Că e prea mult, că nu ești demn de atâta bine, care te-a copleșit așa, deodată... De două ore stau și o privesc cum doarme. Mi-am tras un taburet la marginea patului și îi contemplu chipul atât de frumos, ușor încruntat și înfumurat, chiar și-n somn. O privesc toată, și nu-mi vine să cred că e aici, în patul meu, împreună cu mine, că acum doar câteva ore mi-a făcut mărturisirile acelea, la care nu mă așteptasem vreodată...
Nouă ani au trecut de atunci. Nouă ani de zile, în care n-am încetat să mi-o scot din gând, căutând-o peste tot, străduindu-mă să nu mă-ntreb de ce a dispărut din viața mea atât de brusc, fără să mai dea vreun semn. "Dispare, am auzit că așa face ea", îmi spusese prietena ei cea mai bună. N-o mai văzuse nici ea de luni de zile după despărțirea noastră. Niciunul din cei vreo șapte prieteni ai ei, cu care petrecuserăm atâtea clipe minunate, n-o mai văzuseră de-atunci, deși auzeau că e tot în Sibiu, nu plecase din țară, cum se zvonise cândva. Știam că Sibiul e orașul ei de suflet, sau că ea e sufletul Sibiului, cel puțin așa mi-a rămas în închipuire orașul acela superb de la poalele Făgărașilor. Pentru mine, întotdeauna, Sibiul va înseamna Bogdana.
Două ore nu m-am mișcat de pe scaun. De vreo trei ori am îndrăznit să îi mângâi părul castaniu, să îi ating buzele roșii, cărnoase, iar ea m-a cuprins cu amândouă brațele, prin somn, și m-a sărutat și ea, dormind apoi mai departe. Efectiv, nu puteam crede că e aici, cu mine în cameră. N-o întrebasem ce va face mâine, n-aveam de unde să știu dacă mai rămâne. Era posibil să dispară iarăși pentru ani de zile, poate pentru totdeauna. Am coborât numai vreun sfert de oră, până la un magazin din apropiere, cheltuindu-mi ultimii bani ca să-i cumpăr toate bunătățile, pentru când se va trezi. Apoi am încercat să mă întind, să dorm, dar n-am putut. Nu-i mai vedeam chipul. Așa că m-am așezat pe scaunul acela și am privit-o. Ore în șir, atent doar la trăsăturile ei, ce nu se schimbaseră deloc, ba parcă era mai frumoasă ca niciodată. Nu s-a mișcat în răstimpul acela. Zâmbea, uneori, iar o dată chiar a și râs puțin, chicotit, înfiorată de vise frumoase.
Un vals sub cer înstelat
Nouă ani... Țin minte fiecare detaliu. Zile de lumină, în care ți-e mintea mai limpede și-atentă ca oricând. Și n-ai cum să uiți. Când am văzut-o, singură și parcă foarte tristă, c-o tâmplă sprijinită în palmă, în fereastra largă a unei cafenele din marginea Sibiului, am simțit cum mi se taie răsuflarea, stând în fața ei, pe trotuarul pustiu, și am intrat ca vrăjit, înăuntru. M-am așezat lângă ea și am stat acolo și am tăcut. Iar ea și-a întors încet gâtul lung, privindu-mă leneș, cu ochi înguști, ca două tăieturi strălucitoare, a zâmbit ușor, apoi m-a privit direct în ochi, amuzată, cumva, și provocatoare: "Ce e? Ce-i cu tine aici?...". N-am zis nimic, sau nu-mi amintesc să fi zis ceva, ci doar că apoi am mers alături de ea pe străzile orașului bătrân, contemplându-i mersul trufaș, de regină, ce părea să plutească pe deasupra trecătorilor din Piața Mare. Din când în când, se întorcea către mine, făcându-mi semne să o urmez, căci vrea să-mi "prezinte" secretele ei: ganguri șerpuitoare printre clădiri, cum cade umbra peste două case vechi și portocalii, un felinar bătrân de sub zidul cetății, acoperișurile "cu ochi" din Piața Mică, sau cum se revarsă soarele peste Turnul Sfatului, la asfințit. Detalii, mereu detalii. Unghiuri, bolți, catacombe, lumini, turnuri și poduri tenebroase prin care am urcat neștiuți, pe scări șubrede și scârțâitoare. Întreg Sibiul îl cunosc astăzi până-n toate ungherele sale misterioase, numai din poveștile ei. Am mers mult, în ziua aceea, am mers mult, ca-ntr-un vis, ținându-ne de mână ca doi copii. Înaltă, cu spatele drept, mai înaltă puțin decât mine, zâmbea, trăgând, uneori, cu urechea, la ce vorbesc trecătorii. Ea m-a învățat să merg "înpământat", călcând cu toată talpa, din călcâi până-n vârf, ca să simt mai bine energia pământului; ea a fost primul om pe care l-am văzut mergând "fix înainte", fără să se ferească din calea oamenilor, mereu visătoare și parcă grăbită, iar