La 31 mai, s-au împlinit 77 de ani de când marele și nedrept de puțin cunoscutul scriitor român Max Blecher se stingea în Moldova, la Roman, după o teribilă și îndelungată suferință. Bolnav de "Morbul lui Pott", care îi macerase coloana, chinuindu-l aproape jumătate din scurta sa viață, de doar 29 de ani, a stat întins pe spate, în pat, scriindu-și cărțile pe o lădiță de lemn, ținută pe genunchi. Spirit confesiv, de o luciditate impresionantă, opera lui Blecher este în mare măsură autobiografică, o relatare "cu sânge rece"despre calvarul pe care l-a îndurat; o descriere copleșitoare a bolii și a durerii, așa cum nu a mai făcut-o nimeni în literatura română. Împinse o vreme în uitare, cărțile sale au fost astăzi reeditate și se bucură de un succes uriaș. Pe lângă romane ("Întâmplări din irealitatea imediată", "Vizuina luminată", "Inimi cicatrizate") Blecher a scris și versuri, eseuri, cronici teatrale și cinematografice și foarte multe scrisori către prieteni, menite să îi îmblânzească singurătatea în care a fost silit să trăiască, un fel de anestezie a suferințelor pe care le-a îndurat.
Despre Max Blecher am aflat în anii studenției, având șansa și bucuria să fiu alături de soțul meu, Radu G. Țeposu, care lucra în acei ani la cartea "Suferințele tânărului Blecher", prima monografie care i-a fost dedicată la noi. Ceea ce am aflat atunci despre Blecher s-a completat mai târziu cu informații biografice, pe care le-am primit de la sora scriitorului, Dora Blecher Wechsler, care a trăit în Chile și Israel, și cu care am corespondat, până acum câțiva ani, când s-a stins. Considerând că iubitorii literaturii lui Blecher s-ar bucura să afle ipostaze inedite din viața lui, am selectat din scrisorile primite, câteva fragmente impresionante, însemnări zilnice, notate în lungile sale peregrinări prin sanatoriile în care a zăcut.
Familia
"Părinții mei se numeau Lazăr și Bella Blecher. Tata, ca și bunicii mei din partea lui, s-a născut la Roman. În schimb, bunicii din partea mamei, Efraim și Roza Vital, au fost din Botoșani. Bunicul era de origine spaniolă, predecesorii săi veniseră de generații în România. Părinții mei s-au căsătorit în 1908. În 1909, înainte de nașterea lui "Maniu,"(așa îl alintam noi pe fratele nostru, scriitorul Max Blecher), mama s-a dus la Botoșani, la părinții ei, să nască. Așa se explică de ce Maniu s-a născut la Botoșani, deși noi locuiam cu întreaga familie la Roman. Când Maniu a împlinit două luni, la începutul lui noiembrie 1909, mama a revenit cu el la Roman.
Eram trei frați. În afară de Maniu, care era cel mai mare, am mai avut o soră, Frida, născută în 1914, care a emigrat în Israel în 1951, unde s-a și stins din viață, în 1995. Eu, Dora, m-am născut în 1912 și am învățat la Liceul de fete din Roman. La 19 ani, m-am căsătorit la Iași cu industriașul Pincu Wechsler, care a avut fabrică de textile. (...) În 1948 am plecat din România și am fost un an la Praga, un an la Paris, apoi, în 1950, am emigrat în Chile.
Vă alăturez fotografia tatei, Lazăr Blecher, la Roman, pe pragul magazinului lui (foto 1). El era inteligent și foarte muncitor și a prosperat repede; importa porțelanuri și cristaluri fine din străinătate. De la el, noi am învățat să iubim obiectele frumoase. Mama iubea mult florile. Când ieșeau primii ghiocei, ea ni-i aducea."(...)
