De mai bine de jumătate de mileniu, clopotele bisericilor catolice din toată lumea vestesc marea victorie de la Belgrad a lui Iancu de Hunedoara împotriva otomanilor porniți să supună Europa. De mai bine de 500 de ani, întreaga lume catolică cinstește, zi de zi, la orele amiezei, un mare erou român: Iancu de Hunedoara, omul care a schimbat soarta Europei și a creștinătății! Un erou cinstit de întreaga Europă, dar ignorat, pe nedrept, de noi, cei de-un neam cu el...
Niciun român nu a avut atâta putere în Ardeal nici înainte, nici după venirea ungurilor. Într-un principat și într-un regat în care cnejii români puteau doar aspira la statutul de nobilime mijlocie, Iancu de Hunedoara și-a croit, cu mintea și cu sabia, drum spre cele mai înalte demnități - voievod al Transilvaniei și guvernator al Ungariei, și i-a lăsat fiului cel mic al său, Matia, șansa de a deveni unul dintre marii regi ai vremii sale. Izbânzile temerare ale lui Iancu împotriva unui Imperiu Otoman care, aflat în plină expansiune, amenința inima Europei și valorile lumii creștine, au smuls, nu o dată, urale de bucurie la marile curți ale Occidentului, în vreme ce corbul cu inel în cioc, de pe blazonul moștenit de la tatăl său, a fluturat în înaltul celor mai fastuoase catedrale medievale, acolo unde doar îngerii plutesc, pe notele vibrante ale odelor, preamărindu-l pe Dumnezeu. Pe nedrept consemnat de către istoricii secolului trecut în plan secund, printre personajele istoriei românești - pentru "culpa" de a fi fost catolic sau pentru aceea de a fi servit la curtea regelui de la Buda? - Iancu de Hunedoara e cinstit pretutindeni, de la Alba Iulia, unde e înmormântat cu onoruri de mare cardinal, până la Roma, din Hunedoara natală până la Milano, unde a stat doi ani în slujba ducelui de acolo, din Clujul pe care, ca pe multe alte orașe ardelene, l-a sprijinit enorm pe când era guvernator, până la Basel, unde a cunoscut culmile gloriei, până pe Câmpia Mierlei sau la Belgrad, unde a dus marile sale bătălii în fruntea oștilor creștine, e considerat un erou și de către sârbi, și de către bulgari, și de către maghiari, și de un întreg Apus creștin, care datorează liniștea sa de multe secole geniului și curajului celui ce avea să intre în istoria Europei drept ultimul mare cruciat.
Iancu și corbul
Cum treci podul lung de lemn peste prăpastia ce apără zidurile bătrâne ale Castelului Corvineștilor de la Hunedoara, imediat pe stânga, după turnul cu poartă, se află "Loggia Matia", un spațiu medieval, ce te îmbie cu promisiunea unei priveliști cu adevărat regale, după chipul și asemănarea celui căruia i-a împrumutat numele. Un menestrel de secol XXI te introduce și mai bine în atmosfera medievală, pe ritmuri săltărețe, ca inimile prințeselor din povești. Iei loc într-un jilț domnesc, simți atingerea magică a catifelei, iar florile măiastre ce împodobesc arcadele balconului sunt decorul perfect pentru evadarea în legendă. "Cifrul" e ascuns într-o idilă de epocă, reprezentată în trei tablouri păstrate ca prin minune de sute de ani. În primul din ele, un prinț șarmant îi face ochi dulci unei tinere preafrumoase, care nu se lasă însă vrăjită de farmecele adoratorului ei. Îl ține departe cu un gest ferm al mâinii, refuzând inelul cu diamante. În tabloul al doilea, e rândul prințului să rămână neînduplecat. Prințesa e răvășită de iubire, are capul acoperit, poartă în pântece un prunc, darul unei iubiri scânteietoare, dar prințul nu-i mai înnoiește promisiunea inelului. Un chip blonziu, drăgălaș, ca un înger bucălat, coborât din icoanele Renașterii, face trecerea spre al treilea tablou, din care abia dacă se mai poate distinge ceva. Misterul acestei povești de iubire transpuse în culori a fost lăsat, odată cu trecerea nemiloasă a anilor, pe seama imaginației fiecăruia dintre sutele de mii de vizitatori ai castelului moștenit de Iancu de Hunedoara de la tatăl său, cneazul Voicu, și lăsat apoi fiului său, Matia, românul ce avea să devină unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei.
