Pietrele sclipitoare
Săcărâmb. Locul unde vreme de sute, poate mii de ani, oameni singuratici, ascunși și zgribuliți, au tot intrat în măruntaiele pământului, prin galerii simple, săpate în pripă, așa cum s-a nimerit, și au luat cu ei, tăcuți, pietre sclipitoare. Pentru că erau tăinuite, pentru că erau altfel, pentru că străluceau ca soarele: un soare de metal ascuns în bezna cea mai adâncă. Pentru că lor, oamenilor, le-au plăcut întotdeauna pietrele sclipitoare. Așa le numeau. Și le cărau, cu greu, acasă. Până când locul ăsta cu pășuni și munți împăduriți, "Oppidum monasticum" (Oraș montan), cum apare în documente din secolul al XII-lea, a început să se numească în limba lor vlahă chiar așa, Săcărâmb. "Să cărăm". Să cărăm, spre casele răsfirate ici colo, pietrele astea galbene, să le pisăm cu grijă în mojare, să le spălăm la saitroc, să scoatem din ele metalul pur, galben ca soarele, să-i spunem simplu, "Bogata", și să ne fălim cu el, meșteșugit cu grijă în brățări și salbe și inele, când va veni vremea. O lume veche, nesmintită în rosturile ei, lumea unor oameni care au știut de la începuturile începuturilor să caute și să găsească, în miezul pământului, aurul. O lume limpede și albastră, ca cerul dezvelit de ceață. O lume care avea să se schimbe. Cât de curând. Aproape pentru totdeauna.
Aurum problematicum
Muntele se numea Șetraș, iar omul Ioan Ormindean. Era pe vremea Mariei Tereza, anul era 1746. Poate că oamenii obosiseră să care de unii singuri, poate că galeriile lor rudimentare nu mai susțineau povara muntelui, poate că vlahilor le era greu sub stăpânirea austriacă, poate își doreau o recompensă, poate, pur și simplu, voiau să intre în munte ca mineri angajați și să-l scotocească mai departe într-o mină adevărată. Cert este că Ignat von Born, fiul baronului Ludovic von Born, proprietar de mine în Certej, consemnează atunci, în 1746, că "valahul Ormindean Ioan este primul care a adus tatălui meu descoperirea sa". Descoperirea asta care, odată ajunsă la baronul Born, va schimba fața locului și istoria lumii. Piatra strălucitoare pe care vlahul a dăruit-o baronului era nemaivăzută. Era aur, dar era mai mult de atât, era un aur întortocheat, straniu, răsucit șerpește în jurul unui alt metal misterios. Nimeni nu mai întâlnise ceva asemănător. Aurul rămânea captiv, nu putea fi desprins cu nici un chip de metalul lui ciudat pe care crescuse. Poate nu era aur, au spus unii savanți. "E aur și încă ceva", a spus, la Sibiu, baronul Franz Joseph Müller, după mai bine de trei ani și cincizeci de experimente. "E aur și încă ceva", a spus și cel mai mare chimist al vremii, suedezul Torbern Berg. Piatra strălucitoare a vlahului era aur, dar pentru că nu putea fi separată de minereul ei misterios, oamenii de știință au numit-o "aurum problematicum" sau "aurum paradoxum". "E aur!", proclamă triumfător, în 1782, Academia de Științe din Berlin, 36 de ani mai târziu după ce valahul Ormindean din Săcărâmb îi dăruise piatra strălucitoare baronului Born din Certej. Era aur, iar Martin Heinrich Klaprot, descoperitorul uraniului, cel care a citit proclamația, arăta unei audiențe uluite că aurul din Munții Săcărâmbului conține un metal nou, nemaiîntâlnit, pe care îl numește Tellurium. Piatra strălucitoare a vlahului intra în istorie. Iar cele mai luminate minți ale științei aveau să-i spună de atunci amestecului de aur și telur, simplu, cum altfel, săcărâmbit.
