Oamenii cerului și povestea preotului lor fericit

Cristian Curte
- În Țara Pădurenilor, pe culmile munților Poiana Ruscă, departe de lumea asfaltului și de iureșul ei, mai trăiesc o mână de oameni frumoși și curați, cu credință neclintită în Dumnezeu și cu datini de la facerea lumii. O călătorie printre sfinți -

Mergi mult, mai mult de un ceas, printr-o pă­dure bătrână, numai șoapte și umbre. Te strecori prin tuneluri vegetale, cău­tând cu ochii zarea unui luminiș. Toate zgomotele, tot tumultul lumii e sorbit în încolăcirea deasă a crengilor și în vuietul apelor care se împletesc sub tine, în văile de piatră adânci. E atâta pădure în jur, atâta foșnet și atâta verde, încât ești sorbit, cu totul, în adâncul magiei, închis în ea, ca în farmecul unui basm.
Dar brusc, desișul se rupe și vezi, între­ză­rin­du-se, spre golu­rile al­pine, lumina stră­­lu­ci­toa­re a soare­lui. Dru­mul urcă acum pieptiș, se ca­țără vân­jos, pe coas­ta din ce în ce mai abruptă. Încă puțin, și muntele se ostoiește domol, apăsat parcă și el de urcușul cel greu. Pădurea a rămas de acum în urmă, lăsând locul unei mări nesfâr­șite de pajiști înflorite și înmiresmate. Dea­su­pra mea e doar cerul. Sunt sus, pe acoperișul lumii, în Țara Pădu­renilor. Mă gândisem câteva zile la călătoria aceasta, dar ni­meni nu m-a putut pre­găti în­dea­juns pentru în­tâl­­nirea cu frumusețea neo­bișnuită a locului și cu oa­menii de aici. Lo­cui­tori ai văzduhului, în­cre­­meniți în rostul lor omenesc, același de la facerea lu­mii, au vecini de ogradă doar iarba, vântul și-un preot ca un înger de pază, care îi mângâie la durere și se roagă împreună cu ei.

Badea Ignat
"E bine să te gătești de moarte"


E drept de spate, cu umeri lați și trupul încă vânjos, deși bătrânețea și bolile nu l-au ocolit. Are răbdare în glas, și o așezare înțeleaptă a vorbelor, de parcă atunci le-ar rosti prima dată, ale­gându-le pe cele frumoase de cele urâte, ca neghina de grâu.
"Când eram io tânăr, nu erau atâtea scârbii pă lume. Nu era televizoru ăsta, care o îniebunit tătă lumea. Satu era credincios, lumea mer­gea la biserică, nu suduia ca acu. Pă vremea aia, dacă auzeai o su­duială în sat, apăi trăbuia să te aștepți să hie moarte dă om, așa rar să întâmpla! Acu, oaminii înjură și de cele sfinte, d-apăi dă celelalte. Io, prima oară când am auzit o suduială d-asta grozavă, o fost când munceam în mină și era unu vinit dân alte părți, că așa s-o stricat satu, cu amestecătură. Ș-apăi, când o suduit ăla de Dumnezău, o fost vai de capu meu! Am crezut că să dărâmă abatajul peste noi! Când am auzit așa ceva, nu știu cum, o trecut un fior prin mine, de am rămas înregistrat! Nu cred că oi uita, până mă duce și mă pune în groapă. Și nici atunci!"
Badea Ignat Crișan are peste "șaptezăci" de ani. Își aduce aminte limpede, și acum, de încercările prin care a trecut, cu seninătatea omului credincios. Războiul, foa­metea, țara sub cizma rușilor...
"Apăi, știi cum o fost? Rușii ne luau tăt grâul, ca despăgubire dă război, și porumbul îl dădeam noi, de bunăvoie, ca să fim pre­tini! Și era o foamete, jos pălăria! Da eram pre­tini cu rușii... Dacă plecai la coasă, dimineața, luai o fălie de mălai și o cea­pă, dacă aveai noroc. Și asta trăbuia să-ți țână până sara, când mâncai o ciorbă de fasole. Și atunci, dacă prindeam un bob, eram fericit! O fost greu, da le-am răbdat pe toate, cu credință în Dum­nezău, că el îngăduie și bunele și rălele, păntru mân­tuirea noastră. Lu­mea pă vremea aia trăia cu Dumnezău. Oamenii în­cepeau să să pregăteas­că dă moarte dă la cinci­zeci dă ani! Mergea omu în pădure și, dacă avea bani, își tăia un gorun fal­nic, ș-apăi îl aducea aca­să și-l lua la joagăr și făcea dân el scânduri. Ș-apăi le suia în pod să se usuce. Și când îi venea vremea, doar fă­cea din ele sicriu și gata era! E bine să te gă­tești de moarte și să nu-ți hie frică de ea. Că de murit tăți murim. N-o scăpat nime până acu!"

