De la Zamolxe la Iisus
Din negura timpului au ajuns până la noi câteva informații despre religia dacilor de acum două mii de ani și mai mult. Strămoșii noștri se închinau din străvechime unui zeu al cărui nume nu-l cunoaștem. Apoi, prin secolul al VI-lea î.Hr., Zamolxe, un înțelept get care călătorise prin Egipt și, după unii, chiar prin Fenicia, discipol al filosofului grec Pitagora, a făcut o reformă a religiei dacilor. S-a supus unui ritual de misterii, care imita moartea și învierea zeului, arătându-le oamenilor că există viață după moarte. Zamolxe a coborât într-o încăpere sub pământ, de unde a reapărut abia după trei ani. În acest timp, dacii l-au jelit ca pe un mort, apoi s-au bucurat când l-au revăzut. Probabil, zeul străvechi al dacilor era un zeu al vieții și al morții, al vegetației care moare toamna și învie primăvara, un zeu al ritmului firesc al naturii din care și omul face parte. După ce Zamolxe i-a învățat că moartea aduce viață, sărbătoarea învierii, plasată cu siguranță primăvara, a dăinuit multă vreme. Zamolxe a ajuns să fie considerat el însuși un zeu. El a făcut parte din marele val al învățaților și reformatorilor religioși din secolul al VI-lea î.Hr. Tot atunci au trăit și Moise, Zarathustra, Confucius, Lao-Ze, Pitagora, Buddha și alții.
Când creștinismul a ajuns și pe meleagurile noastre, adus de apostolul Andrei, acesta a întâlnit în nordul Dunării o credință asemănătoare. Unii cercetători susțin că dacii erau monoteiști, credeau într-un singur zeu, dar e greu de reconstituit modelul spiritualității lor. Puteau avea o mulțime de zei - ai războiului și păcii, ai cerului și ai pământului, ai ploii și ai mării - dar să fi avut în același timp conștiința că totul are o singură sursă și că deasupra tuturor se află Marele Zeu? E posibil să fi existat divinități de rang mic, un fel de sfinți sau îngeri, sau e posibil ca pur și simplu dacii să fi văzut scânteia de Dumnezeu din fiecare lucru sau acțiune și să-i fi dat acelei scântei mai multe nume. Oricum, esențial în religia lor este faptul că Marele Zeu, imitat de Zamolxe, moare și învie, stabilind ritmul cosmic, așa cum mai târziu Iisus va muri și va învia, tot primăvara, restabilind ordinea în lume. Deci, noua religie a întâlnit o variantă asemănătoare la daci, cu care nu intra în conflict.
Nu în același mod s-au petrecut lucrurile în alte părți, unde existau mitologii puternice și tradiții păgâne foarte diferite de învățătura creștină: zei pedepsitori și cruzi, teamă de moarte, privilegii în cer doar pentru cei bogați, preoți influenți care nu voiau să renunțe la putere. Pe de o parte, creștinismul venea să aducă egalitate în fața lui Dumnezeu, iar asta nu convenea multora. Pe de alta, vechile credințe politeiste nu puteau concepe împăcarea cu un singur Dumnezeu. Au trecut secole multe până ce această împăcare s-a produs în multe părți ale Europei. În vremea asta, strămoșii noștri continuau să trăiască după vechile lor legi, adaptate la noua religie. Totodată, tradițiile noastre populare legate de ritmul naturii s-au păstrat aproape neschimbate sute de ani, în paralel cu credința creștină. Călușarii, solomonarii, paparudele, măștile animaliere, duhurile apelor, strigoii, colindele păgâne, sorcova, ielele și câte și mai câte - toate alcătuiesc universul neschimbat de credințe și magie al românilor, de peste două milenii, și îl alcătuiau cu siguranță și pe cel al dacilor, fără să tulbure cu nimic credința creștină, ba mai mult, s-au întrepătruns cu aceasta, dând naștere unui creștinism popular specific românesc.