"Părinții au plecat în Israel în anul 1950. Înainte de plecare, tata a fost obligat să predea magazinul și casa părintească autorităților comuniste. Magazinul era în strada Ștefan cel Mare 151-153 și, de asemeni, și casa; au fost dărâmate împreună cu toate edificiile de pe strada Ștefan cel Mare și în locul lor s-au ridicat blocuri de locuințe pentru muncitori. Orașul Roman este de nerecunoscut. Nimic nu a mai rămas din amintirile noastre. Mi s-a povestit că mormântul lui Maniu există, dar cimitirul este un loc părăsit, invadat de mărăcini și fără gard."(...)
"Plecarea noastră din România este un capitol foarte dureros de amintit. Ne-am despărțit de toți cei iubiți, de locurile unde am trăit și de tot ce-am agonisit. Când am trecut granița, la Curtici, eram triști - nu știam încotro plecăm - la un moment dat, soțul meu a băgat mâna în buzunar și a scos legătura de chei de la fabrică, de la casa noastră, de la mașină - le-a ținut o clipă în pumn și mi-a spus: «Acum nu mai am nevoie de ele...» și le-a aruncat pe fereastră... Așa s-a dus totul, dar amintirile trăiesc și sunt în inima noastră. După mulți ani, în Chile, într-o seară, ne-am dus la un concert pe care îl dădea violonistul american Yehudi Menuhin, și printre alte piese a cântat și "3 Dansuri"și "Doina"de Bartok. La un moment dat, pe mine m-a apucat un plâns sfâșietor și nu mă mai puteam opri... aveam un dor atât de profund și puternic de "acasă"...
Un băiat frumos și inteligent
"Desigur că doresc să-mi scriu memoriile și chiar am datoria s-o fac. Memoria mea este bună, deși mă apropiu de nouăzeci de ani, lucrează ca un computer; în ultimul timp e fool și nu-mi dă liniște nici ziua, nici noaptea. Sunt obligată să spun tot ce știu despre fratele meu. Sunt multe întâmplări, vesele și triste din viața lui Maniu, pe care vi le voi povesti. Noi am avut o copilărie fericită. Părinții erau tandri cu noi; pe Maniu îl adorau. Tata glumea și râdea cu el și-i îndeplinea toate dorințele; erau prieteni, și boala lui Maniu a fost o mare lovitură pentru el. Maniu era un băiat normal, frumos și inteligent. Avea mulți prieteni, fete și băieți, totdeauna mai mari ca el. Era un elev eminent; primul din clasă și la bacalaureat de asemenea, a fost strălucit. Citea mult, și de la vârsta de 12 ani, a început să scrie poezii și eseuri. Mi-l amintesc, cu caietul sub braț, se ducea la profesorul lui de Limba română, prof. Epure, să se sfătuiască cu el asupra a tot ce scria. Prof. Epure îl iubea - era un om erudit, timid și puțin ghebos - l-am avut și eu profesor câțiva ani, în liceu. Era exigent și zgârcit la note: pentru fiecare greșeală, îți scădea un punct. Maniu se ducea des să-l viziteze pe Soreanu, redactorul șef al ziarului "Vocea Romanului"; erau prieteni - el făcea cronica cinematografică a ziarului. Îl fascina cinematografia și viziona toate filmele "Gaumont", "Ufa", pe-atunci mute. Avea cam 16 ani, când a apărut în românește traducerea cărții lui Axel Munthe - "Cartea de la San Michele". Maniu i-a făcut cronica literară pentru ziarul Adevărul Literar și Artistic și era tare fericit; era prima lui scriere critică publicată. Cred că dacă ar fi trăit, ar fi fost și ziarist."(...)
"Edy Haimovici era un bun prieten al lui Maniu, erau de aceeași vârstă, coleg cu el și se țineau amândoi după fetele frumoase. Edy venea în fiecare seară la noi și lua caietele cu teme făcute de Maniu, ca să le copieze. După bacalaureat, s-au hotărât amândoi să plece la Paris, să studieze medicina. Maniu ne-a scris că au trecut cu bine examenul de admitere la "Școala de medicină", dar după câteva luni, părinții au primit o telegramă de la Edy, că Maniu e bolnav de «Morbul lui Pott», adică tuberculoză osoasă."