Olivia
"Dumnezău și șăpte câni"


Parcă toată sufe­rin­ța din lume i s-a întipărit pe chip și în ochii verzi. Și anii... "Șaptezăci și patru trecuți". Și cre­dința. Fie­care cută, orice rid sunt săpate adânc, lucrate de o mână a destinului care a fost aspru cu ea. Parcă prea aspru. Și totuși, ea nu s-a frânt. "Ba încă îmi pare rău că nu mi-o dat Domnu să îndur mai mult, pântru multele mele păcate. Dă la cei mai mici ani ai mei am fost rămasă de părinți, la bunici. Pă mine părinții nu m-or vrut, că or di­vorțat, ș-apăi s-or recăsătorit și și-or refăcut viața. Și pă mine m-or adus aici, în casa asta, să stau cu bunicii, care n-aveau niciun venit, trăiau dă pă o zi pă alta, dân grădina asta. Ș-apăi aici am crescut, apăi m-am măritat și am avut copii. În casa asta."
"Casa asta" e departe de sat. Nu are nici curent, nici apă. Doar un drum care șerpuiește prin fața ei, pentru a se pierde între pășuni. Olivia Suciu stă sin­gură cuc, numai cu cei "șăpte câni" și cu Dum­ne­zeu, de care nu s-a despăr­țit niciodată, oricâte în­cer­cări i-a trimis. Răbdarea și cre­dința ei se văd din lacrimile care îi mijesc în ochi ori de câte ori vor­bește "dă Domnul Iisus".
"Părinții mi-or mu­rit. Am îngrijit-o pă mama, patru ani am tras cu ea, i-am dat cu siringa să mânce, și pă tata, chiar dacă ei nu m-or vrut. Apăi mi-o murit bărbatu, ș-apăi un copil, la treizăci și șasă dă ani, dă cancer. Mai am un copil, da îi operat, și stă în oraș, la Deva. Eu am rămas singură aci, în pădure. Neam nu mai am cu mine, dăcât pă Dum­ne­zău. D-asta stau și cu ăști șăpte câni, că mi-i urât noaptea. Ziua nu, doar noaptea. Nu mi-i frică, păntru că Dumnezău îi și ziua și noaptea, da mi-i urât.
Domnu mie mi-ajută, dar eu nu sunt în stare să-i mulțămesc tătdeuna păntru asta. Mă mai zăuit câteo­da­tă, că-s lenioasă și la rugăciune. Dăcât zâc - «Doam­­ne, ajută-mă!». Dă multe ori, sara, îs prea obo­sâtă, și n-apuc să mai zâc dăcât: «Doamne, iartă pă toată lumea, și pă cei vii, și pă cei morți. Pă cei vii ferește-i, pă fiecare, după numele lor!»" Și dimineața mai zâc și eu «Tatăl nost», că nu prea mai am țânere de minche.
Eu îi mulțămesc lui Dumnezău pă tot ce-mi dă. Și pântru bun și pântru rău. Că mi-o omorât dihoru tri găini, și vulpea șăpte, găini pă care trăbuia să le dau la copilul mieu și la nepot. M-am năcăjit, da n-am înjurat, că am înjurat dăstul cât am fost tânără. Asta-i viața mea, și îi mulțămesc la Dumnezău, di tăt ce-mi dă. Că nu-i după mine nimica. Și-s bucuroasă că ne-o trimis la biserică un părinte atât de bun, ca părintele Florin, pă care tare-l iubesc."