O vrajă ciudată
"Primul minereu care a fost denumit problematic a fost acela din Munții Săcărâmbului. În nici o țară din lume nu există atâtea minereuri al căror aspect exterior să arate atât de străin și a căror componență să fie până acum atât de îndoielnică, ca în Transilvania...", spunea un alt mare chimist al epocii. Piatra strălucitoare ieșise la lumină, iar vraja ei schimba pământul. Săcărâmbitul, aurul problematic, sfâșia ordinea firească a lumii. Nimic nu mai putea fi la fel, degetele de ceață nu mai puteau ascunde munții. Din 1747 până în 1824 se deschid aici nu mai puțin de 17 mine. Goana după aur începuse, mințile oamenilor fuseseră furate de piatra strălucitoare. În locurile astea ale lui Dumnezeu și ale vlahilor ajungeau savanți din Brazilia, din Japonia, din America sau aiurea. Mirajul era de nestăvilit, iar aurul smuls din pământ de mineri era încărcat în vagoneți trași de cai și scos la lumină cu scripeți de lemn. Oamenii se îmbolnăveau și mureau pe capete, caii orbeau în câțiva ani de la bezna adâncă în care trebuiau să trudească. Nimic nu mai conta. Săcărâmbul devenise cel mai rentabil loc din Europa. Până în 1876, imperiul austro-ungar scosese din minele de aici mai bine de 40 de tone de aur pur. O adevărată afacere, un munte de bani și de putere. Lumea uitase de vlahi. Erau, oricum, numiți "popor servitor", iar drepturile lor erau al naibii de puține, chiar dacă invenția unor șteampuri de apă, a unui "oarecare" Munteanu Urs au crescut, la un moment dat, productivitatea cu 237%. În 1860, în munte a fost descoperită o mare comoară dacică, semn că lumea veche știa foarte bine ce se află aici. Nu mai conta. Aurul era acum al baronilor, iar baronii își slujeau Împăratul. Franz Joseph a vizitat în 1852 Săcărâmbul și a rămas uimit de frumusețea locurilor. "Cu greu își poate închipui cineva o poziție mai frumoasă pentru un oraș minier", spunea un mare geolog al vremii. Și Franz Joseph avea să gândească la fel. Doar oamenii de pe dealuri l-au deranjat pe împărat, în plimbarea lui. "Spune-le amărâților de pe coasta aia săracă să tacă", ar fi spus el suitei sale imperiale. Iar amărâții au tăcut, iar numele acelui deal a rămas de atunci "Coasta Săracă". Populația creștea, bărbați din toate părțile lumii veneau atrași de faima locului. Români, unguri, polonezi, slovaci, cehi, italieni, germani, se amestecau laolaltă, în goana lor febrilă după pietrele strălucitoare ale unui munte dacic. În 1835, aici se înființează prima școală cu specializare în minerit din sud-estul Europei. Avea să se numească Școala Medie de Minerit și să devină Institut în 1862. Studenți din toate colțurile lumii veneau să studieze pentru o diplomă la Săcărâmb. Raiul acela singuratic cu vârfuri împădurite și pășuni fără sfârșit ajunsese, la mijlocul secolului XIX, un adevărat oraș cu spital, 5 prăvălii, 17 cârciumi, 3 mori, 7 măcelării și 3 biserici. Filarmonica de la Viena, trupe de teatru și de operetă, zeci de formații muzicale ajungeau pe drumuri povârnite și abrupte în vârful acestor munți stranii. Un miraj, un miracol, o vrajă ciudată aruncată peste lume, de o piatră cum nu s-a mai întâlnit.
Biserici și cruci
15 mii de locuitori număra Săcărâmbul în anul 1920, iar în Deva doar 8 mii și ceva. Doar că vremurile, încet, se schimbau din nou. Clopotele celor trei biserici - ortodoxă, catolică și greco-catolică - fuseseră topite, în marele război care pârjolise lumea, și transformate în arme. Ernest Armeanca descoperea în 1932 acest loc și rămânea uimit: "Săcărâmbul se află în județul Hunedoara, pe malul drept al Mureșului, pornind de la Deva spre Nord, în masivul Șetraș-ului din Munții Metalici ai Ardealului. O splendidă panoramă se dezvăluie pentru privirea fermecată a tuturor acelora care, înfruntând greutățile drumului, ajung la Săcărâmb, sau urcă piscurile din aceste locuri. Jos, apele șerpuitoare, de culoare argintie ale Murășului, cu satele din vale, cu orașul Deva, capitala județului, ale cărui becuri aprinse, seara, văzute din Săcărâmb, produc efectul feeric al nopților venețiene. În fund, masa gigantică a Retezatului cărunt, iar spre Nord, privit de pe Gurguiata (1058 m) se întinde relieful accidentat al Țării Moților, învăluită în atmosfera trecutului istoric, de grele și tragice frământări naționale". Un blestem șoptit se așeza, însă, peste locurile astea. Urma un nou război. O lume avea să apună, începea o alta. Avea să se numească cu trufie "epoca de aur" și avea și ea să se sfârșească, chinuitor, într-o negură de poveste.