toată lumea se dădea la o parte din calea ei, copleșită, parcă, de prezența sa maiestuoasă, regală. Spre dimineață, m-a întrebat unde stau, și eu i-am spus că la "Împăratul Romanilor", impunătorul hotel rămas aproape neschimbat, din vremea lui Franz Josef și Johann Strauss. Nestingherită în vreun fel, a intrat dezinvoltă, cu aceeași ținută nobiliară, în hotelul de lux, a trecut pe lângă recepționerul care picotea visător, îndreptându-se direct spre fastuosul restaurant cu mobile albe, candelabre și capiteluri aurite, care la ora aceea era pustiu. Oprită în mijlocul ringului de dans, a făcut o reverență și m-a invitat la vals. A fost singurul dans fără muzică pe care l-am trăit vreodată lângă o femeie, un dans simplu și sobru, de parcă zeci de perechi se aflau chiar atunci împrejurul nostru, valsând, și toată lumea aceea invizibilă era acolo doar pentru noi. La un moment dat, și-a amintit că trebuie să fie "un ciucur", pe undeva, un buton în spatele scenei, ce poate să "deschidă cerul". Un mecanism ce culisează întreg tavanul restaurantului, dezvelind cu adevărat văzduhul. Și, culmea, l-a și găsit. Plafonul restaurantului a început să huruie încet, apoi să se deschidă cu zgomot tot mai puternic, iar eu, deși speriat, am sărutat-o în mijlocul ringului, sub cerul de august spuzit de stele. Atunci s-a declanșat alarma. Am fugit pe niște scări înguste, în spirală, prin decorul acela rupt din alt veac, ne-am furișat ca-ntr-un film polițist, pe coridoare "secrete", până ce am ajuns, în sfârșit, în camera mea: o mansardă scufundată în penumbre, luminată misterios de felinarele orașului de afară. Se trezise întreg hotelul din cauza alarmei și a zgomotului făcut, dar în odăița mea era pace. Acolo, sub acoperișul clădirii, ne-am sărutat pentru a doua oară și tot atunci mi-am dat seama că ne cam îndrăgostisem puțin. Apoi a plecat. Am văzut-o de la etaj cum iese în stradă pe ușile larg deschise ale hotelului, fluierând prin zorii dimineții, trecând nepăsătoare pe lângă mașina de poliție abia sosită, și făcându-mi semne de rămas bun.
Casa cu pisici
A doua zi, la ora 10, m-a sunat să îmi spună bună dimineața. "Hai, scularea, ce facem azi?!", mi-a zis cu atâta înflăcărare, de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea, și doar în treacăt m-a întrebat dacă ieri am simțit ceva pentru ea. Iar mie îmi venea să plâng, cu receptorul în mână, amintindu-mi mersul ei de regină, gândindu-mă că nu este posibilă o atât de mare fericire. I-am spus că trebuie să plec la București, că n-am cum să mai rămân, însă ea nu s-a întristat. "Pentru noi, mereu va fi timp", a spus. "Știi unde mă găsești, pentru mine timpul nu există. Nu există deloc..." Au urmat săptămâni la rând, în care am vorbit la telefon și câte șase ore pe zi, povestindu-ne visele și trăirile, niciodată ceva concret despre viața noastră. Ajunseserăm să nu mai putem trăi fără telefoanele alea, tresăream de bucurie de fiecare dată când suna. Pe vremea aceea eram încă însurat, aveam doi copii, deși mariajul meu se îndrepta de mult spre divorț. Trăiam mai mult separat de fosta soție, aproape nici nu mai comunicam cu ea, ci doar aveam grijă de cei mici. Oricât de bizar ar părea, "păcatul" ăsta, efectiv, nu mi-l puteam interzice, nu puteam să nu răspund la telefon, să nu vorbesc cu Bogdana. O zi fără să-i aud glasul m-ar fi făcut s-o iau razna. Abia după vreo lună și jumate am ajuns din nou la Sibiu, cu ajutorul tacit al șefului meu, care și-a dat seama, fără cuvinte, că trec printr-o perioadă mai specială. Iar când i-am dat vestea Bogdanei că mâine vin, am simțit-o cu adevărat fericită. Am fost fericiți amândoi. Atunci m-a dus să-i văd casa aceea întortocheată, veche de peste un secol, plină mereu de prieteni, încărcată de antichități și cărțoaie vechi, între care tronau motani nemișcați și clondire cu bețișoare asiatice parfumate. Și tot de acolo, într-o seară, s-a ridicat Bogdana și m-a luat de mână, spunându-le tuturor că ea trebuie să plece "cu iubitul ei", de parcă ar fi vrut ca toată lumea să știe și să ia aminte. Lumea aceea care începuse să se învârtă cu mine amețitor...
