Călătorie în Tărâmul Misterelor - Țara ascunsă

Matei Florian
"Formula AS" în Munții Buzăului

- În plină arșiță a verii, revista noastră vă propune un serial "răcoros": partea nordică din Munții Buzăului. O zonă nedrept de puțin cunoscută a României, în care splendoarea și sălbăticia naturii se împletesc cu abisurile istoriei, din primii ani ai creștinismului în Carpați. Daruri neprețuite de frumusețe și de magie, de care sperăm să vă bucurați -

Sihaștri neștiuți. Chilii tăinuite în peșteri. Pietre cu înscrisuri încă nedescifrate. Sem­ne vechi de când lumea, încrustate în rocă, împrăștiate prin păduri. Stânci uriașe, gemene, ce scrijelesc cerul, porți spre un tărâm nevăzut. Lacuri fără fund, ce ascund balauri uitați. Munți albi, de sare, îm­prăștiați pe drumuri pus­tii. Capete de oa­meni uriași ce străjuiesc la hotare. Ciobani de po­veste, cu puteri nefi­rești. Focuri vii, ce ard neîntrerupt, de veacuri. Mânăstiri împresurate de liniște. Dispariții de neînțeles. Civilizații ne­cunoscute. Uriași. Troi­țe. Liniște.

Valea Tainiței

Totul laolaltă, totul la îndemână, totul în­tr-un singur loc, într-o țară ascunsă: Munții Bu­zăului. Aproape nu-ți vine să crezi că toate minunățiile astea sunt aievea, că le poți vedea, atinge, povesti. Nu poți crede că oamenii pot trăi cu adevărat, în plin tărâm de basm. Și n-ai să înțelegi niciodată de ce asemenea minuni sunt tratate cu atâta indiferență de cei care ar trebui să le rostuiască. Nepăsarea autorităților e buimăci­toare. Dar asta e o cu totul altă poveste, ac­tuală și tristă, despre o țară, România, și niște oameni care au fost aleși să o conducă. O țară, România, care as­cunde în inima ei comori cât pentru o lume în­treagă. Comori pentru care trebuie să rătăcești pe drumuri rele, pră­foase, surde. Drumuri care scrâș­nesc și macină. Drumuri din bezna vremurilor, po­vârnite, cu șleauri adânci și bolovani enormi, dru­muri de legătură între niște sate lăsate să se des­curce în voia lui Dumnezeu. Cum vor ști. Doar TAF-urile de mare tonaj, încărcate cu bușteni uriași (tractoarele articulate forestiere), merg fără griji prin mijlocul pădurilor, spre vale. Lemnul e tăiat fără milă, restul are prea puțină importanță. Basmul se amestecă cu uruitul grunjos al motoarelor. Ai vrea să fii surd și orb și să te adâncești mai departe în inima lucrurilor, dar realitatea rânjește hâdă. Nu o poți ocoli. Te oprești. Respiri adânc, te închini la crucea veche de lângă izvor. Aceasta este Valea Tai­niței, loc magic, unde, se spune, ar exista un portal spre o altă lume. O zonă pe care, în urmă cu două decenii, armata ar fi cer­­cetat-o în amănun­țime. Te afli pe un tă­râm fabulos, trebuie să înfrunți încercările, să le dai deo­parte. Îți po­tolești setea, chemi li­niștea să te înso­țească. Iar ea vine, urcă pre­cum un abur șoptit, din adâncul pădurilor de pin și mesteacăn. Albă, înmi­resmată, adâncă. "Oamenii fac drumu­rile astea tot pe cal, ca bătrânii lor. Nu se tem de întuneric, oricâți urși ar fi prin desișu­rile astea, de la Lopă­tari la Gura Teghii", îmi spune călăuza mea. Drumul nos­tru urcă, tot urcă, pe culmile do­moale ale munților, iar lumea se dezvelește ca o minune mare, triun­ghiul colțuros al Vâr­fului Penteleu, pășu­ni­le nesfâr­șite ale Buzău­lui, un rai vechi, încă viu, din care lumea și lumina încă nu au fost alungate. Tainele de pe Valea Tainiței se păstrează și așa, distrugând căile de acces, lăsând răspântiile fără indicatoare și drumurile fără asfalt. Poate că se mai așteaptă hoar­dele invadatorilor, poa­te că cineva s-a gândit că se vor lăsa păgubași, când vor ajunge aici.