Părintele Puf
"Nu pot lăsa să moară bisericile acestea!"


"Îi cam activ", mi-a spus scurt, despre el, badea Ignat Crișan. "Ăștialalți preuți, dă pân la el, cam greu îi prindeai să vină, să-ți facă o slujbă. Da el îi mereu pă la noi, ori dă câtă ori ai nevoie."
"Când am urcat pentru prima oară munții aceștia, până aici sus, la Bătrâna, m-am trezit față în față cu Dumnezeu." Când spune vorbele astea, pe chip i se așterne un zâmbet larg și liniștit, iar în ochi i se aprin­de o lumină subțire.
Părintele Florin Puf este inima pădurenilor din "șăpte sate și opt cătune". Un uriaș scurt la trup, dar cu o inimă mare și caldă, ca pâinea scoasă din cup­toa­rele pădurenilor. Și cu un zâmbet cât soarele. Zâm­bește și râde tot timpul, de parcă fierbe mereu într-o fericire ascunsă.
"Niciodată nu am încercat să îmi fac un program bine stabilit. Sunt perioade când nu-mi văd familia timp de două săptămâni. Stau aici și slujesc. Soției i-am spus, din prima clipă când am fost hirotonit preot, că nu mai pot avea viață de familie rânduită, pentru că rostul meu este comunitatea de care am gri­jă. Bătrânii ăștia. Ultimii pădureni. Oricând mă sună careva dintre ei, în două ore și jumătate am venit. La mine nu există cuvântul «nu» sau «nu se poate»! Cel mai rău e când aud: «mai discutăm, mai vedem». Pen­tru mine, e mai rău decât să spui «nu pot». Așa că pe ploaie torențială sau pe cel mai crunt viscol, eu vin aici, când mă cheamă creștinii, atât la năcazuri, cât și la bucurii, ca să fim alături, unii cu ceilalți. Vara vin cu mașina sau cu motocicleta, iarna, dacă e iarnă grea, cu zăpadă multă, vin pe jos. S-a întâmplat să mă cheme credincioșii de urgență și să fiu nevoit să urc pe jos cincisprezece kilometri de la drumul mare, prin pădure, prin zăpadă, pentru că viscolea puternic și aici nu putea să urce nimic. După ce am făcut sluj­ba, am mers înapoi, tot cincisprezece kilometri, prin zăpadă, ca să mă întorc acasă, unde locuiesc cu soția și cu copiii."
Încerc să-mi imaginez drumul făcut de părintele prin nămeții din pădurea de jos, pe care eu abia am stră­bătut-o în plină vară. Și e și beteag de-un picior, săracul. I l-a zdrobit anul trecut un cal nărăvaș. Îmi spune asta zâmbind!, găsind în necazul care i s-a în­tâm­plat un sprijin pentru credința sa. "Suferința aceea să știți că m-a întărit. M-a făcut să-L slujesc pe Dumnezeu cu mai multă frică, cu mai multă dragoste. Chiar m-am bucurat la sfârșit că am trecut prin toate aceste încercări. Le-am înțeles oamenilor mai bine năcazul, care la ei e mult mai mare și greu. E grozăvie să fii bătrân, bolnav, și pe deasupra și singur, prin pustietățile astea din munți".

- Sfinției voastre nu vă e frică de ele? Când mer­geți kilometri întregi, prin zăpadă și prin păduri, ca să ajungeți la cei ce v-așteaptă, nu vă simțiți singur și înfri­coșat?

- Nu. Niciodată! Întotdeauna sunt la drum cu Hris­tos! Totdeauna l-am avut și-L voi avea pe Dumnezeu în inima mea.