Degete tremurătoare de ceață dezmiardă muntele, se furișează peste pădure, acoperă cu un văl subțire lumea, o învelesc. Sub plapuma asta de abur, zgribuliți, pășim tăcuți mai departe, căutăm piatra strălucitoare, căutăm povestea. E aceeași ceață ca atunci, la începuturi. Săcărâmbul pare un loc uitat, pustiu, o vrajă grea a acoperit munții, pădurile, oamenii. Nimeni. Nu e absolut nimeni pe drumul care urcă spre biserica surpată. Cruci vechi, de piatră, se ițesc din ierburile înalte ale cimitirului ortodox. Înăuntrul pământului acesta, scormonit pentru metalele sale rare, se odihnesc ei, oamenii marelui oraș de altădată. Poveștile lor s-au dus ca un abur de ceață, freamătul, strălucirea și viața au dispărut ca și cum n-ar fi fost. Pe nesimțite, pădurile și munții au acoperit istoria, s-au întors de unde au plecat, au șters urmele, au lăsat în loc doar aerul cumplit de tare, care te umple și te vindecă, tăcerea limpede și ceața. Doar câinii sunt cei care mai încearcă să te alunge de aici, de pe poteca năpădită de flori și buruieni, care te poartă mai departe spre biserica surpată. Ajungi acolo, te odihnești, iar lumea ți se dezvăluie așa cum trebuie să fie, uriașă, copleșitoare, fără început. Ai totul aici, în Săcărâmb, tot ce ai nevoie ca să fii tu. Ai liniștea, ai pacea, ai privirea care se duce departe, până în miezul locurilor și al lui Dumnezeu. Din biserica asta greco-catolică, pârjolită de un fulger în 1970, n-au mai rămas decât niște ziduri stranii, roase de ploi și vânt, și o vegetație bezmetică ce s-a înfipt în ruine și a crescut de-a valma, spre cer. Lumea se întoarce de unde a plecat, așa cum și peste viața și istoria oamenilor se așează încet, pământ, uitare și cruci vechi, de andezit. Sunt flori așezate pe mormântul lui Gheorghe Colișar, cel mai vârstnic bărbat care mai trăia în Săcărâmb. Flori, pe mormântul Ludovicăi, cea mai vârstnică femeie care mai trăia în Săcărâmb. Păstrătorii poveștilor se duc încet. Zgribuliți, răscolim pământul și căutăm mai departe.
Omul care plânge
Ulițe uitate, în care te scufunzi în iarbă. Iarbă uriașă, până la piept. Case părăsite, picături de ploaie și aerul ăsta care te copleșește. O lume încremenită în timp, gata să se dizolve în liniște. Aici, în curtea casei ăsteia, te întâmpină Elisabeta. Nici n-ai mai fi zis că oamenii există, că în inima unui loc bântuit de duhuri, viața merge mai departe. Dar e aici, în fața ta, și te poftește înăuntru. Înăuntru e Ioan, bărbatul, sunt pisicile și liniștea. Înăuntru sunt poveștile, e vasul mare în care fierb frunzele de iederă, mesteacăn și nuc. Pentru durerile cumplite de picior ale lui Ioan. Frunze. Frunze care se culeg verzi și apoi se lasă la uscat, la umbră, mult timp. Fiertura asta care mai alină din durerile unei operații. De doi ani umblă Ioan în cârje, 77 are acum. Și-a petrecut o viață în minele de aici. Îmi spune numele lor, îmi spune bolile lui, silicoză, fibroză, îmi spune să vorbesc mai tare, detunăturile din mină i-au șubrezit auzul, îmi arată lampa de carbid și acetilenă care-i lumina întunericul din galerii, îmi arată ochii cu care plânge. Plânge Ioan, plânge fără să vrea, plânge tot timpul, e o boală și asta, sunt genele care s-au răsucit în pupilă, sunt ochii lui albaștri din care se tot preling lacrimi. O viață de miner în Săcărâmb, în care a crezut că va fi bine, că așa trebuie să fie, ca are un rost. A avut un rost, unul singur: în Săcărâmb a găsit-o pe Elisabeta, Elisabeta i-a devenit soție. A prins vremurile în care intra în mină cu ștearțuri. Lămpile arhaice de luminat ale minerului, cu seu și feștilă. "Ca niște candele erau. Candele de biserică. Așa intram în beznă, în aerul ăla greu, de nu-l puteam respira. Meream prin întuneric după aur, ca preoții în altar. Mi-o fost groază la început, o groază de moarte. Mai ziceau minerii ăi bătrâni - ai grijă, măi flăcău, că după cotu' ăsta numa' o să simți cum te prinde Vâlva Băii - dar m-am obișnuit cu timpul, te obișnuiești cu toate, n-ai încotro, oameni suntem".
