ALEXANDRA UNGUREANU - "M-am săturat să sufăr și să-mi transpun tristețea în muzică"

- Neobosită în a se redescoperi muzical, ambițioasă și cu proiecte îndrăznețe, Alexandra ar fi cu adevărat fericită dacă și-ar pune și inima în acord cu visele ei -

Reclamă pentru România

- Deși ești "pasăre rară" în presă și pe micul ecran, "te-am prins"până la urmă pentru acest in­ter­viu. Nu ne-am mai auzit de mult. Pe unde te poar­tă pașii?

- Într-adevăr, a trecut ceva timp de la ultimul nos­tru interviu, dar sunt bucuroasă și măgulită că la in­ter­vale constante, "Formula AS" se interesează de mine. E o revistă pe care o simt foarte aproape și în care pot să îmi deschid sufletul, mai ales că vorbele nu mi-au fost niciodată trunchiate. În ultimul timp mi se cam întâmplă acest lucru și este foarte neplăcut. Cât privește prezența mea în ziare și la TV, nu țin neapărat să fiu văzută prea des. Sunt un om mai retras. Prefer, mai degrabă, să-mi ducă oamenii dorul, decât să dau buzna în casele lor toată ziua.

- Ce-ai mai făcut în anii care-au trecut?

- Nu știu de unde să încep recapitularea activităților mele, pentru că sunt foarte multe. Am lansat numeroase piese, am avut cola­bo­rări muzicale frumoase, am destul de multe con­certe și proiecte sociale. Fiindcă nu pot vorbi despre toate, îți povestesc despre pro­iectul care îmi este cel mai drag și mai aproape de suflet. Este vorba despre un nou concept muzical, un proiect apreciat chiar și între colegii de breaslă și care mi-aș fi dorit să ia o am­ploare mai mare. Se numește "Music in pROgress" și fusese menit să depășească gra­nițele muzicii și să devină o adevărată reclamă pentru România. Este un concept original, pop-simfonic, și ideea a venit când am cu­noscut-o pe Nora Deneș, care este pro­fesoară de vioară la Liceul de Artă din Baia Mare, com­pozitor și un extraordinar orchestrator. Îm­preună cu elevii ei are concerte frecvente de muzică simfonică în Baia Mare, care se bucu­ră de succes. Anul trecut, din dorința de a-și înnoi formula spectacolelor, a avut o ini­țiativă extrem de inspirată reorchestrând sim­fonic, într-un mod extrem de ins­pirat, piese celebre din repertoriul pop. Iar eu m-am alăturat cu vocea. Pentru început, am ales să lucrăm pe "Hey, Brother" de la Avicii, "Deja Vu" (GrasuXXL &Ami) și "Lumea Visează", care este piesa mea de debut în muzică. Paula Oneț, o tânără regizoare, cunoscută mai mult în afara țării decât la noi (inclusiv cu par­ticipări la Cannes), ne-a ajutat cu filmarea unor videoclipuri ori­ginale. Planul a fost să găsim niște locuri sen­zaționale din România, care apoi, prin inter­mediul acestor melodii foarte cunoscute și re­orchestrate inedit, să facă reclamă țării. Toată lumea s-a entuziasmat de idee, de la primării la ministere, dar până la urmă, așa cum se în­tâmplă la noi, nimeni nu ne-a ajutat cu adevărat. Și zău că e un proiect minunat! Fiecare piesă are câte un invitat din zona pro­movată, și astfel se face un melanj între o pie­să cunoscută de la radio, înveș­mân­tată sim­fonic, la care se adaugă o picătură de folclor care, împreună cu ima­gi­nile filmate, să promoveze România. Uite, de pildă, videoclipul de la "Hey, Brother" este filmat la Lacul Albas­tru, un loc unic, aflat între Baia Mare și Baia Sprie. Es­te singurul lac cu apă albastră din lume, dar nu e ame­najat deloc, pentru a fi cunoscut. Am refăcut or­chestrația acestei piese arhicunoscute, cu o dobă din Maramureș, iar invitat a fost nimeni altul decât Ioan Pop, zis Popicu, din grupul Iza. A ieșit extraor­dinar! Aș face un album întreg, un turneu, orice, pen­tru că am încredere foarte mare în această idee, în faptul că ar ajuta imaginea României. Însă, uite că mă zbat și mă zbat și nu găsesc fonduri. Dar nu am re­nunțat. Sper ca măcar turneul să reușim să-l facem la toamnă, pentru că spectacolul de la Baia Mare a avut succes și ecouri foarte bune. Video­cli­purile pentru aceste trei melodii de care ți-am vorbit sunt gata, două dintre ele sunt deja difuzate și apre­cia­te pe YouTube.