Jarul de sub altar

Părintele Florin nu e din Țara Pădurenilor. S-a născut în părțile Aradului, unde și locuiește, împreună cu familia lui. A crescut cu credință în Dumnezeu, moștenită din moși-strămoși, cu dragoste de Hristos și de biserică.
"Bunicii și părinții mei erau oa­meni credin­cioși. Se închinau mereu, când se sculau și când se culcau, și înainte să facă orice lucru. Și-i mul­țumeau lui Dumnezeu pentru toate, și pen­tru cele bune, și pentru cele rele. În sat, casa noastră era vecină cu biserica, la zece metri. Mergeam singur la biserică. La șase ani, ros­team deja Tatăl Nostru, în fața alta­rului, la liturghie."
Își aduce aminte și acum de o rân­duială cu totul aparte, care exista în satul lui. În fața Sfin­tei Mese, chiar acolo unde preotul îngenun­chea­ză pentru a se ruga, era un grătar de fier. Și sub grătar, preotul așeza cărbuni aprinși. "Atunci când înge­nun­chea pentru a se ruga ca pâinea și vinul să se prefacă în Sfântul Trup și Sân­ge al Mântuitorului, preotul simțea cum îl arde jarul, iar chinul acesta de câteva clipe, din timpul ce­lei mai importante rugăciuni a Sfin­tei Litur­ghii, îl ajuta să guste și el din dure­rile Mântuitorului pe Cruce. Să se unească și el cu Iisus cel răs­tig­nit. Simțeam și eu acel moment, până în adâncul sufletului. Cea mai adâncă liniște pe care am simțit-o în viața mea și cele mai mari bucurii le-am avut în copilărie, ru­gându-mă în acea biserică. Am avut un preot cu har, de la care am deprins dra­gos­tea de Dumnezeu. Și mi-am dorit să-L slujesc și eu pe Domnul, toată viața."

- Nu v-ați gândit niciodată să vă luați o parohie mai bună, mai a­proa­pe de casă, o parohie bogată, într-un loc înstă­rit?

- Eu nu știu ce înseamnă parohie bogată. Bogăția e în primul rând în inimă. Dacă nu o ai acolo, degeaba o ai. Dacă e să alergi după bani, nu-i ajungi niciodată. Omul din ce are, din ce i-ar mai trebui. Eu unul mă simt bogat în Dumnezeu. Cea mai mare bogăție a mea e în inimă, când îl simt pe Dumnezeu și văd că și cel de lângă mine îl simte. Dar să știți că oamenii de aici mă ajută, cât sunt ei de săraci, mă sprijină, pentru că sunt tare inimoși. Nici eu nu le-am cerut niciodată bani, dar nici ei nu m-au lăsat. Nu aș pleca de aici, pentru nimic în lume. Mărturisesc în fața lui Dum­nezeu! Nu pot lăsa să moară bisericile acestea! Nădăj­duiesc să trăim amândoi, și dvs. și eu, și peste două­zeci de ani să vă întoarceți aici, ca să faceți încă un reportaj și să vedeți că încă sunt preot la pădureni și că satele lor n-au murit. Eu cred că oamenii se vor în­toarce. Cu siguranță. Liniștea de aici nu cred că o găsești în occident.

- Liniște nu, dar bunăstare și bani...

- Și atât! spune apăsat, în locul părintelui, crâs­nicul, care a tăcut până acum. Și degetul lui, îndreptat spre cer, îi întărește vorbele cu pecetea credinței.

Crâsnicul Ioan Pădurean
"Simt așa, o ușurire la inimă"