Tablourile din "Loggia Matia", considerate unele dintre primele manifestări ale artei renascentiste din lume, compun singura frescă laică ce ne-a rămas, pe teritoriul României de azi, din acele vremuri de mult apuse. Dar, dincolo de valoarea lor artistică și de patrimoniu, altceva a magnetizat interesul specialiștilor: cine anume sunt personajele? Care e secretul acestei fresce, cu analogii în clasicele povești de dragoste cavalerești? "Avem de-a face aici cu dilema oului și a găinii. Fresca a născut legenda sau legenda a născut fresca?", îmi spune zâmbind, captivat el însuși de poveste, Ioan Bodochi, ghidul meu pe urmele marii familii românești a Corvinilor. "Interpreții tabloului pornesc de la prezența unui corb în prima scenă a frescei. Este, în mod cert, vorba despre familia Corvinilor. Pe stâlp e imaginea unui băiețel blond, despre care se spune că ar fi Iancu de Hunedoara, iar domnița ar fi nimeni alta decât Elisabeta Mărgineanu, mama sa. În ce-l privește pe personajul masculin, acesta ar fi nici mai mult nici mai puțin decât marele rege de neam german, Sigismund de Luxemburg".
Legenda spune că regele Sigismund de Luxemburg, în trecere prin Transilvania, s-ar fi îndrăgostit de o româncă din părțile Hunedoarei, pe care, la despărțire, a dăruit-o cu un inel, ca semn de recunoaștere pentru copilul ce avea să se nască din dragostea lor și pe care mama trebuia să-l trimită, când va fi mare, la curtea regală. Mai târziu, fata s-a căsătorit cu un nobil de prin partea locului. La un moment dat, la o partidă de vânătoare, un corb a fost atras de strălucirea orbitoare a inelului cu care se juca micul Iancu, i-l fură și zboară cu el pe craca unui copac. Tatăl adoptiv al micuțului Ioan, cneazul Voicu, e alertat de țipetele băiatului. Îl săgeată pe corb și recuperează inelul atât de prețios pentru viitorul familiei sale. Așa a putut ajunge tânărul Iancu la curtea regală, unde e recunoscut datorită inelului, luat sub protecția regelui Sigismund și dăruit cu moșii întinse. Aflând despre întâmplarea din copilărie, regele i-a dat ca blazon tocmai un corb cu inel în plisc...
Legende și închipuiri
Viața lui Iancu de Hunedoara este un fabulos amestec de realitate hiperbolizată, cu dantelării de legendă. Originea regală a lui Iancu este, însă, o închipuire. Dacă ar fi fost fiul nelegitim al regelui, n-ar fi avut niciun motiv să nu-și asume el însuși acest fapt, care nu era deloc înjositor în epocă, ba dimpotrivă, i-ar fi justificat chiar pretenții asupra tronului de la Buda, pe care Iancu nu le-a avut niciodată. De altfel, adevărata lui ascensiune începe după moartea regelui Sigismund... Cu toate astea, povestea cu corbul s-a răspândit și a fost preluată de tradiția populară și de cronicarii de mai târziu...
Iancu de Hunedoara a copilărit la Hunedoara, în castelul pe care părintele său l-a primit ca danie. Voicu a fost în slujba regelui Ungariei și s-a remarcat prin fapte de arme, primind pentru asta din partea lui Sigismund de Luxemburg cetatea Hunedoara, cu pământurile care țineau de ea, vreo 40 de sate, vămi, mine de sare, aur, argint și fier. Era o danie însemnată, în urma căreia familia lui Voicu și apoi a fiului său, Iancu de Hunedoara, ocupă o poziție fruntașă în rândurile nobilimii provinciale de stare mijlocie.
