să știți, eu am crezut că îl înșel pe el, dar, de fapt, m-am înșelat pe mine." Vă dați seama! Femeia a fă­cut-o pentru răzbunare. Și, după ce a făcut-o, a zis: "Nu trebuia, nu merita. Pentru păcatele lui, el va fi judecat de Dum­nezeu. Dar ăsta e păcatul meu, mă va judeca Dum­nezeu pe mine pentru el." O femeie sim­plă, de la țară, fără școală. Uneori, o vorbă a unui om de la țară face cât șapte cursuri de teologie.

Bisericile mirese
"Există o mândrie de a fi credincios"

- Părinte stareț, bisericile din Moldova sunt gătite precum miresele. Ce le ține așa de frumoase, credința oame­nilor? Dragul de Dumnezeu?

- Aici, în Moldova, este și o mândrie de a fi cre­dincios. Evi­dent, nu mai există acea explozie care a fost după Revoluție, când lumea venea la mânăstiri și foarte mulți se călugăreau. Acum a scă­zut numărul celor care intră în mo­nahism. A în­ce­put, cum spunea părintele Ioani­chie Bălan - "sâta": să se cearnă cei cu adevărat cre­din­cioși de cei căl­dicei. Biserica încă își are rolul ei în societate și credința se transmite într-un mod perpetuu, din generație în genera­ție - așa ne-a învățat ma­ma, așa ne-a învățat bunica. Există încă modele - ne aducem aminte de în­vă­țătoarea noastră, care ne-a pus creionul în mână, ne aducem amin­­te de diriginta noastră, de preo­tul ca­re ne-a format, care ne-a spove­dit, pentru că ei sunt formatori de con­știință, împreună cu părinții noștri. Credința, în conti­nuare, face parte din identita­tea noastră, a româ­nilor, în general, și a moldovenilor, în particular. Acum a mai venit și încercarea aceasta de a scoate reli­gia din școli, care a fost ca un examen, ca un cutre­mur care ne-a trezit. Poate noi, călugării și preoții, n-am ieșit în față cât ar fi trebuit, deși socie­tatea ar fi avut nevoie, evident, de modele... Însă, în mod sur­prinzător, popo­rul s-a dovedit mult mai cre­dincios de­cât credeam noi. Știți, credința creștină cea mai puter­nică se în­cheagă în momentele de prigoană, de res­triște.

- Se simte lucrul ăsta în biserică? Lumea așteap­tă mai mult de la sfințiile voastre?

- În ce mă privește, simt că importantă pentru o pre­dică nu este cultura teolo­gică sau cultura umanistă pe care tu o ai. Evident că poți să dai zece citate - așa cum fac sectarii - ca să arăți oamenilor cât de teolog ești tu și, evident, că dacă mai spui și "Matei, 13:27"... l-ai terminat. Dar dacă nu ai reușit să trans­miți nimic, nicio trăire, nicio adâncire în credință, ai eșuat... De cele mai multe ori, noi predicăm destul de lacunar, pentru că nu ne pregătim și predicăm după a noastră proprie gândire, ceea ce este o greșeală. Și, mai mult decât atât, când ne pregă­tim predica, ea de­vine scolastică, pentru că nu este izvorâtă dintr-o trăire a ceea ce ai învățat. De ce cre­deți că marii du­hov­nici - părin­tele Iustin, părintele Cleopa, părin­tele Teofil - predicau atât de fru­mos și captau cu predica lor? Pen­tru că vorbeau din trăire. Or, noi suntem copii de lapte; vorbim așa și ne dăm și noi mari, dar nu vor­bim din trăire. Părintele Iustin avea 16 ani de puș­cărie, părintele Cleo­pa, nouă ani și opt luni în pustiu, părintele Arsenie Papacioc ani grei de pușcărie și o perioadă de sihăs­trie... Se cunoaște când cineva pre­dică din trăire sau din citire.
Știți cum ne pregătim noi? Te uiți seara pe două-trei cărți, mai iei o frază de colo, una de dincolo, și a doua zi spui un cuvânt scolastic, de nu se transmite nimic! Predica nu e vie, nu lucrează în oameni, pentru că harul nu lucrează. Așa cum se spune o rugăciune de dezlegare în agheasmatar, care nu prea se citește și pe care noi, preoții, o mai și evităm: "Și noi (preoții), și poporul Tău, toți am greșit". Or noi, preoții, sun­tem întotdea­una cumva împăunați că noi nu putem greși, sau că gre­șeala noastră nu trebuie să fie atât de aspru jude­cată. Și în fapt suntem lacomi, suntem po­se­sivi, sun­tem ca și fariseii din Vechiul Testament, căci impu­nem și nu dispunem, și nu ne mulțumim cu cât avem, niciodată. Preotul ar trebui să fie cel dintâi rugător dintr-o mânăstire, sau dintr-o parohie, cel din­tâi posti­tor, cel dintâi milostiv, cel dintâi iertător. Tre­buie să fie model! Vă spuneam că ne conducem în viață după modele. Dar dacă nu avem modele... Desi­gur, mode­lul suprem este Hristos, de aceea Îi și spu­nem "arhetipul". Trebuie să ne conducem după El: "În aceasta vă veți cunoaște că sunteți ucenicii Mei, dacă vă veți iubi unul pe al­tul". Or, noi nu suntem iubitori, să știți.
Preotul, în momentul în care li­turghisește, ar trebui să se transfor­me. Vă spun din experiență pro­prie: dimineața sunt nervos, de ce nu arde un bec, de ce întârziem, de ce, de ce... Stau tot timpul cu ochii pe ceas, pe veșmânt, pe lumânarea care nu arde, pe fe­meia care dă po­mel­nicul... De abia la Liturghie, când îi cer lui Dumnezeu să trans­forme pâinea în Trupul Lui și vinul în scump Sângele Lui, și Dumne­zeu coboară, la invo­carea Duhului Sfânt, in­di­ferent de vrednicia sau de nevrednicia mea, atunci mă trezesc și mă cutremur. Pentru că nu co­boară Duhul Sfânt pentru vrednicia mea, ci din mi­los­tivirea Lui nemăr­ginită.

Foto: Claudiu Târziu