Uriașul de pe pajiște

La marginea minunilor sunt satele. Satele astea de munte, cu oameni izo­lați la hotarele dintre cer, pă­mânt și basm. Moșnenii. Oameni care au ales pă­mântul, pământ pe care îl trudesc din greu, așa cum știu de o viață. E vremea cositului acum, iar ei, oame­nii, s-au răspândit care încotro, fiecare la fâ­neața lui. Nu se mai face clacă ca altădată, unii și-au înlocuit coasa cu motocositoare, vremurile se schim­bă, dar nu atât de mult. Alții sunt la pă­dure, singurul loc în care se mai gă­sește de muncă, singurul loc unde pot câștiga un ban. Vremuri grele, ca drumurile. Pădurile sunt singura co­moa­ră de care sunt interesați cei de departe. Altfel, Dumnezeu cu mila, iar mila lui Dumnezeu e ne­sfârșită. În paza Lui s-au pus oa­menii, de la El le vine ajutorul. Troițele sunt pretu­tindeni, pe poteci, drumuri și hotare, în locuri rele, care trebuiesc îmblân­zite, sau la răspântii, pentru blagoslovirea lui Hristos. Moșnenii lasă aici mere verzi și apă. Pentru că și Dumnezeu, drăguțul, are nevoie de hrană și de puteri, ca să-i poată păzi pe oameni. Iar oamenii sunt mândri, oamenii sunt drepți, oamenii sunt aspri, oamenii sunt smeriți. "Co­muniștii au vrut să mă ieie la ceapeu, da' io nu m-am lăsat dus. Mi-am văzut de meseria mea de dogar și acum am rămas singurul cu meșteșugul ăsta". Dobre Matei, zis "Geangu", tocmai a trecut de 70 de ani. E la fân, cu toată familia adunată în jur, și fiecare trage mai departe la coasă, și fiecare întoarce fânul, în răspăr cu căldura aprinsă. De pe pășunea lui, aici, în Buștea, unde am ajuns, privește în depărtare, ursuz, nedumerit, aproape înspăimântat, un uriaș cap de om. Un sfinx, un gigant de piatră, rătăcit printre arbuști pitici, pe fâneața lui Dobre Matei, la hotare. "Dar omul ăla cine e?", întreb. "Uriașu", îmi zice nea Geangu și cosește netulburat mai departe. "Păi, și ce face acolo?", întreb din nou. "Păi, că stă de pază la hotar", spune omul și co­seș­te. "Ce hotar e acolo?", întreb. "Hotar între munți", zice, "hotaru' de-l treceau ciobanii lui Bucur cu oile, hotar", și cosește, cosește fără să mă privească. "Și ce-i cu el?", nu mă las înduplecat. "Ce să fie? Uriaș ca toți uriașii, că doar a fost plină lumea de ei". "Păi, și mai sunt uriași din ăștia?", zic. "Păi, că vii nu mai sunt, dar d-ăștia împietriți să tot fie, ce știu eu". Matei Dobre tace, tac și eu. Omul vorbește firesc despre o lume pe care noi o găsim nefirească, doar că noi nu ne-am născut cu uriași pe pajiște și nici alături de bătrânii care au trăit cu ei. Uriașul e uriaș, a rămas acolo unde trebuia să fie, iar el, omul, aici unde trebuie să fie, la fân. "E rău sau bun?", îl mai întreb. "Păi, că eu nu l-am întrebat, dar poate îl întrebi matale", zice. Pare trist uriașul ăsta, Sfin­xul de la Buștea, pare să fi împietrit pe când privea o grozăvie pe care nu o mai poate povesti. Matei Do­bre, dogar, îl lasă în pace. Trăiește împreună cu el de o viață, îl are părtaș, ori de câte ori iese la cosit, și se închină când trece hotarul înspre Breazău, dar nu pentru a-l îndupleca, ci pentru că așa trebuie, să te închini la hotare. Acolo unde-s troițe. Acolo unde lași mere verzi și apă. Suntem în comuna Mânză­lești, la câțiva kilometri de Meledic, locul munților de sare. Una dintre cele mai vechi așezări umane din țara noastră, spun unii istorici. Sate așezate pe sare. Sare care a ieșit la suprafață. Dealuri sculptate în sare, o altă minunăție a lumii. Salut uriașul, îl rog să nu mai fie încruntat. Apoi trec prin curtea dogarului, omul ăsta aspru și drept, întocmai ca uriașul de pe pă­mânturile sale. Coboară și căldura, vine cu noi.