- Cu trupa Crash ce se mai aude? Continui co­la­borarea cu ei? Ați avut, împreună, succese notabile.

- Într-adevăr, mă leagă de ei o prietenie și o chimie muzicală indestructibile. Continuu concertele alături de trupa Crash, dar am început colaborările și cu alți producători. Că e muzică de club, de radio sau mai de nișă, dacă proiectul mi se potrivește și îmi spune ceva, eu mă implic trup și suflet în el. Am deja evenimentele și lansările puse în ordine, până la sfârșitul lui 2015, un an în care am fost mai harnică și mai productivă decât în trecut. Nici nu poți supraviețui altfel. De vreo doi ani, e mare efervescență în muzica românească, se lansează zeci de piese pe zi, în toate limbile. Piața externă e în continuare mai ofertantă decât la noi, așa că mulți își încearcă norocul cântând în spaniolă, engleză sau franceză. Câteodată merge, alteori nu, dar agitația e mare, asta e sigur.

O grădină pentru mama

- Cu o agendă așa de plină, îți mai rămâne timp și pentru sufletul tău?

- Ha! Ha! Am pierdut bătălia cu timpul! Doar câte o criză de anemie ce mă încearcă din când în când mă mai învață să și refuz. Cu sport, cu dietă bună, țin pasul. Foarte important este că îmi fac portițe pentru vacanțe. Și pentru mama, pe care o iubesc tot mai mult. În august, de pildă, vom merge în țările nordice. Uite, sunt deja ani de zile de când reușim să găsim timp pentru aceste călătorii. Sunt fericită că prie­tenia și re­lația specială cu mama sunt ne­schim­bate. Acum, chiar locuim împreună, pentru că fa­cem planuri pentru casa aceea de vis, cu grădină, pe care mama și-o dorește de-o viață. Încă stăm cu ochii pe cancerul care era să o răpună anii trecuți. Doam­ne ajută, nu a recidivat nimic; mergem regulat la medic pentru diagnoză, nimic mai mult. Încercăm să urmăm căi naturiste de între­ținere, alimente, suplimente. Și e bine.

Ultimatum din dragoste

- Alexandra, anul trecut se vorbea "pe la colțuri" că urmează să te măriți, ba chiar că vrei să pleci din țară, în șaua lui Făt-Frumos. Ce-a fost adevărat din aceste povești?

- Dacă mă întrebai anul trecut, ți-aș fi răs­puns, fericită, că a venit vremea măritișului și pen­tru mine, că sunt într-al nouălea cer. Între timp, bucuria s-a transformat în melancolie, o stare care pe mine mă urmărește ca umbra. Ei bine, soarta face ca dragostea vieții mele, Andrei Gheorghiu, să trăiască de doisprezece ani în America. O relație mai veche de prietenie cu el s-a transformat, de ceva vreme, într-o mare iubire. Un an am făcut naveta România - New York și am trăit cele mai incredibile momente din viața mea. Am fost în America de cinci ori în șase luni! Dragostea face ca și oboseala, și dife­rența de fus orar să dispară. Dar iată că după mai bine de un an de relație, am primit un ulti­ma­tum: "Vii definitiv în America, pentru că nu mai pot trăi într-o astfel de relație. Te iubesc, vreau să fii cu mine pentru totdeauna, aici, acum, nu mai târziu". Nu-mi plac ultimatumurile. Știu că îi este și lui foarte greu. Știu că mă iubește, că singurătatea băr­ba­­ților e mai grea ca a noastră, dar cum să renunț, pur și simplu, la tot, într-o clipă? Puf! Viața mea de până acum, dusă ca un nor. Cum?

- Din dragoste...

- Sigur, din dragoste. Ai drep­tate. Că doar din dragoste nemăr­ginită, de-mi ia suflarea, am făcut atâtea drumuri în America și vor­besc la te­lefon zi și noapte. Din dra­gos­te... Dar muzica nu este o carieră oa­recare pentru mine. Nu e un moft. Am treizeci și trei de ani. Nu mai pot reporni o carieră mu­zicală în altă parte. Nici să trăiesc în altă parte nu pot. Aș putea în­cer­ca. De probă. Însă proba nu se ac­ceptă, Andrei mă vrea acolo defi­nitiv sau deloc. Mă rog, și proba asta poate deveni o cap­cană. Este înfricoșător să pleci la un astfel de drum, cel al căsniciei, al familiei, cu gândul că te vei în­toarce. Ce motivație e asta pentru o căsnicie, care are drept motto "pentru totdeauna"?! Dacă la primul impas voi fugi acasă?