"Pe moșia Hunedoarei și-a petrecut copilăria marele erou. A cunoscut de mic viața țăranilor din acele părți, și-a cunoscut rudeniile, printre cnejii și micii nobili din acele locuri, a văzut pe munții care străjuiau, în zarea de miazăzi, castelul părintesc, focurile ce dădeau semn sinistru, în noapte, despre apropierea unor armate turcești, a putut vedea chiar răniții unor lupte ce s-au dat cu turcii, în părțile Hațegului, pe la 1421. Apropierea lui de cnejii și țăranii liberi, legăturile de familie pe care se va sprijini în cursul carierei lui politice, primejdia otomană au fost idei care au crescut cu sine, din primele observații pe care i le-a prilejuit viața. Copilărind în Transilvania, s-a înrădăcinat în el și mai adânc ideea luptei comune a românilor și ungurilor împotriva cotropirii turcești", ni-l descrie, avântat, istoricul Camil Mureșan pe tânărul Iancu.
"La o vârstă foarte tânără a plecat de acasă, fiind trimis, după obiceiul micilor nobili, să-și desăvârșească educația militară în slujba câte unui mare baron. A servit ca aprod, apoi a trecut în serviciul despotului sârb Ștefan Lazarevici, pe una din moșiile pe care acesta le avea în sudul Ungariei. Astfel s-au putut naște tradițiile populare sârbești, despre îndrăznețele fapte ale lui Iancu, care, la o vânătoare, ar fi reușit să ucidă un lup fioros, sau chiar despre descendența lui din despotul sârb". Pretutindeni, pe unde pășești pe urmele lui Iancu dai, inevitabil, peste noi și noi legende! Și suntem abia la începutul unui destin cu adevărat legendar.
Portretul eroului la 30 de ani
De la un simplu oștean, Iancu ajunge repede să comande mici detașamente de călăreți. Primele lui fapte de arme le săvârșește în sudul Ungariei, aproape de acele nestatornice hotare otomane, unde își va câștiga gloria de mai târziu. Pe la 1430, tânărul Iancu se căsătorește cu Elisabeta Szilagyi, dintr-o familie nobilă din Slavonia, apropiată de regele Sigismund de Luxemburg. A fost o frumoasă poveste de dragoste din care s-au născut doi fii: cel mare, Ladislau, în 1431, cel mic, Matia (Matei), la Cluj, în 1443. Tot în 1430, Iancu de Hunedoara intră, la fel ca și tatăl său, odinioară, în serviciile directe ale regelui Sigismund. Cronicile ni-l descriu și fizic, și moral, amestecând, și de data aceasta, realitatea cu mitul, cu trăsături împrumutate din strălucitele lui fapte de eroism de mai târziu. Era un om de înălțime mijlocie, bine legat, cu gât puternic, cu un păr castaniu sclipitor, ochii mari, fața rumenă, și cu un aer de seriozitate în ținută, care răzbate până azi din litografiile de epocă. Meseria armelor însemna pentru el totul. Viața de ostaș, spun cronicile, era pentru el "ceea ce e apa pentru pești sau pentru cerbii cei iuți hățișul pădurilor umbroase". Iancu umblă și luptă cât e Europa de mare, în locuri prin care strămoșii săi români nici nu visaseră să calce. În chiar anul în care i se naște primul fiu, datoria îl cheamă în Italia, alături de Sigismund, în ajutorul ducelui Milanului. "O impresie adâncă trebuie să fi făcut asupra tânărului ostaș această țară bogată, în plină dezvoltare economică și culturală. A cutreierat străzile însuflețite de lume, a văzut mulțimea pestriță a oamenilor veniți de pretutindeni și a lucrurilor aduse aci din toate părțile de negustori. I-au izbit uneori auzul mirat și frânturi de grai din țara lui...", ne spun cărțile vechi despre primii ani aventuroși ai lui Iancu. În Italia, învață din organizarea armatelor italiene, din metodele lor de luptă, legând prietenii cu mari comandanți ai vremii, de la care a avut ce deprinde, fără să se lase însă influențat și de caracterul îndoielnic al acestor "condottieri". Surprinzător pentru istorici, dar plin de sens pentru a înțelege "școala vieții" pe care o promovează Iancu în Italia, e faptul că tânărul oștean se întoarce de acolo cu o avere frumușică, de vreme ce, mai apoi, ajunge să-l împrumute constant cu sume mari de bani pe regele Sigismund. Ca zălog, primește sate și moșii întinse prin părțile Aradului, Cenadului și în comitatul Bekes.