Un picior în spate
"Aș vrea să vă povestesc mai multe despre boala lui Maniu. Cred că avea 16 ani, când, într-o zi, a venit acasă cu dureri atroce în spate, în regiunea lombară a șirei spinării. S-a dus să joace fotbal și un jucător l-a lovit puternic cu piciorul. Pe vremea aceea, băieții purtau bocanci și lovitura a fost dură. A stat un timp în pat, doctorii i-au prescris comprese și calmante, mai târziu a fost tratat și cu sulfamide. Avea perioade când se făcea mai bine și ducea o viață normală, altă dată cădea la pat și boala progresa. A fost mai întâi o infecție microbiană; în Franța au numit-o «Morbul lui Pott». Dar nu a fost de la început tuberculoză. Mulți ani după moartea lui, doctorii spuneau că dacă pe vremea când trăia Maniu ar fi existat antibiotice, ar fi fost salvat. S-a pus la început un diagnostic greșit și a fost greșit tratat.
Tata a plecat imediat în Franța și l-a internat la Sanatoriul de boli osoase de la Berck-sur-Mer, un oraș pe țărmul Canalului Mânecii. Acolo a stat cam doi ani, într-un corset de ghips. Maniu povestește despre Berck în «Inimi cicatrizate». Într-o zi, tata a primit o scrisoare de la Maniu, în care îi spunea că în dulapul lui de cărți de acasă se găsește o vertebră umană și că îl roagă să o ducă la cimitir și s-o îngroape acolo. Se vede că Maniu era și superstițios..."
Berck - orașul damnaților
"Există, pe linia ferată Paris-Boulogne, o stație unde toate trenurile se opresc mai mult cu o minută. E Rang-du-Fliers, gara de legătură cu Berckul. Călătorul neprevenit, care își freacă somnoros ochii și privește afară, pe geamul vagonului, are o clipă o viziune de coșmar. În timp ce în toate stațiile el e obișnuit să asiste la forfoteala bine cunoscută a călătorilor ce urcă și scoboară grăbiți scările trenului, aici, cu infinite precauțiuni, infirmieri și hamali coboară din vagoane tărgi cu bolnavi cadaverici. Schilozi umblând în cârji și rahitici agățați disperat de brațul tare al însoțitorilor. Sunt pelerinii Berckului, orașul-sanatoriu, orașul cel mai impresionant din lume. Mecca tuberculozei osoase. (...)
Călătorul, inițiat dinainte că la Berck cinci mii de bolnavi zac imobilizați în ghips, se așteaptă, oarecum, ca din primele momente când va pătrunde în oraș, să vadă pretutindeni semnele revelatoare ale acestei singulare și triste caracteristici. E foarte mirat când debarcă într-un orășel banal, de provincie, cu o "Avenue de la Gare"identică cu aceea din toate orășelele de provincie franceze, cu o stradă comercială banală, cu lume ce umblă după târguieli ca oriunde aiurea, cu case vechi și desuete, ce miros de departe a mucegai și aer închis.