Sarea pe deal

Șoseaua e pustie, dospește de soare. Un soare sărat, nemilos, peste drumurile cu asfalt putrezit. Se ceartă oamenii. Un om al satului cu un om de la județ. "Nu e posibil să lăsați drumurile în halul ăsta! Nu pentru mine, că eu am pământurile și vitele mele, dar pentru satele noastre!" Doamna de la județ zâm­bește, zice că nu e vina ei. Probabil că nici nu e, dar nu mai contează. Viața de zi cu zi trece pe lângă minunea de aici, nici n-o mai bagă în seamă. Maluri albite, cât vezi cu ochii, o zăpadă grunjoasă, aspră, în cea mai toridă oră din zi. Sarea, pen­tru care romanii duceau răz­boaie. Sarea, aurul alb, pe care oa­menii de aici o scot cu lopeți, fă­rașe sau târnăcoape, o încarcă în roabe sau desagi și o duc acasă. Sarea din izvoare, folosită pentru murături. Sare pentru prepa­rarea cărnii de Crăciun. Sare cu pământ, pentru jgheaburile de vite. Sare de leac pentru reumatism sau răni des­chise. Sare. Munți de sare. Crus­te de sare, crevase de sare, canioane întregi de sare. Peș­tera din sare de la Meledic, cu intrarea blocată, astăzi, în urma unei alunecări de teren, rămâne una dintre cele mai faimoase din lume. Mai bine de un kilometru de stalac­tite și stalagmite stranii, de bolți uriașe și izvoare șerpuite, cea mai lungă și mai im­portantă peșteră salină din întreaga Eu­ropă. Dar căldura e mare, ni­meni nu-i de vină, iar dacă n-ar fi călăuza mea, învă­țătorul Ion Zota, aș trece mai departe fără să știu că aici se află una dintre minunile lumii. Mă opresc, admir piatra al­bă, pira­mida stranie din tuf vulca­nic, pe care oa­menii o numesc "La Grunj", ating cu de­getele izvorul sărat, mă minunez de daru­rile lui Dumnezeu, de cât de aproape și la îndemână ne sunt. Pornim. Drumul se face tot mai rău, doar urcăm pe "Jgheaburi", spre Mânăstirea Gă­vanu. Cine a mai po­menit asfalt spre ini­ma liniștii?!

