VASILE OANEA, țăran - "Undeva trebuie să rămână scris"

Iulian Ignat
Cronicarul din Breb

Au mai rămas puține sate în care să te plimbi la întâmplare, pe ulițe, și să știi, fără dubiu, că te afli în Maramureș. Por­țile masive, cu roata soarelui încrustată în ele, și ca­sele vechi, din lemn, îți arată că te afli pe drumul cel bun. Așa e și în Breb, satul în care prințul Charles a achi­zi­ționat trei proprietăți, pentru a le păstra ca pe vremuri, atrăgând pe urmele lui și-alți străini. Sunt multe lucruri ce atrag turiștii în Breb. Însă atunci când un om iese în poartă, pune mâna streașină la ochi și mă întreabă ce fac aici, unde merg, eu îi spun "La Vasile Oanea." "A", zice, "la Poetu". "La Poetu."

Calendarul cu povești

Casa cea mare, din lemn, construită de bunicul său și refăcută de el, când s-a întors din armată, are trei încăperi. În cea mai spațioasă dintre ele, bucă­tă­ria, dulapurile sunt pline-ochi cu casete audio, raf­turile cu casete video, lăzile lungi, din lemn, gem de ca­iete scrise de mână.
Kathleen Laraia McLaughlin, o fotografă ameri­can­ă ce a colindat în numeroase rânduri satele mara­mu­­reșene, mi-a povestit, odată, că în satul Breb tră­iește un om fascinant, un soi de cronicar țăran, care strânge de mai bine de treizeci de ani mărturii legate de viața satului său. S-au strâns vreo 360 de filme fo­to, pe care le-a trimis de-a lungul anilor la deve­lopat la Sighet sau la Baia, 250 de casete audio, ore de fil­mări și multe, multe caiete în care, pe lângă jur­nalul, poeziile și visele sale, este scrisă cro­nica satului.
"Am început în 1983, ca într-un moment de coti­tură, în care mi-am zis: «Mă, de-acum o să fiu altul, alt om». Nici nu mai știu exact ce m-a apucat atunci, în 1983, că aveam atâta de mun­că la 7 hectare, nu­mai eu și cu mama. Eram epuizat de muncă, da' mă tot gândeam, satul acesta e de la 1360, atâtea sute de ani, și n-a scris nimeni nimic despre el? Nici la bi­serică nu știu dacă s-o păstrat ceva. Cineva tre­buie s-o facă. Sunt lucruri pe care le fac mulți oa­meni, cum ar fi a săpa, a cosi, dar lu­crul aces­ta, a scrie, nu-l face nimeni și trebuie să ră­mână undeva scris. Asta m-a determinat să în­cep cronica și jurnalul. Jurnalul e cu lu­cruri personale, cât lapte am scos în ziua aia, unde am mai mers, cu cine m-am văzut, cum o fo vremea. Cronica are evenimentele satului, cum scria cela, Neculce, letopisețul. Un calen­dar al eve­nimentelor din Breb. La început, no­tam pe foi de hârtie, la lucru, pe unde mă apu­ca, și acum am la mine mereu un pix și un car­net. De atunci scriu la cronică, îs și lucruri urâ­te, că unii s-or aruncat în fântână, alții s-or otrăvit, cronica asta nu-i de arătat la oricine, nu-i de publicat cât trăiesc eu. Că se mai su­pără unu' și-ți dă în cap, unii oameni îs ciu­dați."
Pe lângă cuvântul scris, Oanea a transpus în imagini evenimentele satului, nunți, botezuri, unde era bine primit de săteni. Acum privește și ascultă cu plăcere vechile înregistrări, revede chipuri uitate sau în­cearcă să-i recunoască pe copiii ce veneau la co­lindat, la 4-5 ani, și acum sunt oameni în toată firea. I-ar fi plăcut să fi putut filma mai demult, pentru a păstra obi­ce­iuri ce nu se mai țin. Jocul din Breb, de pildă, mai are loc numai demonstrativ, organizat pen­tru turiștii de la pensiuni, și e ca un scenariu, fără focul și spon­ta­neitatea de altădată. "Dacă aveai de mutat o casă sau altă treabă serioasă, veneau oa­menii din sat să te ajute, și ca răsplată, dădeai la sfâr­­șit o petrecere. Mân­care, băutură, ceterașul sa­tului. Acolo am văzut singura dată jocul ursului. Doi bătrâni din sat, ca doi actori excepționali, aveau un dialog co­mic, une­ori cu cuvinte pornografice, pornit de la via­ța de zi cu zi din sat. Totul era improvizat, se mișcau aplecați, ca doi urși, iar refrenul era sacadat: «Tăt a-șe/ Și iar a-șe». Se râdea mult. «Iese baba din colibă/ Tăt a-șe/ Și iar a-șe/ Cu un boț de mămăligă». De atunci nu am mai văzut așa ceva și tare rău îmi pare că nu aveam cu ce-i filma."

