Stejarul Diavolului

Redactia
- Alături de iele, fantome, priculici și spiriduși, mitologia popoarelor include și plante înzestrate cu puteri fabuloase. "Minunile" pe care le săvârșesc le scot din legendă, mutându-le în plină realitate -

Una dintre istoriile cele mai incredibile și fascinante, având ca protagonistă o plantă, este cea a stejarului din Compton Hill, localitate aflată la câteva mile depărtare de Norfolk, în Virginia, pe coasta atlantică a Statelor Unite. Acel copac înalt, ce se înalță amenințător pe o colină, între un golfuleț stâncos și o pădure, la Compton Hill, este numit "Stejarul Diavolului". Tradiția spune că l-ar fi plantat Sir Walter Raleigh, un mare navigator englez, când, în 1584, a debarcat pentru prima oară în acel loc și a întemeiat o colonie - Virginia - în onoarea re­­ginei Elisabeta I a Angliei (supranumită Virgina, în ciuda mulțimii de amanți pe care i-a avut). Din do­cumentele aflate în arhivele istorice rezultă că pe acea colină, de la sfârșitul secolului al XVI-lea și până azi, supraviețuiește un stejar de sinistră faimă. Și poate că prima victimă a "blestemului" acelui co­pac a fost chiar cel ce l-a plantat, deoarece, după moartea re­gi­nei Elisabeta, care îl numărase printre "favoriții" ei, Sir Walter Raleigh - acuzat de trădare - a petrecut treisprezece ani în închisoare, din 1603 până în 1616, găsindu-și în cele din urmă moartea pe eșafod.
Popularitatea macabră a stejarului a început în secolul al XVI-lea, când coloniștii englezi au făcut din el o spânzurătoare naturală, folosind-o pentru a-i pedepsi pe indienii ce se răsculau împotriva do­mi­nației lor. Colina devine și un "cimitir al damnaților", pentru că cine ajungea să fie spânzurat nu avea drep­tul să fie îngropat în pământul consacrat cimi­tirului și era înhumat în gropi săpate în jurul ste­jarului. În 1679, Stejarul Blestemat a fost folosit pentru prima oară la exe­cuția unui alb. De mai mulți ani, în coloniile britanice fu­sese dezlănțuită "vânătoarea de vră­­jitoare", și nume­roa­se per­soa­ne, cele mai multe - fe­mei, fuse­se­ră judecate și condamnate pen­tru vrăjitorie, a­jun­gând să fie arse pe rug.
În luna mai a aceluiași an, fu arestată Henriette Walker, o tânără de douăzeci de ani, care în actele pro­cesului era descrisă ca "foarte fru­moasă și lascivă, dedată co­mer­țu­lui carnal cu diavolul și cu ne­numărați bărbați". Henriette mai era acuzată și că ar fi fabricat filtre și băuturi ma­gi­ce și că ar fi "co­mu­nicat cu spiritele". Henriette n-a scă­pat de pe­deapsa capitală. Documentele înre­gis­trea­ză faptul ciu­dat că ea a suferit torturile menite să o constrângă să "măr­tu­risească" relațiile cu puterile in­fernale, că­zând în "tran­să", ceea ce a fost consi­derat o dovadă ul­te­rioară a puterilor ei vrăjitorești. La 17 iulie fu înăl­țat rugul. Vara era caniculară, de mul­tă vreme nu căzuse o picătură de ploaie, dar când Henriette fu condusă la locul supliciului, cerul se întunecă și din­spre mare începu să sufle un vânt puternic. Torțele fo­­losite pentru aprinderea focului rămăseseră stinse din pri­cina răbufnirilor, din ce în ce mai violente, ale fur­tunii. Și când, în sfârșit, rugul a în­ceput să ardă, în­tre tunete și fulgere, cerul părea că se rupe și o ploa­ie deasă căzu de sus în torente. Exe­cuția a fost amâ­nată. "N-o să reușiți să-mi ardeți carnea!", striga "vră­­ji­toa­rea", arun­când blesteme îm­po­triva celor ce-o con­dam­­na­seră. În acel moment, autoritățile, preo­cu­pate de ten­siunea crescândă ce se făcea simțită în rân­durile popu­lației, au hotărât să rezolve situația în­tr-o ma­nieră drastică. La 20 iulie, Henriette Walker a fost condusă la Compton Hill și spânzurată de Ste­jarul Blestemat. Dar chiar dacă scopul fusese atins, "vră­jitoarea" fiind pedepsită, blestemele ei, în anii ce-au urmat, n-au întârziat să dea rezultate. Din docu­men­tele păstrate în arhiva is­to­rică a orașului Norfolk, re­iese că toți cei doi­spre­zece judecători care o con­dam­­naseră pe Henriette Walker muriseră de morți vio­lente, unii - victime ale unor accidente aparent inex­plicabile. "Vrăjitoarea" îi blestemase și pe primii năs­cuți ai judecătorilor care, la rândul lor, n-au murit de bă­trânețe, în paturile lor, ci și-au pierdut viața de ti­neri, în condiții îngro­zi­toa­re. Din 20 iulie 1679, orice încercare de execuție ca­pitală legată de Copacul Dia­volului a rămas fără efect. Ramura de care era atâr­nată frânghia se rupea cu regularitate, chiar dacă era aleasă cu grijă, să fie cea mai puternică.
La începutul secolului trecut, autoritățile din Norfolk au poruncit tăierea stejarului, pentru că des­co­periseră o sectă secretă ce practica ritualuri sa­ta­nice, venerând Copacul Diavolului. Dar când cei ve­niți să-l doboare au început să dea cu topoarele în trunchi, o cracă mare și grea se rupse inex­plicabil și căzu, făcând două victime. Acest fapt a impresionat populația și fu cu ne­pu­tință să se mai găsească cineva dis­pus să ducă până la capăt do­borârea copacului. Pri­ma­rul ora­șului a che­mat niște tăietori de lemne din orașul vecin, Portsmouth, dar în vreme ce îi însoțea spre colină, calul său se cabră, îl trânti la pământ și, bietul de el, își rupse gâtul. După acest inci­dent, nu s-au mai făcut alte încercări de tă­iere a Stejarului Dia­volului. În 1863, în timpul Răz­bo­iului de Se­ce­siune, în împrejurimile Norfolk-ului s-au dat lupte sân­ge­roase, iar în zona Comp­ton Hill, salvele de tun și in­cen­diile n-au lăsat în picioare nici o casă, nici un copac. Singurul care a rezistat acelui in­fern a fost doar stejarul, ce a rămas neatins.
În 1958, pe când erau făcute cercetări asupra ra­dioac­tivității în Virginia, a reieșit că Stejarul Dia­volului emana niște misterioase unde magnetice, care n-au putut fi clasificate științific. În acel copac se află ascunsă o putere misterioasă, tulburătoare. Și dacă nu se poate demonstra că este vorba de "spiritul" lui Henriette Walker, este la fel de adevărat că nu se poate demonstra nici contrariul...

S.A.