Luni de zile n-am trăit decât cu gândul reîntoarcerilor la Sibiu. Ajunsesem să cunosc burgul acesta medieval, până-n ultima piatră din caldarâm, să mă identific cu el, să simt cum pătrund în magie, odată cu primii pași făcuți pe "pietonala" dinspre "Împăratul Romanilor". Abia așteptam să-mi iasă în cale, să ne strângem în brațe, să ne iubim, ca și cum fiecare zi ar fi fost ultima. Îi presimțisem firea, neliniștile, o anume tristețe ce trece dincolo de omenesc, de banala idee de "cuplu". O dorință de... cunoaștere, ăsta-i cuvântul, de ceva mai presus de lume, care făcea ca fiecare gest sau cuvânt să capete sensuri adânci și pătimașe subînțelesuri. Am străbătut locurile cele mai puțin "turistice" ale orașului, stând amândoi în câte-un parc pustiu sau o vitrină goală de cafenea, privind strada, unul lângă altul, povestindu-ne ceea ce simțim în momentul de față, cufundându-ne în noi înșine, într-un fel de călătorii interioare, în care ne sprijineam, cumva, deopotrivă, să ne cunoaștem pe sine, să ne simțim doar din tăceri sau priviri. De la ea am învățat să folosesc cuvintele pentru a povesti ce se-ntâmplă înăuntrul meu, ca pe un basm precis și conștient, de la ea am învățat atât de multe... Și mă consideram puternic, privilegiat, "stăpânul lumii", alături de dânsa. Fiindcă mi se părea că putem face totul - chiar totul - cât eram amândoi. Ne admira lumea pe stradă, ne iubeau chelnerițele care uneori ne lăsau să plecăm fără să plătim, ne abordau necunoscuți ce ne rugau să-i lăsăm să stea puțin în preajma noastră, fiindcă asta le face bine. O mândrie, o făloșenie pe care ți-o dă doar iubirea împlinită. Să nu-ți mai încapi în piele de atâta iubire... Și nu conteneam să-i contemplu chipul frumos, să mă înfior observând-o cum, deodată, își ridică profilul aristocratic, cum se uită în cer și, între ochii întredeschiși, zăream, uneori, ca o tremurare de lacrimi. O tristețe după ceva nevăzut, un fel de dor de necunoscut. Și îndurerarea asta de-o clipă, urca până într-un punct, undeva sus!, apoi, parcă amintindu-și de ceva anumit, se îmbujora dintr-odată și cobora pe pământ cu o bucurie atotcuprinzătoare, mare și nemaipomenită. Abia atunci se întorcea spre mine și, dându-și seama că o spionasem, se rușina puțin, zâmbea și îmi scotea limba. Așa era ea, n-o puteai "prinde" nicicum, îți scăpa printre degete, trecând dintr-o stare în alta c-o ușurință de spiriduș; nimic teatral, nimic regizat (am urmărit asta foarte atent), ci mai degrabă o continuă ascuțime a spiritului, a gesturilor, a detaliilor, ce te făcea să fii viu, mereu prezent alături de dânsa. Așa este și acum. Atunci avea doar 26 de ani, eu 32. Ultima oară am văzut-o la Sibiu la sfârșitul anului 2006. Orașul era în sărbătoare. Se pregătea să devină prima Capitală Europeană a Culturii de pe pământ românesc.