După moartea lui Sigismund, "tatăl" său din legenda pictată pe terasa castelului din Hunedoara, Iancu e numit ban de Severin, având în pază cetățile Severin, Gureni, Orșova și Mehadia. După lungi peregrinări prin Milano, Basel, Buda și Praga, el își începe cariera pe acel teatru de lupte, unde își va cîștiga renumele ce îl va înălța până la cele mai mari demnități. Avea 30 de ani, dintre care jumătate petrecuți cu arma în mână. În tot acest timp, văzuse tot ce îi putea servi unui mare conducător de oști: luptase în câteva bătălii cu turcii, învățase în Italia cum se conduce o țară prosperă, înțelesese avantajele armatelor de mercenari și simțise forța banului, asistase la jocuri de putere, la intrigi politice, văzuse ascunzișurile întortocheate ale diplomației curților europene. Serviciile militare făcute regilor unguri îi aduseseră drept recompensă multe moșii, prin care el rotunjise averea inițială a familiei și se ridicase, ca stare materială, aproape de rangul marilor nobili. Succesele obținute în luptele cu turcii, îndată după numirea lui ca ban al Severinului, îl impun în rândurile elitei europene. Otomanii erau tot mai amenințători, iar pentru a le putea face față, popoarele din regiune - românii, ungurii, albanezii, sârbii și bulgarii - aveau nevoie de inteligența și priceperea unui conducător "tare-n cuget și-n simțire". Pentru această misiune, Iancu de Hunedoara era unul dintre oamenii cei mai pregătiți...
Sub umbra crucii și cu Ardealul în curtea lui
Din postura de ban de Severin, Iancu se implică activ în lupta pentru tronul Ungariei și se impune prin geniul său militar. Ca răsplată a serviciilor aduse coroanei, e numit într-una din cele mai înalte demnități: voievod al Transilvaniei și comite al Timișoarei. De îndată ce reușește să organizeze Ardealul după ideile sale moderne, trece la prioritatea principală a momentului, stoparea ofensivei turcești. "Înțelege că, mărginindu-se numai la apărare, însemna să expună țara la incursiuni și jafuri continue, la o hărțuială care ar fi dus la epuizare. De aceea, pentru el, forma principală a luptei era ofensiva, pătrunderea adâncă în teritoriul inamic, pentru a-l înfrânge acolo și în chip decisiv pe dușman", spune istoricul Camil Mureșan. Prin mijlocirea unor prieteni ai săi, mai pricepuți decât el în tainele limbii latine, studiase operele de artă militară ale lui Caesar. "Nu e atât de ușoară meseria armelor precum cred unii; trebuie să aduni multă învățătură și multă experiență", spunea el. În 1441, Iancu intervine pe teatrul de luptă din Serbia, pătrunzând cu armata lui în teritoriul sârbesc ocupat de turci, cale de trei zile. La întoarcere, e atacat de Ishak-beg. Iancu îl înfruntă, iar izbânda e deplină. Turcii sunt urmăriți, doar puțini reușind să scape. Învingătorul, încărcat de pradă, se întoarce la Belgrad. Faima lui sporește. La Buda, regele Vladislav îi serbează victoria, îi mulțumește printr-o scrisoare și-l dăruiește cu o nouă moșie în Hunedoara. În urma acestor noi cadouri regale, Iancu ajunge, la un moment dat, să stăpânească aproape un sfert din pământurile Ardealului, devenind unul dintre cei mai mari latifundiari din istoria noastră!
