În aceste zile, lângă Grădina Icoanei, pe strada Jean Louis Calderon nr. 80, prestigioasa galerie bucureșteană "H'art" ne prezintă o expoziție originală și surprinzătoare: artă fotografică, cu colaje digitale. La 35 de ani, Ștefan Iacob, autorul ei, are, și el, un destin surprinzător. Vine dintr-o cu totul altă direcție, decât cea a artelor frumoase sau a artiștilor însingurați în ateliere. Poate tocmai de aceea, imaginile lui au o altă noutate și prospețime. Sunt colaje stranii și deconcertante, pline de sugestii, când tranșante, când subliminale. Lumi alcătuite cu migală de ceasornicar, din tot soiul de alte bucăți de lume, redate cu obsesia detaliului. De pe pereții sălii undergroud din Calderon 80, gingășia acestor colaje ale visului iese mai tare în evidență.
Invitații la reverie
- Ștefan, tu vii din cu totul altă zonă, față de cea a artiștilor plastici cu care suntem obișnuiți. Ai făcut facultatea de Litere, ai avut o carieră de producător în cinematografie și în marea publicitate, apoi ai absolvit la Berlin un interesant MBA (Master of Business Administration); iar acum lucrezi la o firmă de IT. Cum ai ajuns, pornind de așa de departe, la arta fotografică și apoi la colaje?
- Este una dintre viețile mele secrete. Dintotdeauna m-au atras arta și literatura. De altfel, am mâzgălit de mic poezii. Există un mic demon artistic care mă chinuie și cu care trebuie să fac pace, să-l las să se exprime pe mai multe căi. Poezia nu vreau încă s-o fac publică. Dar acum câțiva ani, am simțit, pur și simplu, dorința să mă exprim vizual. De altfel, fotografia este o pasiune destul de comună, mulți oameni adoră să se joace cu aparatul foto și cu lentile. Numai că eu m-am jucat la o scară mai mare, investind foarte mult în ustensilele fotografice. Căci atunci când știi ce vrei să exprimi și la ce nivel, instrumentele se impun singure. Uite, colajele mele digitale de acum sunt de 1,30 metri pe 0,90. Dar eu visez dimensiuni mult mai mari!
- Cum ți-a venit ideea acestor colaje ale visului?
- N-a fost un moment declanșator. Nu am avut niște clipe în care fiecare dintre imagini să mi se impună brusc și cu obstinație în minte, în cele mai mici detalii, ca apoi să nu mai am nici o altă șansă decât să le realizez. Nu a fost așa! Totul a început cândva, prin 2011-2012. Atunci m-am retras din lume, m-am decis că e vremea să schimb radical tot ceea ce fac. Și am început să privesc în jurul meu și să mă gândesc la visele mele.
- Biografia ta este de-a dreptul surprinzătoare. De la 16 ore de muncă bine plătite, la vise exprimate în fotografii. Cum se explică o trecere așa de bruscă?
- E adevărat că până atunci lucrasem foarte intens. Deși jobul meu fusese unul profund neconvențional. De-asta am și reușit să-l fac. Se întâmpla că astăzi eram cu echipa de filmare pe o cetate, mâine eram în Deltă, poimâine construiam un decor futurist, cu elemente de Hollywood... Și am lucrat și la filme de ficțiune. Am debutat în 2000, la Castel Film, cu o ecranizare englezească, a lui Sherlock Holmes, care a avut un buget de câteva milioane de dolari, mare pentru vremea aceea în România. Și pe urmă am făcut sute de spoturi publicitare pentru toate colțurile lumii; lucram cu echipe italienești, americane, franțuzești. Dar am știut mereu că nu asta e ceea ce vreau să fac până la sfârșitul vieții. De aceea am simțit nevoia unei rupturi radicale. Și atunci am început să fac aceste colaje ale mele, digitale. Ele s-au născut cu naturalețe și printr-o muncă febrilă. Făcându-le, intenția mea a fost să aduc prin imagine, o infuzie cât de mică de sacru, peste niște locuri din București, de pildă. Și pe o cale personală. Deși știam că într-o lume saturată de imagine și de culoare e foarte greu să aduci ceva nou și care să aibă noimă. Și care să conteze și în viața iubitorului de artă.
Cum să revrăjești o bucată de cotidian
- În expoziție tu ai două teme: "Lumi ascunse" și "Demoni". Să vorbim întâi de Lumile ascunse, pe care le-ai numit "Ecotopia", un cuvânt inventat...
- Aceste Lumi sunt o invitație la visare și reverie. Toate locurile pe care le-am ales sunt comune, așa cum e Casa poporului, de exemplu. Multe dintre ele sunt și urâte și foarte încărcate simbolic. Sunt locuri pe lângă care deja trecem fără să le mai vedem. Și mi s-a părut importat să le arăt oamenilor că locurile astea de lângă ei - pot fi recreate cu totul altfel! Ăsta ar fi un lucru frumos, pe care l-am putea face cu toții. Să ne oprim în preajma bucăților noastre de cotidian și să vedem cum le putem revrăji.
- Ce tehnică au colajele tale?