Contactul cu adevărata fizionomie a Berckului se face însă brusc, la un colț de stradă, când apare întâia trăsură de bolnav. Impresia este stupefiantă. Închipuiți-vă un fel de landou rectangular, cu coviltir la spate, un fel de ladă, un fel de barcă pe roate, în care zace un om culcat, înfășurat în cuverturi, care mână calul. Ați crede, poate, că e vorba de cineva care șade foarte înclinat într-o trăsură, într-o poziție confortabilă și oarecum normală. Nu. Bolnavul e completamente culcat pe un cadru de lemn așezat în trăsură și privește strict în sus și nicăieri altundeva. El nu întoarce capul nici la dreapta, nici la stânga, nu-l ridică, nu-l mișcă: se uită fix deasupra lui, într-o oglindă prinsă într-un suport ce poate fi mișcat în toate direcțiile. Trăsura înaintează, cotește, evită un copil, se oprește în fața unui magazin și conducătorul ei a rămas tot timpul cu privirile pierdute în înălțimi, în timp ce mâinile trag hățurile într-o parte și alta, cu gesturile orbului ce înaintează în propriile lui tenebre. Este, în fixitatea acestei priviri în oglindă, ceva ireal și trist, ceva ce seamănă, într-adevăr cu umbletul orbilor care tatonează febril trotuarul cu bastonul, în timp ce ochii albi privesc indefinisabil în vag. (...) Bolnavul din trăsură e, de altfel, îmbrăcat corect, are haină deschisă, cravată, batistă albă în buzunarul de sus și mănuși.
Cine ar bănui că sub cămașă el poartă o carapace de ghips, o adevărată capcană ermetică pe măsura corpului, o zale rigidă și albă, pe care, poate, n-a dezbrăcat-o de trei luni? Berck e altceva decât un oraș de bolnavi. E o otravă foarte subtilă. Intră de-a dreptul în sânge. Cine a trăit aici nu-și găsește locul nicăieri în lume."(M. Blecher - Berck - orașul damnaților, apărut în revista Vremea, VII, 358, 7 octombrie 1934)
Lădița cu manuscrise și fotografii
"În 1933, Maniu a plecat la Leysin, în Elveția, dar nici tratamentul de acolo nu i-a ajutat. Infecția în oase progresa. Era anul 1934. În timpul când era în străinătate, părinții plecau să-l viziteze des. În România a fost un timp la Sanatoriul «Saint Vincent de Paul», la Brașov, apoi la Techirghiol. Maniu suferea din ce în ce mai mult, și atunci s-a hotărât să pună capăt pribegiei prin sanatorii și s-a întors să aștepte moartea acasă, la Roman. Tata i-a cumpărat o casă cu cerdac, într-o stradă liniștită și retrasă. Avea o bucătăreasă care locuia împreună cu soțul ei acolo. Doctorul venea zilnic să-l viziteze. Veneau și mulți prieteni. Casa avea și o mică grădină, toată plantată cu condurași, o floare modestă și delicată, cu parfum discret, în toate tonurile de galben, culoarea vieții. Floarea aceasta era preferata lui Maniu, care scria vara pe cerdac. Îi plăcea muzica: cânta la vioară și mai târziu, la chitară. Desena. Până în 1946, eu nu am știut nimic despre blockul cu desenele făcute de Maniu. Apoi, când le-am văzut, mi-am dat seama de ce părinții nu vroiau să le vedem. Și-au dat seama că reprezentau chinurile bolii care îl mistuiau. Erau desene "în peniță", în tuș negru și roșu - mult negru și mult roșu - în linii ce exprimau explozii puternice. Erau, indiscutabil, niște metafore ale propriilor suferințe, transfigurări ale bolii care-l mistuia. Desenele reprezentau figuri mistice, monștri înfiorători și figuri diabolice, cu limba scoasă și ochii ieșiți din orbite - balauri cu multe capete, cu limbile ascuțite, pline de venin. Când le priveai, îți provocau groază și durere. Întreaga mapă de desene a rămas multă vreme în casa părintească bine pitită. Din păcate, nu mai știu ce s-a întâmplat cu ea. Noi am părăsit casa în grabă și desenele lui Maniu s-au pierdut, așa ca tot ce-a însemnat viața noastră de atunci. A mai rămas doar lădița cu manuscrisele lui, lădița pe care Maniu scria. Lădița aceasta a fost comandată de tata unui tâmplar iscusit. Mi-o amintesc bine. Era lucrată dintr-un lemn ușor și avea forma de pupitru. Fiind imobilizat la pat, Maniu avea nevoie de un suport pentru scris. O ținea pe genunchii imobilizați prin anchilozare și scria pe ea. Capacul îi servea ca masă de scris și înăuntru își ținea ustensilele. După moartea lui Maniu, Sașa Pană (scriitorul n.n.) a venit la Roman, iar tata i-a predat tot ce-a rămas de la el: manuscrise, corespondență, fotografii. A pus totul în lădița de lemn și i-a dat-o lui Sașa, care i-a promis tatei că le va preda Academiei Române. Aceasta fusese și dorința lui Maniu. Părinții l-au iubit enorm pe Maniu și au căutat, cât au putut, să-i ușureze calvarul. Părinții noștri au fost oameni admirabili. (Fie-le amintirea binecuvântată!)"
