CĂTĂLIN TIBORI (Syncreto) - "Norocul este de partea celor ce cred în destinul lor"

Sunt tineri, frumoși și entuziaști și adună lângă ei oameni la fel de frumoși, dornici să-și umple su­fletele cu poezie și muzică, și ochii cu unduiri de dans. Dar au ceva în plus, care îi distinge în peisajul cultural românesc: arta lor e pusă în slujba orașelor mici, ocolite de cultura "ofi­cială". Cătălin Tibori, actor și regizor, nu crede că există "provincie", ci doar "spirit provincial".

Iasomia din curte

- Cum se explică proiectul vostru așa de ge­neros și de special, dedicat cu precădere ora­șelor mici? Ai "obligații" familiale legate de ele? De unde vii?

- Sunt din Orăștie, oraș de la poalele Cetăților Dacice, singurul copil al părinților mei, și cea mai importantă rațiune pentru viața bunicilor. Ei sunt cei care mi-au descoperit sensibilitatea și m-au în­curajat să mi-o creditez. Tot ei m-au deprins cu ideea că ră­gazul este un aspect necesar pentru viață, lăsându-mi libertatea de a greși și, astfel, de a învăța. Doar cei care au fost crescuți, la fel ca și mine, în inima bu­nicilor, cred că înțeleg pe de­plin la ce mă refer, ce înseamnă să ai asemenea rădăcini. Îmi este tare dor de casă, și de multe ori, mă gândesc că mă voi reîntoarce la Orăștie. Am o locuință în Ti­mi­șoara, dar mă bântuie dorul de energia cetăților vechi, de strada mea, pe care trec două mașini pe zi, de ia­somia din curte. Îmi este dor de liniște. Poate mulți ne invidiază, atunci când ne privesc pe scenă. Avem o viață foarte fru­moasă, este ade­vă­rat, însă dincolo de glanțul sce­nei, sunt multe zile și ani de muncă și eforturi. Programul nostru de lucru nu are 8 ore... ci 16, 17, uneori 20. E nor­­mal să tânjesc după liniște, de­și somnul este cel mai mare dușman al meu. Așa a fost dintot­dea­una. Dorm puțin, pentru că am senzația că trebuie să fac multe lucruri și că nu-mi ajunge viața ca să le pot termina. Așa am crescut. Bunicii mei mi-au dezvoltat acest simț transilvănean al muncii și al datoriei. Tot ceea ce am câștigat în această viață a venit ca ur­mare a unui efort.

Visul împlinit

- Am aflat cine ești, să aflăm acum și cine sau ce este Syncreto...

- Unii au spus că Syncreto este un fenomen unic, o bucurie pentru ceilalți. Pentru mine, Syncreto este cel mai frumos vis artistic pe care am izbutit să îl îm­plinesc. O să-ți fac o mărtu­risire: eu nu țin minte ceea ce visez. Mult timp am trăit cu senzația că nu visez ni­mic. Ei bine, de trei ani, visez Syncreto și, culmea, chiar pot po­vesti la nesfârșit despre el! E împlinirea mea ma­joră. Sunt ceea ce se numește în mod uzual mem­bru fondator și, în același timp, sunt și actor. La unele momente scenice, realizez și regia. Unul dintre principiile fundamentale cu care am plecat la drum a fost acela potrivit căruia Syncreto va oferi spec­tacole de operă, operetă, dans contemporan, ba­let și teatru, ora­șelor care nu au operă, filarmonică sau teatru. Pâ­nă acum, am fost extrem de consecvenți cu acest principiu. O altă dorință a fost să laicizăm scena. Cele mai multe dintre spectacolele noastre se desfășoară în mijlocul spectatorilor. Îi simțim cum respiră, cum tresar. Cred că și ei ne simt pe noi... Cert este că se pe­trece un schimb fantastic de energii acolo. Încer­căm să vorbim direct cu publicul, fără cuvinte alam­bicate și pretins inteligente. Faptul că noi producem un spectacol nu ne face cu nimic mai speciali decât ori­care dintre spectatori. Dim­po­tri­vă! Pentru mine, ca și pentru colegii mei, este un pri­vilegiu ENORM de a fi acolo, în fața lor! Mă și în­treb de multe ori: ce am făcut să merit atâta onoa­re? Am infinit de multă recunoștință față de toți cei care vin la spectacolele noastre ca să vi­seze alături de noi...

Ploaie cu cer senin

- Se spune că nimeni nu e profet în țara lui. Cum au fost primite spectacolele voastre acasă, în Hunedoara?

- Am avut destul de multe spectacole în ju­de­țul Hunedoara. Peste tot am fost primiți ex­traordinar. La Simeria, de exemplu, am susținut un spectacol în Parcul Dendrologic. A fost primul spectacol care a avut loc acolo, după vreo 300 de ani de existență a acelui paradis vegetal. Pentru noi a fost un eveniment pe care nu-l vom uita nicio­dată. Ploua torențial, și numai peste Parc trona un cer se­nin, fără nici un nor. Unii au spus că este un mi­racol. Eu cred că a fost ceva firesc. Norocul este de partea celor care cred în destinul lor și pășesc înainte, indiferent cât de anevoios le poate părea drumul la un moment dat.

- Cum rămâne cu "spiritul de provincie"? Nu l-ai simțit niciodată punându-ți piedici pe drumul tău cultural?