Frica
Apoi, deodată, m-a anunțat că vine ea la București. Brusc, într-o amiază de primăvară a anului 2007, mi-a scris doar atât: "M-am hotărât. Poimâine vin la tine." N-am îndrăznit s-o întreb dinainte dacă are vreun plan, asemenea lucruri nu se-ntrebau între noi. Știam doar că vine, că vine aici, ca să stea mai mult, că vom fi doar noi doi, în sfârșit, iar asta mă umplea de-o bucurie amestecată cu un fel de frică. O zi întreagă am dereticat prin garsoniera în care mă mutasem de la un timp, după certurile cu fosta soție. M-am întâlnit cu Bogdana într-o seară de martie, într-o piață a Universității pustie, sub niște statui, unde ea stătea în picioare, sprijinită într-un călcâi, băiețoasă, contemplându-și parcă vârful bocancului, în timp ce vântul îi răscolea părul castaniu. A ridicat privirea spre mine și mi-a zâmbit. La picioarele ei erau două bagaje. Ne-am strâns în brațe și nu ne-am mai dat drumul două săptămâni, care mi s-au părut cele mai minunate ale vieții mele. Atunci mi-a spus prima oară că mă iubește, iar eu, efectiv, nu-mi mai puteam desprinde ochii de la ea. Mi-am dat seama că, dacă voi mai trăi așa multă vreme, probabil că mă voi stinge pe picioare. Căci eram complet inapt de-a face alte lucruri. Două săptămâni n-am mâncat, n-am dormit, aproape am uitat de serviciul meu. "Voi muri", gândul ăsta începuse să mă obsedeze, atunci când mă străduiam să înghit măcar câte o coajă de pâine și nu puteam. "Este prea mult pentru mine..." Iar ea era înfloritoare și fericită, iar asta mă bucura atât de mult, "prea mult", parcă, aveam nevoie să mai respir, să nu fiu conectat mereu la o asemenea intensitate a fericirii. "Corpul uman nu e conceput să fie atâta timp, continuu, numai fericit", îmi ziceam și m-am surprins, într-o seară, când am întrebat-o direct, dacă a venit pentru mine, ca să rămână definitiv. M-a strâns în brațe și mi-a șoptit la ureche că "Da". Și atunci, cu o spaimă care nu știu de unde urcase în mine, i-am spus că nu pot, că nu-s de-ajuns de puternic pentru un asemenea gest, că mi-e dor de copiii mei și de o viață normală... Fiecare om are, cred, asemenea clipe pe care le regretă amarnic, apoi. Când vorbele îți ies singure din gură și nu le mai poți întoarce... Clipe de răscruce, pe muchie de cuțit, când parcă "altcineva" îți dictează marile hotărâri. M-am gândit apoi foarte mult la seara aceea. Ani de zile m-am tot gândit. Dacă nu făcusem cumva marea eroare a vieții mele. Dar, cu trecerea timpului, am înțeles tot mai bine că dacă ar fi să retrăiesc și azi clipa aceea, aș face la fel.
Ultimul tren
Nu cred că ăsta a fost, totuși, motivul părăsirii. Deși atunci ea s-a îmbujorat toată, mi-a dat drumul încet din brațe și a spus: "Înțeleg..." În schimb, și-a amânat plecarea încă vreo săptămână, lăsând să treacă zile la rând, în care tot pierdea câte un ultim tren. Ne-am mai întâlnit apoi, încă o dată, la Sibiu, doar pentru o singură zi, și părea la fel de iubitoare. Dar chiar când eram acolo, brusc, și-a închis telefonul și n-a mai răspuns. Ușile casei ei misterioase au fost de atunci mereu închise. Nu ne certasem, nu ne-am spus niciun cuvânt ce putea să provoace dispariția ei așa de subită. Pur și simplu n-a mai fost! I-am dat, zadarnic, sute de telefoane și de mesaje sperând, măcar, să o mai văd. Primul an a fost ca o lungă boală. A fost ca o moarte. Doar timpul, foarte încet, a reușit să mă vindece. M-a căutat după șapte ani. M-a întrebat dacă vin la Sibiu și eu am venit. Am stat împreună o săptămână, clipă de clipă, nedespărțiți. Ca și cum nimic nu se întâmplase. Ca și cum ne-am fi despărțit ieri. Și iar am colindat orașul acela plin de nostalgii, într-un sfârșit de primăvară. N-am îndrăznit s-o întreb niciodată despre lucrurile din trecut. Doar la un moment dat, am spus așa, ca în treacăt: "Doamne, Bogdana, cât timp a trecut..." Iar ea, abia într-un târziu, după vreo două minute, mi-a spus acele cuvinte pe care nu le-am deslușit clar la început, din cauza vântului care îi dezmierda părul: "Cum are timpul răbdare cu marile iubiri..." Apoi s-a oprit, s-a uitat la mine și a zâmbit: "Timpul, drăguțul de el... Nu-i așa?"
Și iarăși n-a mai dat niciun semn, timp de peste un an. Până acum câteva zile, când m-am pomenit cu un mesaj de la ea, care avea să îmi răstoarne întreaga viață. Am deschis telefonul și am citit doar atât: "Sunt la statui". Am ieșit nebunește din casă, am alergat într-acolo și, îmbrățișați pe o bancă, am tăcut fericiți, până ce stelele au început să se stingă pe cer. "Cum are timpul răbdare cu marile iubiri, nu-i așa?".
FLAVIAN