Autoportret Blecher
"Eram un băiat înalt, slab, palid, cu gâtul subțire, ieșind din gulerul prea larg al tunicei. Mâinile lungi atârnau dincolo de haină, ca niște animale proaspăt jupuite. Buzunarele plezneau de hârtii și obiecte. Cu greu găseam în fundul lor batista, pentru a-mi șterge ghetele de praf, când veneam în străzile din «centru». În jurul meu evoluau lucrurile simple și elementare ale vieții."(...)
"Tot ce scriu a fost cândva viață adevărată. Și totuși, când mă gândesc la fiecare clipă care a trecut, în parte, și caut s-o revăd, s-o reconstitui, adică să-i regăsesc anumita ei lumină și anumita ei tristețe sau bucurie, impresia care renaște este, înainte de toate, aceea a efemerității vieții care se scurge și apoi aceea a lipsei totale de importanță, cu care se integrează aceste clipe în ceea ce numim, cu un singur cuvânt, existența unui om."
"Boala începe să facă din mine un profesionist al emotivității și al susceptibilităților, - am ajuns în faza de care mă temeam mai mult: «assister à sa propre degringolade»".
"... sunt convins că o simplă întâmplare a făcut ca boala să amestece și să indiferențieze în mine toate sentimentele și să facă din luciditatea mea ceva asemănător cu un noroi clisos, în care nu se reflectă nimic și n-are nici o însușire deosebită perfect discernabilă... Este însă, bănuiesc, deosebit de interesant să însemn toate urmările pe care le-a avut această prăbușire în mine și această confuzie de sentimente. Câteodată, ea m-a făcut să trec drept un erou al suferinții și altă dată drept puțin ieșit din minți."
"Era inuman de dureros. Ca zeci de cuțite ce pătrundeau deodată în carne, ca zeci de gheare ce răscoleau și rupeau toți nervii, ca o lavă fierbinte care se revărsa prin corp până la creieri, durerea își scurgea virulența ei și fierberea ei la tensiunea extraordinară a celei mai înalte suferințe. În câteva rânduri, încercasem, de altfel, ca să mă sinucid, fără să izbutesc. Eram și destul de laș."
"Există momente când ești «mai puțin decât tine însuți» și mai puțin decât orice. Mai puțin decât un obiect pe care îl privești, mai puțin decât un scaun, decât o masă și decât o bucată de lemn. Ești dedesubtul lucrurilor, în subsolul realității, sub viața ta proprie și sub ceea ce se întâmplă în jur... Ești o formă mai efemeră și mai destrămată decât a elementarei materii imobile."
"Am trăit în 29 de ani mai mult decât alții în 100. Am călătorit, am văzut, am scris. Spune surorilor mele să-și trăiască, fără excese, dar să-și trăiască viața. Să umble pe propriile lor picioare (...) Să se plimbe unde sunt flori, să culeagă flori. De mine să uitați. Și veți uita. E mai bine de plâns lângă un mormânt, decât de compătimit un suferind."
Explicațiile fotografiilor aparțin DOREI BLECHER WECHSLER
Cărțile lui Blecher, reeditate la editurile Grupul editorial Art, Editura Gramar și Editura Aius (2014)