- Orăștie are un potențial cultural fenomenal. Un spirit al locului care îi conferă o lumină aparte. Acolo se trăiește cu o efervescență literară cum nu am mai în­tâlnit. În mare parte, acest lucru se întâmplă datorită ini­țiativei particulare, iar meritul este exclusiv al au­torilor. Aceștia sunt cei care își finanțează propriile cărți sau chiar învață să și le promoveze și să le vân­dă. Așteptarea spirituală este enormă. M-ar bucu­ra peste măsură ca pentru Orăștie să existe un pro­gram cultural și oficial. Sper ca într-o zi, să deschid site-ul primăriei de pe internet și să ci­tesc ce evenimente culturale se întâmplă lunar în stră­ve­chiul oraș al Paliei. Pe de altă parte, de multe ori, realitatea so­cială îmi apare ca și în bancul ace­la tragi-comic, cu medicul care îl su­nă pe pa­ci­ent ca să-l anunțe că are o veste bună și una proastă. Trans­latat la nivel so­cie­tății ro­mânești, vestea proas­tă este că in­fra­struc­tura este cvasi-inexis­ten­tă. Orașele mici și mijlocii nu au săli de spectacole, case de bilete sau ma­nageri pregătiți. Vestea bună es­te că există o mul­țime de oa­meni entuziaști și competenți, ca­re sunt gata, ori­când, să se implice vo­luntar în acțiuni culturale con­crete, coerente și oneste.

- Cum v-ați descurcat cu un pământ așa de miș­cător sub picioare?

- De-a lungul timpului, Syncreto a parcurs toată această sinusoidă de alternanțe de negru și alb, ur­mărind un traseu al adaptării continue. Am observat, de pildă, că în orașele mici, copiii sunt privați de ma­ni­festări culturale care să le ofere repere va­lo­rice. Mai mult, profesorii de muzică, nefiind inte­grați în niciun proiect extrașcolar, par să fie con­damnați resemnării. Aceștia au fost, în linii mari, vectorii care ne-au de­terminat să demarăm, în pri­măvară, festivalul ju­de­țean "Talentele Orăștiei". O acțiune care, deși are un bu­get infim, posedă, to­tuși, un patrimoniu de com­pe­ten­țe umane uriaș. Cred că aici este cheia: să întâl­nești oamenii po­triviți și să ai puterea să-i convingi să se alăture pro­iectului tău. Astfel, în câteva luni, am reu­șit să stabilim în Orăștie cartierul general al unei școli alternative de muzică, în care ne-am propus să pre­­lucrăm talente. Am înființat un spațiu unde tinerii din oraș deprind elemente de tehnică vocală, rit­mică sau mișcare scenică. Pe de altă parte, cred că am reușit să redefinim ideea că profesorul nu este personajul scorțos și acru care utilizează catalogul ca pe o ghilotină, ci este prietenul mai mare al tine­rilor. Geanina, Marius, Costel sau Sergiu, antre­no­rii celor 17 tineri selecționați, nu dau note și nici nu fac ierarhii. Ei nu au venit în proiectul acesta pe li­nie de partid și nici prin detașare de la serviciu, ci din pasiune și din dorința de a oferi, cele mai importante atribute ale unui nou tip de educație. O școală la care am visat mereu și la crearea căreia, iată, am avut șansa să contribui și eu.

Provincia ca stare de spirit

- Să înțeleg, deci, că provincia românească nu mai este "locul unde nu se întâmplă nimic"?

- Pentru mine, "provincia" și "provincialismul" nu se referă la un spațiu geografic, ci reprezintă, mai degrabă, o stare de spirit. Sentimentul lui "mai pre­jos". Suntem tari, demni, îndrăzneți, creativi, dar lucrurile stau, parcă, mai bine în Germania, ca să nu mai vorbim de Elveția, unde totul merge "ceas". Cu siguranță, mai avem multe de câștigat ca și nație și am fi nesăbuiți să credem că putem galopa prin Istorie. Cu toate astea, ceea ce ignorăm mereu este că UMANITATEA românului nu este diferită de cea a neamțului, a americanului, a egip­teanului sau a ja­po­nezului. În mod analog, uma­ni­tatea ardeleanului nu diferă de cea a moldoveanului sau a bucureș­tea­nului. În fața destinului, toți avem aceeași șansă, indiferent de accent, continent sau de culoarea pielii. Lacrimile tuturor sunt sărate, du­rerea din suflet este aceeași. Unul dintre aspectele care ne diferențiază esențial este ca­pacitatea de a "ne lua în serios" și de a avea con­vingerea deplină că noi suntem SINGURII creatori ai destinului nostru. Prin urmare, cred că nu există alte limite în afara acelora pe care ni le trasăm noi înșine. Capitala, provincia, sub-provincia sunt doar stereo­ti­puri prin care simt că încercăm să ne cosme­tizăm slăbiciunea de a încerca sau teama de a reuși. De noi depinde să fim sau să nu fim provinciali, să fim sau să nu fim fe­riciți, motivați și activi, la maximul puterilor noas­tre sufletești și inteligente. Să trăim plenar fiecare clipă a vieții și să nu așteptăm Paștele sau Crăciunul, ca să ne simțim speciali. Fiecare clipă poate fi trans­formată în sărbătoare.

Foto: Arhiva Syncreto