- Fiecare imagine a mea e compusă din alte 30-40 de alte imagini mai mici. Ca să pot să le fac să se potrivească între ele și să fie credibile, să fie un tot unitar, și care nu este suprarealist, a trebuit să respect și să fiu atent la tot felul de lucruri. De la optică la lumină, la unghiul de atac. Fiecare imagine trebuie să fie cam în aceeași lumină, să aibă același unghi de cameră, să ai aceeași lentilă. Și asta e foarte greu de realizat.
- Cât îți ia să faci un colaj digital?
- Și luni de zile! De la fugăritul imaginilor în diverse colțuri de lume, până la asamblatul lor. E de o mie de ori mai greu decât să încondeiezi un ou.
Cămile și baloane de aer cald
- Ai ales simboluri românești puternice. Cum este Arcul de Triumf, pe care l-ai prezentat apocaliptic, plutind pe ape, ca după Potop...
- Am simțit nevoia să spăl locul ăla, care a ajuns să fie îmbâcsit de trafic și amalgamat de oamenii blocați în mașinile lor, ca în niște tuneluri nevrotice. Am simțit nevoia să îl eliberez și să-l arăt altfel. De-asta, imaginea mea din preajma Arcului de Triumf e una jucăușă, cu acele vase de agrement, pline de oamenii care se plimbă în jurul Arcului. A devenit o zonă plăcută; frumoasă în alt fel.
- Să vorbim și despre emblema expoziției, aleasă de organizatori: Palatul Parlamentului, pe care l-ai plasat la marginea unui deșert inundat de baloane și de cămile.
- Era un loc care avea nevoie de o cu totul altă destinație. E un loc inutil. De la început și până acum, a fost o construcție de o inutilitate monstruoasă. Și azi, de pildă, parlamentarii noștri sunt mai numeroși decât cei ai SUA. Așa că am simțit nevoia să îl surghiunesc în deșert, printre cămile și baloane de aer cald.
- Cum ai pozat Casa Poporului?
- Fiind cocoțată pe un deal, a trebuit să o fotografiez de patru ori până să pot să o potrivesc și să-i găsesc unghiul corect. Prima dată am încercat cu trepiedul de sol, după aia cu o schelă, apoi am dublat schela. Până la urmă, a trebuit să închiriez o macara, singura care mi-a oferit unghiul și perspectiva corectă. Toate astea le-am făcut pe banii mei și ai unui partener de atunci.
- Și baloanele?
- Baloanele au fost luate din Slovenia, de la un festival de baloane cu aer cald. Acolo am descoperit cu plăcere că la ei plimbatul cu baloanele e ca fotbalul la noi. În weekend, ies să se dea cu baloanele cu aer cald. M-am dus în Slovenia pe banii mei. Unde am și zburat cu baloanele - iar ăsta a fost darul organizatorilor. N-am avut bani decât să merg cu o mașinuță până în Slovenia, la festival, am condus 14 ore, am și dormit în mașină peste noapte. Și după ce ne-am cunoscut, organizatorii au fost foarte impresionați că am venit tocmai din România, numai ca să fotografiez acele baloane și pe ei. O plimbare cu un balon costa câteva sute de euro, iar ei ne-au dăruit un astfel de zbor splendid. Numai că, în momentul aterizării, a trebuit să sar din balon și să alerg disperat după el, peste câmp, schimbând obiectivul în mers, ca să pot să-l pozez poposind pe pământ. Căci baloanele știi când pleacă și de unde pleacă, dar nu poți știi când și unde aterizează. Așa că le-am fugărit pe fiecare, peste câmp, cu mașinile.
- Și cămilele?
- După cămile am mers la Berlin. A fost primul meu contact cu cămilele și urșii polari. Și urșii polari din alt colaj de al meu sunt tot de acolo. Pentru că grădina zoologică berlineză e cea mai mare din Europa, iar animalele nu stau în cuști, ci după niște șanțuri uriașe și garduri vii. Așa am putut să le pozez bine.
Duhurile jucăușe
- De ce ai ales să-ți numești, „Demoni", a doua serie de colaje?
- Nu m-am gândit la diavoli! Demonii mei sunt daimoni, mai degrabă. Nu am vrut să prezint o omenire urmărită de duhuri rele. Cei din colajele mele sunt niște demoni personali și jucăuși. Creații individuale ale minții fiecăruia. Și nu-s răuvoitori. Căci noi ne alegem demonii. Poate că ni-i și creem. Iar ei sunt aici să ne și ajute, dar să ne și necăjească, atenționându-ne discret, atunci când rupem echilibrele.
Epilog
- La sfârșit, vreau să te întreb cum a început colaborarea ta cu elitista galerie "H'art"?
- Eu am trăit și am lucrat retras, viața mea de artist era secretă și nici nu frecventam cercurile de plasticieni din București. Ei, și la un moment dat, în ianuarie 2015, m-am hotărât că ar fi bine să expun. Cineva, un bun prieten, mi-a recomandat "H'Art", despre care prea multe nu știam atunci, izolat cum fusesem. Și m-am dus cu un tub cu lucrări la d-l Dan Popescu, directorul galeriei. Iar acum, am această expoziție. Sunt încă ușor copleșit de colaborarea mea cu "H'Art", o galerie care are în portofoliu 20 de artiști români extrem de importanți, cu expoziții în țară și în străinătate. Și totul mi s-a întâmplat în doar șase luni.