De vorbă cu sfinții

Stânci netede, ne­sfârșite, retează dru­mul, te aruncă spre prăpastie. Aproape că auzi inima nebună a pădurii cum freamătă alături de tine. Poți întinde mâna și să atingi cerul, să-l tragi aproape, să-l îndeși pe tot în piept. Dacă dru­murile trebuie să a­jun­gă la sălașul lui Dumnezeu pe pă­mânt, atunci dru­mul ăsta e unul din ele. Mâ­năs­tirea Găvanu e tăi­nuită, s-a cuibărit în mă­runtaiele tihnei, se hră­nește cu ea de mai bine de trei veacuri. Un călugăr și trei maici sălășluiesc aici, în poia­na asta plină cu flori, aflată la buza pă­durii și a muntelui. O grădină, un iaz cu pești, o pic­tură veche, de o frumusețe nea­semuită, clopotnița. Te în­chini, n-ai cum să n-o faci. Bi­necuvân­tarea s-a pogo­rât pes­te tine. Sofian Neacșu, că­lu­gărul, vor­bește puțin și zâm­bește mult. E rostul tainic al omului, atunci când a călătorit până departe. Ne arată lucru­rile, le zâmbește senin pe cele ascunse. El e urmașul pustni­cilor ce au sălăș­luit în pădu­rile astea nesfârșite și, mai sus, în munte. Urmele lor, scri­­jelite pe piatră, le găsești în apro­pierea mânăstirii, măr­turii netede ale unei credințe fără timp. Ai vrea să săruți bo­lovanul acesta sihăstrit de la marginea pădurii, ai vrea să-ți lipești urechea de el și să-i as­culți povestea. Iar povestea spune că vechii părinți ce tră­iau aici, la începutul crești­nătății, ajunseseră atât de în­duhovniciți, încât cereau so­co­teală icoa­nelor pe care le lăsau de pază, atunci când ple­cau departe. Pentru că și-a găsit grădina și chilia prădate de hoți, pustnicul Sava s-a ui­tat cu re­proș la icoanele sale: Fecioara Maria, Sfântul Gheorghe și Sfântul Nicolae. "Tu, Măicuță, pe tine te înțeleg că nu mi-ai dat de veste că mă pradă hoții. Ai prunc mic, a trebuit să-l hrănești, ți-a luat vreme până l-ai înfășat. Și pe tine, Sfinte Gheorghe, te înțe­leg: până să aduci calul, să-l înhami, să por­nești cu sulița înainte, hoții și-au terminat treaba. Dar tu, Sfinte Nico­lae, tu, care nu ai decât un ceaslov, tu puteai să-mi spui ce se în­tâmplă în lipsa mea". Iar povestea spune că Sfân­tul Nicolae i-a adus îna­poi pe furi, cu tot ce prădaseră și, până ca pust­­nicul să prindă de veste, totul era ca înainte. Totul e și acum ca îna­inte, trebuie doar să te lipești de piatra din pă­dure, să-i asculți respirația șop­tită, aici, la Mâ­năstirea Găvanu, ca să în­țelegi. Cele trei măicuțe nu se arată. Părintele Sofian ne conduce la poartă și ne zâmbește. Liniștea o luăm cu noi, mai departe.

Neamul lui Bucur Ciobanul

Liniștea străjuiește pa­jiștile vălurite din Bisoca, poate cel mai frumos sat din Munții Buzăului. Raiul cio­banilor vrânceni, moldoveni, ungureni, toți ajunși cu oile lor în munții din apropiere. Miorița, e con­vins învățătorul Ion Zota din Lopătari, s-a năs­cut aici. Cum de aici a pornit și ciobanul Bucur spre București. Sunt pline locurile de semnele trecerii lui. Masa lui Bucur, o piatră uriașă, perfect netedă, spri­jinită pe trei picioare, denumirile locurilor, po­veștile. Sunt mândri muntenii din Bisoca de ciobanul lor, de munții lui Giurgiu, starostele din vechime. Aproape fiecare poveste aduce vorba de vremurile acelea de demult, când oamenii ăștia stăpâneau plaiurile și raiul. Poate din motivul ăsta, cei de aici încă își mai țin obiceiurile. Ultima zonă a Buzăului, de nesmin­tit în tradițiile ei. Poate și de asta, foarte mulți dintre bătrâni păstrează calendarul vechi, cel iulian, și se încăpățânează să-și serbeze Crăciu­nul și colindele mai târziu decât cei tineri. "Gata, l-ai mâncat pe Cră­ciun?!", îi dojenesc bătrânii pe ti­neri. Și nu doar Crăciunul, ci și cosi­tul se face tot pe rit vechi. Păstrat este portul. Păstrat este cântecul. Păstrate sunt po­veștile despre flăcări care dansează pe comori, uriași care au clădit lumea, ciobani care au înfruntat și au răpus diavoli, oameni smintiți de iele, povești cât o lume, o lume risipită pe pășunile astea înalte, prin casele bătrânilor ce încă mai ascultă de ele. Soarele pârjolește lumea, dar lumea e la coasă. E fân cât vezi cu ochii, iar munca nu așteaptă pe nimeni. Trebuie făcută acum, până nu e prea târziu.
Viorel, bărbat în putere, cu copii mici, n-are timp de pierdut. Ne poftește spre seară în casa lui, să stăm, să-i cunoaștem rosturile. Acum, să-l iertăm, e timpul pentru fân. "Nu e muntean să nu te poftească în casa lui, să nu te hrănească, să nu-ți spună o vorbă bună când pleci mai departe. Ăștia suntem noi. Du-te la cojeni (cei de la câmpie) și o să vezi că nici nu-ți deschid poarta". E mândru Ion Zota de munții și de oamenii lui, e mândru că-i învățător și are de ce să-i facă pe copii să se mândrească. E mân­dru că se trage din neamul lui Bucur, e mândru să mă poarte mai departe.