Pe Ioan Signeanu nu l-a prins Vâlva Băii, l-au prins bolile și tristețea. Mai ceva ca o Vâlvă. Tace. Oftează. Plânge mai departe, fără să vrea. O viață întreagă a scotocit după aurul de 24 de karate, iar tot ce i-a rămas e aerul pur din Săcărâmb și păsările care îl fac să simtă că trăiește. Au fost vremuri grele în mină în Epoca de Aur. Elisabeta își amintește și ea "cum omu' se pâra unu' pe altu', că ăla o ascuns auru', că ălălaltu' și-o ridicat casă numa' din auru' furat din mină, pârâtură la securiști, c-așa-i omu' când dă de sfadă. Și or venit securiștii, și la taică-miu, Iosif, că era maistru în mină, și or răsturnat casa cu susu-n jos, și io, copilă, muream de spaimă, că era Crăciunu' atunci. Că noi aur n-aveam în casă, da' bradu'era împodobit numa' cu staniol d-ăl galben și eu, ce să știu eu atunci, credeam că-i aur și o să ne aresteze pe toți. Uuf, vremuri grele! Da' măcar atunci credeam că n-o să îmbătrânesc niciodată. Și uite-mă acum! Nici cor la biserică nu mai avem!"
În anii '80, minele au început să se închidă. În 2006, exploatarea a fost sistată. Au rămas câteva zeci de case în Săcărâmb, locuite permanent. Vremuri grele, bezna unei epoci de aur, nepăsarea lucie de acum, când doar coioții deghizați în oameni de afaceri mai dau târcoale comorilor ascunse în munții Săcărâmbului. Ieșim în curte la soare, ies și pisicile. Ceața s-a risipit, Ioan îmi vorbește de lupii, mistreții și căprioarele de care-s pline pădurile din jur. Apoi ascultă. Și ochii-i care plâng se luminează. "Auzi? Îs cucii! De zece zile cât am stat în spital nu mi-or mai cântat cucii!" Soarele arde, arde ca o piatră strălucitoare, iar noi urcăm iarăși, intrăm în munte, căutăm povestea mai departe.
Miracolul vieții
Pe Petre Mârza l-am găsit în grădina casei sale. Un om fără astâmpăr, viu ca viața, sprinten ca o zvârlugă. "Dă de lucru mâinilor, și creierul o să rezolve problemele". Ăsta-i Petre Mârza, "născut în Codru, cu școală la oraș și întors în Codru, că nu puteam altfel". Codru e un cătun la vreo 6 kilometri de Săcărâmb, mai departe de desișul de fagi albi pe care lumea îl numește Pădurea de Argint. Mai departe de orice, în inima inimii pământurilor, dincolo de pășuni și munți, acolo unde viața stă, pur și simplu, și se uimește de frumusețea ei. Un om curios ca o mirare, liber ca o pasăre, limpede ca o apă. "Hai să-ți zic, măi, copile, cum am descoperit eu lumea-n Codru. Așa. Cumpără un verișor o minge. O minge, măăăă! A fost miracolul vieții! Cum sare ea-n sus, măăă, cum de sare 'napoi?! Că dacă dai cu piatra, aia acolo rămâne! N-am avut pace până n-am aflat. No, hai să-ți mai zic una. Mă fac eu mai mare, și numa' ce trebe să bag picioarele în niște păpuci uzi și uscați la soare. Măăă, nici în Evul Mediu n-or fost așa chinuri! Și mă duc la Deva să dau examen la liceu. Cum am intrat, nici nu mai știu, că mă strângeau păpucii de urlam. Măăă, și când am ieșit din examen în oraș, totu' acolo era neted ca-n palmă, nu tu șleauri, nu tu grijă de noroi! Cum să nu mergi tu desculț, mă, omule?! Și uite așa, o descoperit Petre Mârza din Codru orașu' și s-o plimbat desculț pe străzile lui!" Aceea