"Prima mare victorie a lui Iancu, în calitate de voievod, a fost cea de la Porțile de Fier ale Transilvaniei, la câțiva kilometri de Sarmizegetusa romană. Invadatorii au fost zdrobiți complet, iar conducătorii lor au rămas pe câmpul de luptă. Iancu reușise să ridice «ostași din sate și orașe». A fost, probabil, momentul când românii hațegani au fost angrenați în oastea transilvană, ceea ce avea să le modifice destinul, ridicându-i din masa amorfă a oamenilor de rând. Iancu se bizuia deja pe cnejii hațegani dintre care se ridicase, precum Ladislau Ficior de Ciula, Filip More, care a ajuns episcop de Pécs, sau Ioan Cândreș de Râu de Mori, Mihai de Peșteana, Ioan Ungur de Nadăștia, Mihail de Cerna și mulți alții", scrie profesorul clujean Alexandru Diaconescu, de la Universitatea "Babeș-Bolyai".
"Și-ntr-o zi, sub umbra crucii/ Puse semilunii stavili/ Cinci popoare îi cer scutul/ Și-1 slăvesc de-atunci în pravili!..." Iancu devine personaj de legendă. I se dedică poezii, i se înalță ode... Renumele lui e atât de mare, încât turcii fac totul pentru a-l ucide. Luptătorii Semilunei primesc instrucțiuni precise despre cum arată marele conducător român și au descrieri amănunțite despre armura sa. În tabăra transilvană se află, însă, despre intenția dușmanului, iar un prieten nobil, slujitor al lui Iancu, se oferă să-și schimbe armele sale cu ale voievodului, pentru ca acesta să fie mai ferit în cursul luptei. În mijlocul trupelor, îmbrăcat în armura lui Iancu, el părea a conduce atacul. Turcii îl văd și, în învălmășeala care se produce, îl ucid. Voievodul, însă, în îmbrăcămintea simplă, pe care numai ai săi i-o cunoșteau, continuă să îndrume cu hotărâre mersul luptei... În iulie 1442, voievodul anunță regelui, la Buda, victoriile obținute. Vestea lor se răspândi până în Germania și Italia. Alte serbări se celebrează în capitală, învingătorul e copleșit cu noi daruri și promisiuni regale.
Succesele lui Iancu înflăcărează întreaga creștinătate. Dogele Veneției, Papa de la Roma, regele Ungariei și al Poloniei, despoții sârb și bosniac, lideri albanezi și voievodul Țării Românești, Vlad Dracul, se aliază. Urmează, în 1443, "Campania cea lungă", ultima mare cruciadă a europenilor, condusă de Iancu de Hunedoara. Victoria de la Niș și cea de la Zlatița deschid drumul spre Adrianopol. Pe 2 ianuarie 1444, la Ialovaț, se dă marea bătălie în urma căreia creștinii iau numeroși prizonieri, iar otomanii se învoiesc la o pace foarte favorabilă europenilor. Toată Europa îl venerează pe Iancu ca pe un veritabil "atlet al lui Hristos".
Pentru cine trag clopotele?
Dar marea victorie a lui Iancu de Hunedoara avea să vină peste mai bine de 10 ani, după ce viața avea să-l încerce de multe ori pe câmpul de luptă, mai cu seamă după înfrângerea de pe Câmpia Mierlei, când cu greu reușește să scape cu viață. În 1456, Iancu de Hunedoara și bunul său prieten și confesor, călugărul Ioan de Capistrano, reușesc să respingă asediul Belgradului, la capătul unei bătălii epocale. Întreg continentul era conștient atunci că cedarea Belgradului ar fi însemnat drum liber pentru otomani, până în inima Europei... Speriat de soarta luptei de la Belgrad, Papa Calixt cere întregii creștinătăți să tragă clopotele și să se roage nu doar dimineața și seara, ci, în mod excepțional, și la ora 12. Vestea victoriei lui Iancu s-a răspândit, însă, mai rapid decât bula papală, așa că, în largul Europei, clopotele de la ora 12 au fost semn de bucurie, și nu de pioșenie.