Preoții luminii
Știm tot din scrierile vechi că preoții daci erau vegetarieni și abstinenți. Nu mâncau decât lapte, miere și fructe, nu se căsătoreau niciodată și trăiau în cea mai mare curățenie. Istoricul Flavius Iosephus îi compară prin austeritatea comportamentului lor cu esenienii. Dar înțelepciunea și sfințenia acestor preoți daci era în primul rând în slujba oamenilor, ei erau cei care îi puneau pe oamenii de rând în legătură cu divinitatea. Lor le dădea tot poporul ascultare, și așa se face că dacii au fost de acord să-și stârpească propriile plantații de viță-de-vie, la cererea marelui preot Deceneu, pentru a se înfrâna de la vin. În istoria dacilor, atât cât putem reconstitui, Deceneu este cea mai mare figură de preot. Și el, ca și Zamolxe, a călătorit în Egipt. A făcut o reformă a sistemului religios, a fost sfătuitorul lui Burebista și lui i se datorează, probabil, prima formă a incintei sacre de la Sarmizegetusa Regia. S-au construit temple, s-au instituit preoți și s-a impus o disciplină mai mare în rândul credincioșilor. Marele preot avea aproape puterea unui rege, iar regele însuși nu lua nicio decizie fără să-l consulte. Era al doilea om în stat. Istoricul Iordanes ne povestește că Deceneu i-a învățat pe daci astronomie - semnele zodiacale, fazele lunii -, filosofie, etică, logică, matematică și o mulțime de alte lucruri, făcându-i superiori altor "barbari". Dar, lucrul cel mai important, Deceneu este cel care l-a sprijinit și sfătuit pe Burebista în unificarea triburilor și întemeierea unui stat. Probabil și marii preoți de după el au avut un rol asemănător pe lângă rege. De pildă Vezina, marele preot din vremea lui Decebal, a luptat cot la cot cu soldații împotriva romanilor. Oricum, antichitatea ni-i pomenește pe marii preoți daci ca pe niște înțelepți, sub îndrumarea cărora norodul a căpătat conștiința unității de neam și lumina cunoașterii, cu totul străini de metodele de înrobire și manipulare a oamenilor de rând pe care le folosea preoțimea altor neamuri sau timpuri.
Nemurirea și bucuria morții
Când vorbim de daci vorbim despre nemurire. Întreaga antichitate a fost impresionată de curajul excepțional al dacilor, care luptau fără armură și mergeau la moarte cu bucurie, crezându-se nemuritori. Credința lor în nemurire îi făcea să fie cumplit de temuți. O astfel de atitudine în fața morții i-a uimit pe cercetători. Cei mai mulți n-au vrut să accepte că dacii chiar credeau în nemurire. S-a spus că e vorba de o credință a elitelor, a soldaților din clasele de sus, așa cum se întâlnea și la nordici: cei ce mureau glorios în luptă ajungeau în Walhalla, iar cei ce mureau în alte împrejurări nu aveau acest privilegiu. Tot așa, s-a spus că numai dacii războinici credeau că se duc la Zamolxe, dacă mor în luptă. S-a mai spus că nu poate fi vorba de nemurirea sufletului, căci o astfel de credință era mult prea avansată pentru acel timp și pentru niște "barbari" cum erau dacii. Dar arheologia contrazice această idee. În vreme ce egiptenii și alte neamuri conservau trupul pentru a rămâne întreg după moarte și îi puneau mortului la dispoziție toate cele de care s-a folosit în timpul vieții - vase, alimente, obiecte, ustensile, ori chiar ucideau pe mormântul defunctului animale, slujitori ori o soție -, dacii nici măcar nu aveau morminte. Trupurile lor erau arse, iar cenușa probabil împrăștiată în patru vânturi. Numai așa se poate explica de ce, începând cu reforma lui Deceneu și până la cucerirea Daciei, mormintele dacice sunt cu totul absente. Nici urne, nici gropi, nici cimitire, nimic. Asta înseamnă că dacii nu puneau preț pe trup, pe partea materială a vieții, de aceea mergeau la moarte senini, așa cum creștinii primelor timpuri, persecutați de împărați, mergeau la moarte cântând sau rugându-se.