a fost o lume normală, spune Petre. Lumea în care te întorceai sâmbăta de la liceul din Deva, pe jos, peste râu, câmpie, păduri și munți, până-n Codru, acasă, unde ajungeai la căderea nopții. Lumea în care ieșeai apoi la coasă, iar fânul foșnea cu tine și toate erau unde trebuiau să fie. "Lumea normală, mă, copileee, nu asta în care comuniștii ne-au vrut mineri pe toți. Că ce face minerul altceva decât să umble-n beznă, doar el și instinctele lui primare?! Ăla-i omu' nou, ăla-i omu' pe care l-au vrut comuniștii." Multe lucruri a fost în viața asta Petre Mârza, așa-s oamenii care vor să știe. A făcut și facultate, a absolvit șef de promoție, dar tot în Codru lui a vrut să rămână. A fost executor judecătoresc, profesor de țară, notar. A fost și miner. Pentru că așa a vrut el. Să înțeleagă. De ce sare mingea. Ce face omul în beznă. "Și mi s-o stins lampa acolo, în mină, și oi rămas în cel mai mare întuneric. Nu știam unde-i susu' și unde-i josu', unde-i stânga și unde-i dreapta, sub pământ, mă copile, sub pământ! Și știam că acolo-s hăuri de o sută de metri, puțuri, mă, și mi se părea că la fiecare pas pe care-l fac, o să cad în hău și dus o să fiu. Atunci am înțeles ce rămâne din om când se luptă cu moartea, cum se mărește timpu' și ce-i o Vâlvă, mă! Că, dacă ți se năzăre că vezi o Vâlvă acolo, apoi chiar o vezi, mă, copile!"
"Mi-am jucat viața întotdeauna", zice Petre Mârza. A ajuns până sus, la Partid, cu programul lui de economie privată. Țăranul să fie lăsat să-și lucreze pământul, să nu mai fie trimis în fabrici, scrisese Petre Mârza. "Să lucru în Codru, să-mi muncesc pământul. Că aia știu să fac și aia vreau." L-au arestat, l-au declarat nebun, i-au alungat părinții din cătun, le-au împușcat calul, le-au luat vitele, dar a răzbit: proiectul lui a fost aprobat. Mă uit la el: n-ai zice că atâta viață se ascunde într-un singur om. Petre îmi râde, soarele se ascunde în ochii lui, amestecul de telur și aur, săcărâmbitul, piatra magică e aici. Aici! E cu el, în ochii lui, în pădurile astea nesfârșite, în livada pe care o plivește, în munca lui de o viață, în Săcărâmb, în Codru. Aur și telur, împreună, de nedespărțit. Lumea așa cum a fost odată, lumea înainte de a se sminti, "lumea normală", cum zice el, lumea cu ceață și soare și cer și munți, în care am intrat. Singura de care avem nevoie. O lume vrăjită, pe care Petre Mârza a văzut-o cu ochii lui: "era februarie și eram cu oile. Eram acia, după un deal, ș-odată văd o pâlpâială tot mai roșcată. Mă!!! S-o aprins oaia?! Simțeam, așa, o culoare caldă. Pe vreo cinșpe oi se plimbau flăcări d-astea, de la coadă la cap, după care or dispărut. M-am verificat pe mine mai întâi. Eram viu, mă, și era de-adevăratelea. Fizică știam, acum știam și metafizică." Tac. Petre Mârza zâmbește. Mă gândesc la baroni și chimiști, la filarmonici și împărați de la Viena. Toate astea aici, sub noi, în Săcărâmb. Lumea se întoarce de unde a plecat, lumea este acum din nou, încet, unde trebuia să fie. Aurul și telurul. Oamenii. Săcărâmbitul.
Îmi iau la revedere, îl las în livada lui și plec mai departe, dincolo de Pădurea de Argint, spre Codru.