Focul viu

Mușele Păpușele, zice Ion Zota, erau cele două fete de o frumusețe neasemuită, ale marelui Giurgiu, starostele ciobanilor din vechime. Când au fost să vină furii să i le răpească, "uite acolo", îmi arată Ion Zota, "vârfurile alea două-s Furu Mare și Furu Mic", ciobanii lui Giurgiu s-au luptat zile și nopți cu ei. În timpul luptei, s-a deschis iadul și a înghițit toate co­morile lui Giur­giu. S-au surpat râpe, s-au prăvălit bolovani, apele s-au pornit șuvoaie, iar din bezna iadului s-au revărsat râuri de smoală care au înghițit lumea. "Vezi, uite și piscul Smo­leanului". Apoi gura ia­dului s-a astupat, dar flă­cările ce se pre­ling din adâncurile ei nimeni și nimic n-a mai putut să le oprească. Ies mereu, cu mirosul lor de catran și pucioasă, o răsuflătoare veșnică a iadului. Acesta e "focul nestins", ce pâl­pâie de-atunci, ziua și noaptea, întruna, în vatra lui arsă din coasta Smo­lea­nului. Focul viu, poar­tă a întunericului, flăcări ce dansează pe comoara lui Giurgiu. Noaptea, flă­că­rile luminează în toate cu­lorile posibile. Le vezi de de­parte. Iele dansând. Lumea e vrăjită, basmele sunt cu noi, le poți atinge, te pot pârjoli. Mirosul ăsta de pucioasă de la Focul Viu mă însoțește mul­tă vreme. Ion Zota îmi vor­bește despre flă­că­rile al­bastre care alear­gă pe râu, despre omul care și-a ridicat o casă peste un alt foc viu, pe un­deva pe aproape. Mi­nuni domesticite, minuni cu care oamenii de aici trăiesc.
La fel ca bolovanul uriaș din curtea unei fe­mei din Ter­ca. Intrăm. O întreb de piatră, ea îmi spune că o udă în fie­care zi cu apă la radă­cină, ca să crească. Și ea crește. Fe­meia râde. "Bolovanul nostru, al casei". Mun­­te­nii îți deschid poarta casei, te așează la masă, toarnă trandafirată în pahare. Petale de trandafir alb, zahăr, țuică de casă. Patru zile la macerat. O minunăție! Și povești, povești pe care le spune Ionuț Stemate. Nepotul. Despre noaptea în care încă umbla cu tatăl său pe poteci, spre casă, și a auzit clar buciumul bu­nicului, de hăt de­parte, tocmai de la stâna din munți. Și i s-a strâns ini­ma, și inima a înce­put să-i bată mai repede, și a fost fe­ri­cit, și a știut că noaptea se îmblân­zeș­te doar de la bu­ciumul bu­ni­cului. Des­pre ursul pe care tatăl lui, tot cio­ban, l-a în­frun­tat doar cu o mână de nisip. Des­pre ni­sipul ăsta ca­re, "dacă n-ar fi intrat în ochii ursului să-l orbeas­că și tata să aibă timp să fugă, eu nu m-aș mai fi născut să vă po­vestesc acum". Despre plugușorul pe care îl știe de la bunicul buni­cului bunicului, plu­gușorul ăsta pe care încă îl mai colindă și care spune "și-am mai stat și am mai urat, dar la vremuri trece-n cale, o dum­bravă rea în vale, unde sunt fete nebune, care aruncă cu alune și se leagă de feciori, ca al­binele de flori, și ne-curc'cărările, tot cu dez­mierdările, roata mare, măi flăcăi...". Despre câte nu poți să po­ves­tești cu un băiat de ciobani, aici, printre pietre, troițe și focuri care ard de nebune, noapte și zi, mereu...

