ȘTEFAN CONSTANTIN - "De când mă știu, toată bucuria mea e legată de mare"

Catalin Manole
O poveste cu soare, apă și fericire

- Pe malul Razelmului, în Jurilovca, într-o casă tipic lipovenească, acoperită cu stuf și cu ferestre albastre, trăiește un tânăr profesor de filosofie, care a lăsat Bucureștiul pentru a trăi și a face turism în zona de vis a Marilor Lacuri dobrogene -

Gura Portiței: trecerea către rai

- Ai fost, timp de zece ani, profesor de filosofie în București. Cum de ai renunțat la Capitală și la catedră pentru o casă din pământ, acoperită cu stuf, într-un sat de pescari de pe malul lacului Razelm?

- Încă din copilărie mi se întâmpla, în starea aia dintre somn și trezie, să trăiesc o senzație anume: ve­deam o lagună a mării, cu apa transparentă, verde-al­băs­truie. Și deodată se ridica un val, se apropia îns­pu­mat și trecea prin mine. Simțeam că mă contopesc cu marea, cu apa, cu valul acela gigantic. Și acum mi se mai întâmplă să trăiesc această senzație, care nu știu de unde vine, probabil m-am născut cu ea. De când mă știu, toată bucuria mea e legată de apă și mai ales de mare. Când aveam doar câțiva ani, îmi amin­tesc că mă uitam pe hărți, ca orice copil curios, și câ­teodată mă fixam la punctul sub care scria Gura Por­tiței. Intram, așa, într-o reverie, ca și cum aș fi călă­torit pe acolo. Vedeam plaja cu nisip fin, îngustă, lun­gă și pustie, vedeam marea de-o parte și lacul de cea­laltă. Mi se părea că acolo e cel mai misterios și mi­nu­nat loc din lume în care trebuie să ajung. Mulți ani am rugat-o pe mama să mergem în vacanță acolo, dar nu mă ducea, ne opream mereu la stațiunile cunos­cute de pe litoral. Mult mai târziu, într-un final, am ajuns și am descoperit locul: era exact așa cum îl vi­sasem. Din acel moment, am venit la Gura Portiței în fiecare vară, până când mi-am dat seama că nu mai pot trăi în altă parte. La început, am venit cu cortul. Veneam la începutul verii și stăteam până toamna târziu, cu un prieten. Fiind amândoi de la țară, toată vara ne făceam o adevărată gospodărie în jurul cor­tului. În august, erau cam 400 de corturi pe plajă. Când se întâmpla să plecăm mai devreme, era coadă în fața cortului nostru, ne rugau să le lăsăm lor locul, pentru că în față era o grădină în toată regula: aveam un fel de curte, cu gard, scaune, mese, umbrare. Și to­­tul era făcut cu ceea ce ne dădea marea, de la lemn, la bucăți de sfoară. Câteva luni pe an trăiam pe malul mării și ea avea grijă de noi: aveam pește și scoici din belșug, valurile aduceau la mal nu doar materiale de construcție, dar și portocale, sticle de votcă, veste de salvare, balize, ba chiar și ceramică antică. Pentru că aici au fost cetăți antice și era rută de trafic. Pe pla­jă sunt scoase foarte des rămășițe ale vechilor co­răbii. Erau darul pe care marea îl aducea la pi­cioa­rele noastre. După câțiva ani de astfel de vacanțe, ca­re de fapt deveniseră un fel de a trăi, mi-am dat sea­ma că pentru mine viața adevărată e aici, nu într-un oraș, fie el și capitală.

Tărâmul dintre mare, lacuri și Dunăre: Jurilovca

- Ce a contat cel mai mult în luarea acestei de­cizii? Senzația de liber­ta­te? Frumusețea lo­cu­lui? Și de ce, până la urmă, ai ales Ju­rilovca?