Și-a dorit încă de mic să fie preot. S-a rugat, a învățat, apoi a dat examen "dă preoți", dar nu a intrat, pentru că "o fost lucrările lui Dumnezău, dă el rân­duite. O vrut să nu fiu preot, să fiu cantor." Și de atunci, de pe la paisprezece ani, s-a "tras lângă un crâsnic bătrân" și i-a cântat Domnului, și oamenilor, mai bine de patruzeci de ani. "Orice lucru pă care-l faci, dacă nu-ți place și nu-l faci cu dra­goste, nu-l prinzi. Da eu am avut drag de biserică, și atunci cântarea s-o lipit dă sufletul meu. Mă cheamă acu oamenii și dân alte sate, să le cânt la înmor­mân­tarea rudelor, că știu să le zic viața celor morți, din versuri făcute de mine. Le com­pun, așa, pe loc, o cântare, și oame­nii se alină cu ea. Eu îi mulțămesc Tată­lui Ceresc pentru ce mi-o dat. Munca asta dă la biserică m-o ajutat cu tăt. Totu-i de la Dumnezău și noi îi mulțu­mim. Că degeaba lucră omu și nădăj­du­iește numa în el, că fără Domnu, lucri fără rost. Tre să ai o credință și o dra­goste față de Cel care ne-a lăsat toate pă pământ și ne vede și ocrotește pă toți."
Ca mai toți pădurenii, Ioan a deprins, și el, credința de la bunici și de la părinți. "Tata se ruga nesmintit, în fiecare dimi­neață și sara. Că el săracu n-o fost anga­jat nicăorea, ș-apăi o grijit tătă viața dă oi. Da or de era acasă, or de era cu oile, nu să exista dimineață să nu stea drept în fața icoanei și să să-nchi­­ne. Și așa fac și eu. Mă-nchin și spun rugă­ciunile pă care le respect - Tatăl nos­tru, Maica Pre­cistă, Milu­iește-ne pă noi Doamne. Ș-atunci Dumne­zău parcă mă luminează. Simt o ușu­rire, parcă ceva-i în inimă. Ș-apăi, după ce zâc rugă­ciu­nile pă care le știu, mai spun: «Doamne, Tată Ce­resc, îți mulțămesc de tot ce-mi dai și păntru tot aju­torul pă care mi-l dai. În lu­crarea și drumurile pă care le fac, Tu, Doamne, însoțeș­te-mă și fii cu mine și m-adu în pace acas și păzește-mă!». Ăste cuvinte de la urmă îs din sufletu' meu, nu din carte."
Înainte să mă despart de badea Ioan, l-am întrebat ce ar trebui să facă românii ca să-și păstreze credința în Dumnezeu. Mi-a dat un răspuns pe care nu mi l-a mai dat niciun preot sau duhovnic iscusit - "Să mai ier­tăm! Că focul nu să stinje cu foc, focul să stinje cu apă. Dacă un om dă cu o piatră în mine și eu o iau și o arunc iar spre el, cre­dința mea să stinje. Dar dacă întorc obrazul și zâc - «Dumnezeu să-ți dea sănă­tate!», atunci credința ră­mâne vie în inima mea."

Maria Bălan
"Frică de moarte? Ba o iubesc!"


Am întâlnit-o într-o margine de ogor. Maria Bălan îi e numele. Micuță, adusă de spate, beteagă de un ochi pe care-l ține mereu închis, și cu sapa în spate, pare așa de când lumea. Venea de la țarină, că "dădusă buruienile în fasole". Are optzeci și șase de ani, "dar nu s-astâmpără", după cum mi-a mărturisit fiul ei, care a ajuns la șaizeci. "Eu lucru greu, că am reumă, da mama mă întrece. Mereu fuge de acasă la țarină să sape. Îi tot spun să steie cumin­te, că-i bătrână de acu, dar n-o pot ține-n loc." Și așa ca ea sunt toți pădurenii. Nu pot sta în loc. Nu au cum. Sunt jurați din leagăn, cu rugăciunea și munca, iar când le vine ceasul, mor - nu de boli sau de bătrânețe - ci pentru că sunt neputincioși și nu-și mai pot lucra țarinile. "Mie mi-i tare greu să merg, nu pot să mai mișc picioarele și tare mi-i ciudă, că de lucrat mai pot lucra. Țân bine încă în mână sapa, da n-am cum s-ajung la țarină, dăcât tare greu. Și m-amărăsc... Uite așa îmi aștept moartea..."

- Dar nu ți-i frică de moarte, țață Marie?

- Frică? Ba o iubesc!

(Fotografiile autorului)