Locuri de cult: altare creștine în peșteri dacice
Ca și astăzi, credința se manifesta la nivel oficial, regal, într-un fel, și în alt fel în viața de zi cu zi a omului de rând. Regii construiau temple fastuoase, așa cum domnitorii noștri au ridicat biserici minunate. Dar astfel de temple găsim doar la Sarmizegetusa Regia și încă în câteva locuri (la dimensiuni mai modeste). În schimb, călugări și preoți existau cu siguranță în toate locurile, iar aceștia trăiau retrași, departe de lume, în peșteri sau în pustietăți. Însuși Zamolxe s-a retras într-o peșteră după ce și-a dus la bun sfârșit misiunea - spun scrierile vechi. Multe din locurile de cult dacice au fost transformate în așezăminte creștine. Și e normal să fie așa. Acele locuri erau impregnate de sfințenie, de ruga permanentă a călugărilor. Nu ne putem imagina că creștinismul a ignorat vechile locuri de rugăciune și și-a creat altele noi, departe de cele vechi. Străvechile capiști au fost locurile firești în care lumina vechii credințe a continuat să strălucească și sub noile veșminte, locuri pe care oamenii de rând le venerau. Pe teritoriul țării noastre, grotele tainice și răcoroase din pântecele munților au fost întotdeauna cele mai ferite și mai prielnice locuri pentru călugări. Acolo energiile pământului sunt veșnic netulburate. Acolo rugăciunile șoptite cresc în ecouri și ajung mai repede la Dumnezeu. Acolo izvoarele sfinte se preling pe pietre, vindecând trupuri și suflete. Așa a fost probabil la Șinca Veche, în Țara Făgărașului, un loc plin de enigme și minuni. Așa a fost la Basarabi-Murfatlar, în grotele din dealul de cretă, unde au rămas urmele creștinilor din secolul al IX-lea, dar care trebuie să fi fost la începuturi un așezământ getic. Așa a fost cu siguranță peștera Sfântului Andrei, din Dobrogea, unde apostolul a întâlnit preoții daci ai locului și le-a împărtășit Vestea cea Bună. Și așa au fost cele trei grote sacre din triunghiul sfânt Cetățuia de Argeș - Corbii de Piatră - Nămăiești, devenite astăzi locașuri creștine, ca și peștera Sfântului Andrei. Prima, aflată pe valea Dâmbovicioarei, aproape de o cetate dacică cercetată de arheologi, este o mică Meteoră, pe urcușul căreia pomii sunt îmbrăcați cu icoane. Tainele grotei de la Cetățuia vor trăi cât veacul. Pe acolo au trecut uriașii în timpuri imemoriale, lăsându-și urmele pașilor în rocă. Acolo, în acea grotă, aerul vibrează, simți furnicături în palme, iar dacă îngenunchezi pe piatra rece, te faci una cu muntele și timpul se oprește. Zeci de candele ard permanent la Cetățuia, într-o simfonie de foc și întuneric, iar simbolul dacilor veghează pe ușa de la intrare. Cea de-a doua, Corbii de Piatră - nume de basm cu vrăjitoare și păsări fermecate -, se află și ea aproape de o așezare dacică. O stâncă amețitoare îmbracă peștera rece și umedă, în care lumânările ard parcă înghețate. Iar cea de-a treia, Nămăiești, peșteră caldă devenită mânăstire de maici harnice și blânde, adăpostește icoana făcătoare de minuni pictată, se zice, chiar de mâna Sfântului evanghelist Luca. Și, cine știe, poate și în peșteri mari, cum e cea de la Polovragi, s-au rugat călugării daci. Dar mult mai numeroase sunt peșterile dacice pe care nu le știm. Ele au rămas tăinuite și probabil vor mai rămâne, cine știe câtă vreme. Pântecele munților noștri sunt străpunse de mii de grote, în umbra cărora s-au plămădit taine, tezaure inestimabile au fost date în grija zeilor, iar paznicii credinței au încălzit pietrele cu aburul rugăciunii lor.
Urme de pași de daci împânzesc pretutindeni pământul românesc. Dar, mai mult decât pe pământ, aceste urme se găsesc în credința noastră, în matricea noastră, în alcătuirea sufletului nostru, în felul în care simțim și cum ne mlădiem vorbele, în felul în care privim și înțelegem lumea și pe Dumnezeu.
(Imagini - Editura Uranus, Proiectul Niascharian)