Un ocean de melancolie

- Să înțeleg că povestea de dragoste e un capitol deja încheiat, sau încă luptați?

- În momentul acesta pare să fie un drum încheiat, deși eu sper din toată ființa mea să nu fie așa. La fel și Andrei. Chiar aseară am stat de vorbă ore bune la telefon, aducându-ne fiecare argumentele. Suntem, fără îndoială, într-un impas uriaș. Am ajuns să ne negociem iubirea, ceea ce este bizar, dar cât se poate de adevărat. Se pare că și viața, și dragostea, ajung într-un punct în care își epuizează poezia. Vine un moment în care totul reintră brusc în realitate, una nemiloasă, organizată, cu ultimatumuri, cu lacrimi. Momentul acesta nu alungă neapărat iubirea, dar îi umbrește lumina, aura.

- Ce fel de om este Andrei?

- Andrei este foarte atent și foarte iubitor. Mai mic decât mine cu trei ani, este un om ambițios, care a muncit enorm, ajungând să fie extrem de apreciat. Pe lângă multe atenții și gesturi demne de cel mai galant bărbat, mi-a făcut și surpriza vieții: m-a dus la Las Vegas, la un concert Shania Twain, artista pe care o iubesc cel mai mult, care m-a influențat enorm mu­zi­cal. A fost un vis, iar el mi l-a împlinit. Am văzut îm­preună multe locuri, New York-ul este un oraș fabu­los, dar l-am văzut mereu cu sentimentul unei va­canțe. Deja, dacă mă gândesc că va trebui să-l colind, cău­tându-mi de lucru, mă cuprinde panica. Eu am realizat de multă vreme un lucru, pe care i l-am spus și lui Andrei: îmi place foarte mult să călătoresc, mă bucur să cunosc frumusețile lumii, dar nu aș putea pleca de­finitiv din România.

- Ai rezista, mai degrabă, să faci naveta aceasta infernală?

- Da, cred că aș mai rezista o vreme. Pe un om pe care-l iubești, trebuie să-l înțelegi până la capăt. Eu nu i-am cerut niciodată lui să vină în țară. Știu cât de mult a muncit ca să reușească acolo. Nu aș putea să-i cer asemenea lucru. Dar el mi-o cere, în ciuda faptului că muzica nu este o meserie oarecare, adică nu e o muncă de birou, pe care poate că aș putea-o relua oriunde. Muzica e pasiunea mea, e felul meu de a trăi, de a respira. Și eu am muncit enorm să ajung cine sunt, nu e o simplă toană. Ultimatumul lui dă un aer "de moft" carierei mele, iar asta mă deranjează foarte mult, cel mai mult.

- V-ați gândit la familie, la copii, perspectiva aceas­ta nu v-ar face mai ușoară ale­gerea?

- Ne doream foarte mult să fim îm­pre­ună, să avem copii. Am fost con­vin­să că așa va fi. A fost foarte frumos să ne imaginăm lu­cru­rile astea, să vor­bim des­pre ele, să vi­săm, dar acum, to­tul a devenit foar­te dureros. Ca și alte dăți, când sunt ră­nită, mă arunc în brațele muzicii, ca­re îmi pune balsam pe răni. Dar până când? Și-apoi, m-am săturat să su­făr și apoi să-mi transpun tristețea în muzică. De-a lun­gul vieții mele, au mai fost momente în care am lăsat lu­crurile să fie așezate de timp, fără să iau eu o de­cizie radicală. Dar mă tem că de data asta nu mai merge așa. Când ți-e inima frântă, e cam greu și pentru doc­torul Timp să o vindece în locul tău. Asta e. Voi ve­dea... Totuși, încă nu am renunțat. Încă lupt. Poate mâi­ne îmi fac bagajul și plec la aeroport...

- Oricum ar fi, îți doresc noroc, Alexandra. Ar fi păcat să se piardă o iubire așa de puternică, din cauza unui... ocean. Poate că cititorii revistei, sen­sibili la probleme sentimentale, vor veni, cine știe, cu sfaturi pentru voi...

- Ar fi extraor­di­nar! Tocmai pentru că am încre­dere în citi­torii "For­mu­lei AS", am ales să-mi des­chid su­fle­tul aici. Mai știi, poa­te se re­găsește ci­neva în di­lema a­ceas­ta și vede că nu e singur. Sau poate altcineva a gă­sit o soluție și le-o ofe­ră și altora. Eu, una, o primesc cu bra­­țele deschise!