Minunile fără sfârșit

Înapoi, apoi, pe Valea Tainiței, până la lacul fără fund, Mocearu, în care amurii, crapii uriași, rod stu­ful cu măselele lor enorme, rod bărcile (spun oame­nii), rod timpul (spun eu) rod lumina, până când se face noapte.
E o nouă zi, aici, în mijlocul neștiut al țării, aici, unde Carpații se răsucesc și lasă duhurile, pietrele și flăcările să iasă la lumină. O nouă zi și un nou drum. Pentru că minunile din Munții Buzăului sunt fără sfârșit, iar timpul să le cuprinzi pe toate nu îți e de ajuns. Nici cuvintele nu-ți mai sunt de folos în fața trovanților de la Ulmet. Babele. Creaturi zălude, melci gigantici, antene de piatră întinse spre cer, nave spațiale, uriași, un întreg bestiar al lumii știute și neștiute, lăsat mărturie în cele mai neînchipuite forme cu putință. Nu poți pricepe, oricâte explicații științifice ai primi, cum natura s-a putut întortochea atât de mult, încât să ză­mislească toate sculp­tu­rile astea stranii, înșirate de-a lungul unei poteci ce se pierde printre pă­șuni și pădure. Șamanii vorbeau despre pietrele vii, din care se revarsă înțelep­ciunea divină, și le fo­loseau în descân­te­cele lor, ca să înso­țească su­fletele celor a­dor­miți în călătoria spre lu­mea de dincolo. Para­cel­sus le nu­mea pietre cu me­mo­rie, păstrătoa­rele tuturor tainelor uni­versului. Pie­trele care se lasă deslu­șite doar de cei cu suflet pur. Alții, chiar aici, în Ulmet, au vorbit despre măr­turii extra­te­restre, des­pre apariții și dis­pa­riții aiu­ritoare. Cor­nel, copilul care m-a adus până la Babe, îmi zice că "pietrele sunt de la Doamne-Doamne și mă­nâncă nisip". Da­mi­an din Bozioru îmi vor­bește des­pre crucea ve­che de piatră, sub care au fost găsite oase gi­gan­tice, de uriaș. Despre Dealul Că­măruței și peș­tera de acolo, în care animalele nu pot intra, iar oamenii care intră nu mai pot ieși. Despre pereții peș­terii, înnegriți de flăcări al­bastre. Despre uriași și vră­jile cu care au legat lumea. Despre pie­trele de la Ul­met, pe care le-au lăsat ca să luăm amin­te la trecerea lor pe pământ. Despre co­loana prăbușită în pădure, lungă de 30 de metri, care odinioară se înălța deasupra lumii. Pie­trele astea pe care le ating acum și le rog să-mi șop­tească taina lor. Urc mai departe, pe cărarea cu tro­vanți, intru în pădure, iar vântul mă dezmiardă cu liniște, ca o rugăciune șop­tită.

(Fotografiile autorului)