Premiul cel mare
Vasile Oanea a făcut opt clase la școala din Breb, și marea sa supărare e că nu a continuat. Că părinții nu l-au înțeles că-i place cartea și nu l-au ajutat să mear­gă mai departe, la liceu, chiar dacă aveau pă­mânt destul. "N-au văzut că mie-mi place partea frumoasă a lumii, cultura. De multe ori, părinții gre­șesc, se interesează numai cu ce se îmbracă copilul, ce mănâncă, dar nu stau să se gândească «Măi, ce-i place pruncului aista, ce-a să iasă din el, cum să se dezvolte și spiritual, nu numai fizic?». Cu tata nu m-am înțeles în veci, era un țăran pe care nu-l interesa nimic altceva decât munca lui. Meream cu el la săpat și-mi spunea să nu mai șuier, eram și eu tânăr, îmi mai plăcea un cântec, că el nu poate lucra așa. Pe mama o interesa numai educația religioasă, citea toată ziua din cărți, ea nu se bucura atunci când câștigam un premiu la școală, spunea că-s prostii... Dar a fost mereu iubitoare cu mine, chiar și când aveam 60 de ani, se purta ca la 15, să am tot ce-mi trebuie".
Vasile a rămas în sat să muncească pământul și, din când în când, a mai pornit prin țară. Nu este genul poetului care privește melancolic apariția stelelor pe cer, ci un țăran care muncește la fel de mult precum consătenii săi. "Pentru ce mănânc nu dau un ban, am aproape totul din curte. Cu restul e mai greu, din munca pământului îți ajunge cu țârâita, doar cât să trăiești." Așa că în tinerețe a mai lucrat pe câte un șantier sau a mers până în Dobrogea să aducă acasă porumb. "Mergeam spre toamnă, când aici era mai puțin de muncă. Odată am cules, am tot cules, tot mai era de recoltat și ne-a prins iarna, mergea zăpada pe câmp cum merge apa, așa bătea vântul. Mă, da' tare mai eram atunci. Am încărcat porumbu' în saci, că ne plătea în porumb, am urcat sacii în tren, până la Sighet, aici ne așteptau cu căruța, cu mașina, și-i duceam acasă." Deși tatăl său îl ocăra că n-o să fie în stare să facă armata, a primit o diplomă pentru cel mai bun soldat din unitate și s-a ales și cu o prietenie pe viață. Colegul său de armată, oltean din Vișina, l-a vizitat împreună cu familia sa la Breb, iar Vasile i-a întors vizita. S-a simțit că-i în altă lume în Oltenia. A fost de câteva ori și la București. Și-a prezentat, în cadrul expoziției lui Mircea Cantor, de la Muzeul Național de Artă Contemporană, 600 dintre fotogra­fiile făcute în Breb și s-a simțit ca o vedetă, cu toată lumea punându-i întrebări și felicitându-l. Altă dată, a fost invitat într-o emisiune aniversară de radio. "Erau acolo poeți, actori, Florin Zamfirescu, Victor Rebengiuc, oameni civilizați, speciali, atât de frumos s-au purtat cu mine, așa de bine m-au primit, că mi-ar ajunge să trăiesc mii de ani din acea bucurie. Acesta e premiul cel mare, nu că-ți dă un milion sau o carte premiu la vreun concurs."