- Nu cred în ponciful ăsta cu senzația de li­ber­tate... E o senzație pri­mară de bine. Nu e ceva com­plicat, am luat-o așa cum a venit. E o senzație venită din cel mai arhaic strat in­terior al meu. To­tuși, pei­sajul este foar­te important pentru mine. Am avut pri­eteni apro­piați care au zis că sunt nebun și că ei în câ­teva zile ar fugi din via­ța asta plicticoasă de la țară. Dar dacă ești pasio­nat de ambarcațiuni și iubești apa, e altfel. De fapt, așa am ales Jurilov­ca. După acei ani la Por­tița, într-o vară, ne-am apu­cat și am strâns sticlele de plastic de pe vreo trei kilo­metri de plajă. Am fă­cut o struc­tură din lemn și sub ea am băgat o plasă mare pescă­rească, um­plu­tă cu acele sute de peturi. A ieșit o plută mare, de 8-10 metri pătrați, și în fie­care seară aveam pro­gram de "navigație"cu pluta aia. Se rugau oa­menii ve­niți la plajă să îi plimb și pe ei... Atunci, în iarna aia, m-am gândit ce fru­mos e pe apă, și eu nu am o barcă ade­vărată. La în­ceput, am vrut să îmi cum­păr ceva simplu, o barcă gon­fla­bilă, dar până la urmă mi-am luat un velier, fă­cut de cineva din Bră­ila, scafandru de meserie, un pasionat de navigație. Acum s-a mutat în Italia și încă mă mai sună să mă întrebe ce face "co­pi­lașul"lui. După câțiva ani cu velierul pe Dunăre și prin Deltă, m-am hotărât să cumpăr o casă la Jurilovca, pentru că poziția satului este extraor­dinară: ai acces ușor și la mare, și la Deltă, și la Dunăre, și la marile lacuri.

Casa din vis

- Țesături vechi, mobilă țărănească și sobe lipovenești. De ce ai ales o casă tradițională?

- Pentru că are o poveste de peste o sută de ani și pentru că e foarte frumoasă. Îmi place natura, și o casă tradițională mi se pare mult mai aproape de ea, așa cum e făcută, din pământ și stuf. Casa era deteriorată când am cumpărat-o, am lucrat la ea ca să o repar și m-am străduit să păs­trez cât mai mult din aspectul ei vechi. Arăta foar­te rău. Când am văzut-o prima oară, am zis că nici nu are rost să mă apuc de ea, mai ales că, la Bucu­rești, trăiam cu soția într-un apartament închi­riat, fără să avem cine știe ce economii. Bunicul meu însă a fost dul­gher și a făcut și case - nu te lăsa până nu învățai. Am învățat destule de la el în ado­les­cență și asta mi-a dat curaj să încerc. Pâ­nă la urmă, am zis: "Bi­ne, o fac". Din 2010, am renunțat la în­vă­ță­mânt și m-am mutat aici cu totul. Inițial, nu m-am gândit neapărat la turism, dar într-un loc unde îți place să vii, m-am gân­dit că ar fi fru­mos să am o casă a mea. Încă din primul an am cazat mulți prieteni, cam 100 de oameni în fie­care vară, și așa am în­ceput să mă gândesc la tu­rism, pentru că mi-am dat seama că le pot ară­ta o Ro­mânie ex­traor­dinar de fru­moa­să și aproape ne­cu­nos­­cu­tă.

Frumusețea de dincolo de șosea

- Ce alegi să le a­răți oaspeților care a­jung la tine? Ai anu­mite locuri speciale, pe care le-ai des­coperit de-a lungul timpului?

- În general, trebuie să ieși de pe șosea ca să vezi adevărata fru­mu­sețe a lu­mii. Neapărat e de văzut aici Capul Do­loșman, cu cetatea Ar­gamum. Se a­junge des­tul de ușor, e singura faleză stâncoasă de la noi, e cea mai veche lo­calitate atestată do­cu­mentar în țara noastră, cel mai vechi mormânt gre­cesc din bazinul Mă­­rii Ne­gre și e pe malul celui mai mare lac din Ro­mâ­nia, Razelm, cu cea mai mare întindere de stuf din lu­me. Apoi, Gura Portiței, cu plaja ei sălbatică, zona Că­­­lugăra, pădurea Baba­da­­gului, cetatea Enisala. Eni­sala e de fapt cel mai fru­mos sat din Dobrogea ca pei­saj, completat de ce­ta­tea cocoțată pe vârful dealului. La toate astea se adaugă plimbările cu barca pe lacuri și chiar pe mare, ocazii bune să vezi păsări fantastice.

- Acum, că ți-ai transformat casa în pensiune, ești nevoit să împarți visul tău din copilărie cu tu­riștii. E greu? Ce fel de clienți ai?

- Câteodată e greu, dar nu regret niciun moment, dimpotrivă. E o bucurie extraordinară să pot arăta o altfel de Românie decât se vede la televizor sau în zia­re. Străinii sunt fascinați, românii sunt uimiți că o ase­menea frumusețe există la ei acasă. Vin mulți po­lonezi, olandezi, cehi, germani - care sunt cei mai sur­­prinși și oftează întruna de plăcere, englezi. Ma­joritatea sunt iubitori de natură și asta face ca dialogul să se lege ușor. Am avut norocul ca, pe lângă cadoul unui vis împlinit, de-a trăi la marginea mării, să îl pri­mesc și pe cel al prieteniilor frumoase.