Nesfârșite sunt minunile lumii - MATERA

Redactia
- Capitala Culturală a Europei din anul 2019 se află în sudul Italiei: un oraș rupestru, în care oamenii trăiesc în caverne -

Cel care a spus că Italia este un imens muzeu în aer liber nu a vorbit în zadar și, fără în­doială, ochiul, mintea și pașii călătorului sunt atrași în primul rând de acele frumuseți specta­cu­loase, monumentale, de mult consacrate, precum Colloseumul, Piața San Marco, Galeriile Uffizzi și toate celelate minuni caracteristice pentru "Il Bel Paese", invadate, anual, de milioane de turiști. Însă dincolo de toate acestea, Italia, și mai ales sudul, continuă să păstreze comori mai puțin cunoscute, ascunse cu o anume pudoare, parcă, de nebunia lumii. Una dintre acestea este orașul Matera, din regiunea Basilicata, un loc situat parcă în afara timpului și spațiului, pe care am avut șansa să-l vizitez nu demult.
Prima impresie este că ajungi într-o așezare bi­blică, din deșert. Un oraș alcătuit din peșteri rupestre, popas pentru primii creștini porniți pe urmele lui Hristos. (Nu este de mirare că Mel Gibson a filmat în Matera o parte din "Patimile lui Iisus"). Caverne săpate pe mai multe nivele în coastele unui canion de calcar gălbui - o rocă pe care localnicii o numesc "tufo" - deși, propriu-zis, nu are absolut nimic de-a face cu tuful vulcanic. Ceea ce vedeam m-a dus imediat cu gândul la plajele noastre de-acasă, de la 2 Mai și Vama Veche, în zonele acelea în care rândune­lele și-au săpat în pereții verticali ai falezei sute și sute de cuiburi. Păstrând proporțiile, locuitorii Materei locuiesc în astfel de "cuiburi" săpate în pământ, ame­najate la intrare, cu fațade de case obișnuite.

Măgarul de la capătul patului

Cu rucsacul în spate, am trecut pe sub porticul intrării în oraș și am apucat-o în jos, pe serpentinele unei străduțe foarte înguste, care ducea la hotel - o altă cavernă "complexă", formată din caverne mai mici, camere dotate cu toate facilitățile lumii moder­ne: baie, apă caldă, televizor, aer condiționat, frigider, dar care pot îndeplini totodată și visele de însingurare și liniște ale unor anahoreți, pentru că pereții sunt lă­sați în starea lor naturală, fără a fi îndreptați sau zu­grăviți, păstrând astfel aspectul de peșteră, iar sen­zația de izolare de lumea exterioară este desăvârșită. În partea din spate a camerei-peșteră, chiar la capătul patului meu (modern și superconfortabil), în perete era săpat... un jgheab pentru animale, prevăzut cu... un belciug. Am întrebat care e rostul lui și mi s-a ex­plicat că din el, pe vremuri, se hrănea... un măgar, ani­nat acolo cu un belciug. Spre deosebire de orașele obișnuite, unde de-a lungul istoriei clădirile se con­struiesc, apoi se degra­dează și se demolează, pentru a se construi altele, în Matera, locuințele sunt aceleași, de sute și mii de ani.

"Rușinea" Italiei

Dar nu doar istoria veche, ci și istoria mai nouă a orașului are în ea ceva misterios și tragic, în același timp. Deși a traversat de-a lungul vremii perioade de înflorire și decădere, Matera a trăit, imediat după cel de al doilea război mondial, cea mai întunecată epocă din existența sa. În haosul din acele vremuri, când guvernul de la Roma uitase, practic, de săracul și înde­părtatul sud, cetățenii orașului ajunseseră să trăiască într-o mizerie de nedescris, din cauza sărăciei. Scriito­rul Carlo Levi a descris în romanul său "Cristo si e' fermato ad Eboli" ("Hristos s-a oprit la Eboli") con­dițiile inumane de viață ale locuitorilor de aici, iar cartea a stârnit, la acea vreme, o adevărată furtună. Așe­zarea, care astăzi este patrimoniu UNESCO, deve­nise în vremea aceea "rușinea" Italiei. Autoritățile de atunci nu au luat în calcul niciun plan de susținere financiară a zonei afectate de ororile războiului, luând în schimb o măsură extrem de dură: au decis evacua­rea orașului. În anii '50 ai secolului trecut, zeci de mii de oameni au fost scoși cu forța din casele lor, fără să li se ofere, practic, nicio alternativă, decât să-și con­struiască, dacă au cu ce, noi locuințe în afara orașului, sau să plece oriunde or vedea cu ochii. Matera a devenit astfel un oraș-fantomă, un "posto spettrale", și așa a rămas, timp de aproape jumatate de secol.