"Mutul" satului

"Mi-a plecat copilăria/ Adolescent nu mai sunt,/ Am rămas cu omenia/ Scrisă-n faptă și-n cuvânt". Așa sună un vers dintr-o poezie a lui Vasile Oanea. Cel mai mare defect al său, după părerea lui, a fost și a rămas timiditatea excesivă. Cu cât o fată era mai frumoasă, cu cât îi plăcea mai mult, cu atât se pier­dea, începea să se bâlbâie și nu a avut niciodată cu­rajul să ceară pe vreuna din ele în căsătorie. Așa că a rămas singur. Unicul lucru bun ce a ieșit din timi­di­tatea sa este poezia. "Îmi plăcea poezia, dar de citit. De scris, am scris-o pe prima la 19 ani. Într-o seară, un prieten cu patru ani mai mare, zice: «No, hai cu mine», cum e obiceiul să meargă băieții la fe­te-n sat. Ajun­gem acasă la tânăra ceea, cu care era el în vorbă, și ei se așează spre fe­reastră, pe o laviță, eu mai departe. N-am zis nimic, ca să nu-i deranjez, și odată o aud că-i șop­tește la ureche: «No, da' ce mut îi și aces­ta?». Mă, așa de prost m-am simțit, n-am zis nimic, m-am dus acasă și până dimineață am scris vreo 15 versuri, am vrut să i le pun pe gard, să vadă că am înțeles, că nu-s prost, doar timid. Sigur că n-am făcut-o și nu le-am arătat nimănui, dar de atunci am continuat să scriu. N-am aruncat nimic de atunci, nici pe alea despre partid, pe care le scriam ca să mă bage cineva în seamă, nici pe alea de dra­goste."
Prima poezie i-a fost publicată în "Glas mara­mu­reșean", și de atunci i-au mai apărut versuri în reviste sau au fost citite în emisiuni de radio sau de tele­vi­ziune. Cu cărțile primite obligatoriu de la coope­rativă, de la contractele cu tauri, sau cumpărate cu mare plăcere de pe unde a mai umblat, Vasile și-a format o cultură generală care l-a ajutat să participe la diferite concursuri. "Cum făcea Eminescu, că dacă avea ceva bani, în loc de ghete își cumpăra Goethe, așa eram și eu. Nu iau cărțile cu mine la câmp, acolo nu știi când se schimbă vremea și-i păcat de ele să se strice. Citesc seara, când mă întorc de la lucru, așa, ca o rugăciune. Dar și-așa aveam bai cu mama, care spunea că nu mă prea vede rugându-mă. Eu îi spuneam că rugăciunea poate fi și în gând și că, oricum, Dumnezeu ne știe toate gândurile. Și citeam până adormeam. Până nu am început să mai câștig concursuri și să colaborez cu publicații, oamenii nu m-au prea înțeles. Unora nu le place să discute cu cineva care știe mai multe ca ei. Eu mă bucuram când cunoșteam pe ci­neva mai deștept, era ca o vic­torie pentru mine. Aș vrea să fiu mai mult înțeles decât res­pectat, e ca la mulțumesc, am atâta respect și atâtea mul­țu­mescuri, că n-am unde le pune." Îl întreb dacă sătenii știu că scrie poezii, dacă le-au citit vreodată. "Mai vin copiii să ceară câte-o poezie să ducă la școală. Dar lumea nu prea mai citește. Înainte îi vedeai pe toți în tren, în tramvai, cu câte o carte, acum sunt cu telefonul. La noi în sat nu se prea pune preț pe poezie, munca și mândria contează, hai­nele, bogăția. Și la biserică e mândria asta, ca cei din familii bogate să stea în față, de parcă nu am fi cu toții egali în fața lui Dumnezeu. Nu suport nedrep­tatea și nu pot să mint, să nu spun în față, cinstit, ce gândesc. O venit unu' la mine odată și-o zis: «Mă, da' tu n-ai făcut nimic în viața ta, mă! Dacă tăți ar fi ca tine, lumea asta s-ar sfârși». «Măi», zic, «ceva tot am făcut și eu. De îm­bătat nu m-am îmbătat de vreo 40 de ani, de bătut nu m-am luat la bătaie, n-am stâr­nit niciun necaz. Eu zic că dacă ar fi mai mulți ca și mine, lumea nu s-ar sfârși, ci ar începe... cu bine­le înainte»".

Fotografiile autorului