"Ca orice ardelean, sunt obișnuit să aud clopotele bătând miezul zilei la orele 12. Mult mai târziu am aflat că ele nu bat, pur și simplu, ca să vestească amiaza, ci ca să marcheze cea mai mare victorie a creștinătății asupra păgânilor, după cum a hotărât papa Calixt al III-lea. A fost victoria lui Iancu de Hunedoara la Belgrad, când marele cuceritor al Constantinopolului, Mahomed al II-lea, s-a retras, abandonând gândul de a cuceri centrul Europei", spune profesorul Alexandru Diaconescu.
Cunoscut doar de către istorici, acest lucru uimitor care ar trebui să apară ca atare în toate manualele școlare și care arată, de fapt, influența uriașă a lui Iancu în istoria creștinătății, ne-a fost confirmat oficial chiar de experți în istoria Bisericii Catolice. Monseniorul Ieronim Iacob, vicar episcopal de Dobrogea, spune că trasul clopotelor, care-i îndeamnă pe creștini la rugăciunea "Angelus", era deja o practică matinală a creștinilor catolici, la vremea Papei Calixt al III-lea. "În preajma bătăliei de la Belgrad, acest papă i-a îndemnat pe creștini să tragă clopotele și să se roage «Angelus» și la amiază pentru armata creștină condusă de Iancu de Hunedoara, care urma să dea piept cu turcii sub zidurile cetății Belgradului. Obiceiul de a recita «Angelus» și la amiază, în urma victoriei de la Belgrad, s-a perpetuat în Biserica Catolică, rugăciunea «de cerere» transformându-se în rugăciune «de mulțumire». În zilele noastre, rugăciunea «Angelus» este recitată de Papa Francisc, cum au făcut-o și predecesorii săi, în zilele de duminică și miercuri, împreună cu zecile de mii de pelerini prezenți în Piața Sfântul Petru de la Roma".
Un mormânt care așteaptă tricolorul românesc
Dar Iancu nu a mai apucat să se bucure de marile onoruri care îl așteptau la marile curți europene. Moare de ciumă, la Zemun, la doar câteva zile după marea victorie de la Belgrad. "S-a stins lumina lumii", exclamă Papa Calixt, la auzul tristei vești a morții ultimului mare cruciat european. Vorbele minunate ale papei, cele mai frumoase care s-au spus vreodată despre un român, aveau să fie încrustate pe mormântul de la Alba Iulia al voievodului. "Când mi se întâmplă să conduc grupuri de prieteni sau de studenți în catedrala catolică de la Alba Iulia, unde se găsește mormântul lui Iancu de Hunedoara, aștept în mod intenționat miezul zilei și bătaia clopotelor, ca să îl invoc pe cel mai european voievod român. Pe sarcofag se găsește de cele mai multe ori o coroniță ofilită și un tricolor maghiar, roșu - alb - verde, niciodată cel al României, și cu atât mai puțin cel al Ardealului, albastru - roșu - galben, al cărui fiu a fost merituosul hunedorean", spune profesorul Diaconescu. Ca unul care i-a studiat portretul din sursele turcești, și nu din cele, mai edulcorate, românești sau maghiare, Alexandru Diaconescu ține să puncteze adevăratul loc al lui Iancu în istoria noastră. "Alături de Mihai Viteazul, el este singurul voievod român considerat drept un dușman redutabil de către istoriografia otomană. A pătruns până și în tradiția populară turcească drept unul din cei șase fondatori ai Istanbulului. Cronicarul italian Enea Silvio Piccolomini, devenit Papa Pius II, relatează că turcoaicele care voiau să-și domolească copiii neastâmpărați îi amenințau spunând: «Yanku geliyor!», «Vine Iancu!»". Povești fabuloase, țesute pe seama unui erou pe nedrept uitat de lumea românească...
Articol documentat pe baza lucrării "Ioan de Hunedoara", de Camil Mureșan.