Muzeul din cavernă

Rănile nu sunt definitiv vindecate nici astăzi, când autoritățile au permis reîntoarcerea locuitorilor, pe care îi subvenționează pentru a-și putea reface și amenaja locuințele. Am cunoscut acolo pe unul dintre oamenii care au trăit acea tragedie. Se numește Eus­tachio Rizzi și era doar un copil dintr-o familie săracă, atunci când a fost ne­voit să plece, îm­pre­ună cu părinții săi. Acum, după zeci de ani de la tris­tul eveni­ment, bă­trâ­nul poves­tește cu lacrimi în ochi că nu a reușit să-și re­cu­pe­reze casa părin­teas­­că, în care astăzi funcționează un res­ta­u­­rant, din care, în fie­care seară, răz­bat râsete și cântece de petrecere. A pri­mit, în schimb, în apropiere, o altă lo­cuință-cavernă, pe ca­re, în semn de res­pect față de înain­tașii săi, a transfor­mat-o într-unul din cele mai neobiș­nuite muzee pe care le-am văzut vreodată: fie­care unealtă, fiecare scaun, fiecare masă, fie­care tacâm din bu­cătărie, patul din dor­mitor, toate sunt repro­duse întocmai, ca și cum timpul ar fi în­ghe­țat asupra lor. În partea din spate a casei, la jghea­­bul din perete, există chiar și repro­du­cerea în mărime natu­rală a tradițio­nalului măgar, iar la masa din bucătărie stă, tot în mărime naturală, un manechin înfățișându-l pe tatăl său, în haine țărănești, cu o halbă de bere în față, iar alături, în picioare, mama sa, cu mâinile în șol­duri, privindu-l cu asprime. Într-o altă încăpere, Eustachio Rizzi a expus o imensă machetă (are cca 12 metri pătrați) a orașului, așa cum și-l amintea din copilărie. Timp de trei ani, omul a lucrat neîncetat la această veritabilă operă de artă, care reproduce așezarea în cele mai mici detalii, până la rufele (în mi­niatură) întinse pe frânghie la uscat, ici și colo, și a scăunelelor pe care bătrânii își spuneau poveștile în fața intrărilor în grote.
O experiență aparte, care poate fi trăită la Matera, este și cea oferită de impunătoarele "Thermae Ro­mane", amenajate la micul hotel-cavernă "Lo­canda di San Marti­no". Ele se află la subsolul hote­lului, astfel încât atunci când cobori la piscină, te simți ca într-o ade­vărată "Călătorie spre centrul Pă­mântului". Botezată cu nume roman - "Frigidarium" (deși apa are în mod constant 29 de grade și este luminată subacvatic și întreținută cu cele mai moderne tehnologii), piscina este dotată și cu săli de saună, ce poartă și ele denumiri romane clasice: "Trepidarium" și "Caldarium laconicum".
În mod bizar - pentru aspectul "de altă lume" al ora­șului - Matera a candidat la titlul de "Capitală Cul­tu­rală Europeană 2019". Am auzit, în timpul călăto­riei, păreri potrivit cărora "așezarea rupestră" n-ar avea nicio șansă la acest titlu, pentru că, printre altele, nu găzduiește și nu are o tradiție a fes­tivalurilor cultura­le de tot felul, așa cum au contracan­di­datele sale. Cu toate astea, spre sur­prinderea mul­tor amatori de sur­le, trâmbițe și fes­tivaluri de carton, anul acesta, în luna iunie, Matera a câștigat titlul de Capitală Culturală Europeană 2019. Me­rită cu adevă­rat! Este locul în care spiritul sudu­lui Italiei poate fi perceput și înțeles la adevărata sa va­loare. Sudul Italiei nu-și propune să recupereze așa-zi­sele "diferențe" față de nord și va­lorile lui, ci își pro­pune să creeze un nou model de dez­voltare, cu o atenție specială pentru adevăratele valori, un model în care cultura să aibă un rol central. Să nu fie divertisment, ci viață.
Am părăsit Matera cu părere de rău, pentru nenu­măratele minuni pe care nu am avut răgazul să le des­copăr, pentru sutele de bisericuțe rupestre sau altare precreștine săpate în stâncă, pentru fosilele preisto­rice ale vietăților marine încastrate în pereți, pentru fostul rezervor de apă subteran al orașului, cu o capa­citate de peste 15 milioane de metri cubi și care, golit acum, poate fi vizitat și se prezintă aidoma interiorului unei catedrale, pentru terenul de golf profesionist, amenajat într-un alt rezervor subteran uriaș, pentru toate cele­lalte locuri și vestigii de care nu am aflat încă. Pentru că, așa cum spunea Albert Einstein, "Imaginația este mai importantă decât cunoașterea. Cunoașterea este limitată, în schimb, imaginația învăluie întreaga lume".

ȘERBAN GEORGESCU
Matera, iunie 2014