Ochii amintirilor
În 2007, statisticile mondiale au indicat o răsturnare de situație în ce privește distribuția populației. Pentru prima dată, numărul orășenilor îl depășea pe cel al locuitorilor din mediul rural. Iar dintre citadini, mulți trăiesc în metropole, în cuburi de beton suprapuse, clădite de-a valma, în inima uriașelor aglomerări urbane. Acum 150 de ani, un om obișnuit avea prilejul să intre în contact cu două-trei sute de persoane în cursul întregii sale existențe. În prezent, el își duce viața, de regulă, în imediata vecinătate a milioane de semeni.
Dar istoria de 200.000 de ani a omenirii a lăsat urme de neșters. Chiar și cel care își consumă zilele între apartamentul din bloc, clădirea de birouri, parcarea subterană, supermarket și fast-food poartă în visuri imagini ce-i amintesc de originile lui ancestrale. Ochii ar vrea să-și plimbe liber privirea peste câmpii și poieni, nasul tânjește după aromele ierburilor și parfumul de flori de pe pajiști, urechile - după foșnetul vântului și țârâitul greierilor. Iar sufletul duce dorul tihnei de la țară, al eliberării de constrângerile unei existențe comprimate între pereții reci, de piatră, sticlă și oțel.
Să privești coborârea leneșă a soarelui la apus și apoi să scoți din pământ câțiva cartofi pentru cină, să smulgi direct din strat niște morcovi, să culegi din tufele lor trei roșii mari și coapte, iar la sfârșit, un smoc de cimbru, să-ți împodobești masa cu un buchet de flori proaspete, chiar atunci luate din grădină - cine și-ar putea dori mai mult? Dar cine își poate pemite să trăiască astfel? Prea puțini sunt aceia care izbutesc să le adune și să le împace pe toate: traiul fericit la țară, îndatoririle de serviciu, școala copiilor, cheltuielile cu benzina pentru atâtea drumuri la oraș. Cei mai mulți se mulțumesc cu o excursie la sfârșit de săptămână. Și continuă să viseze la natura care se lasă nu doar admirată din când în când, ci și atinsă cu mâna.
Atracția este și mai puternică la cei care au copii. Cine a fost vreodată martor la gingășia cu care un copil atinge o gâză luată de pe o frunză, la încântarea cu care privește cele dintâi tulpinițe verzi, răsărite din semințele îngropate de el în pământ, va face tot ce-i stă în putință pentru a împlini acest vis. Va lua în posesie o bucățică de natură, o fărâmă din peisaj, își va amenaja o grădină, fie și în dosul blocului sau pe suprafața îngustă a unui balcon.
A redeveni una cu natura și cu tine însuți: din ce în ce mai mulți oameni au această aspirație și încearcă s-o realizeze într-un spațiu al lor, un petec de verdeață împrejmuit cu un gard. Și experiențele trăite acolo sunt absolut minunate. De la an la an, crește mereu numărul oamenilor care pleacă din orașe la țară și al orășenilor care își fac grădini.
Raiul din dosul blocului
Piața grădinilor cunoaște o dezvoltare explozivă, cărțile despre grădinărit bat toate recordurile la vânzări, coloniile de grădini de la marginea marilor orașe sunt luate cu asalt de cupluri tinere, ca și de familii. Bucuria de a planta răsaduri și de a strânge apoi roadele muncii tale a revenit pretutindeni la ordinea zilei. Prima doamnă a Americii, Michelle Obama, găsește că îi stă bine cu hârlețul și grebla în mână și nu se dă în lături să cultive spanac, broccoli și varză, în grădina Casei Albe.
"Fiecare om are nevoie de o grădină", sună porunca formulată de psihologi. "Fiecărui om îi trebuie ceva pământ sub tălpi, o grămăjoară de țărână, pe care să semene și să crească o plantă oricât de mică, un copac de care să se poată rezema."
Maria Tofan din Buzău, cititoare fidelă a revistei noastre, a primit acest dar binecuvântat al vieții, în urmă cu 17 ani. Împlinise deja 49 și lucra la un oficiu poștal. Nu era deloc munca pe care și-ar fi dorit-o, dacă ar fi avut posibilitatea să aleagă. O activitate monotonă, destul de complicată, totuși, și adesea dezagreabilă. Locuia singură, fiindcă băiatul se mutase de câtva timp la casa lui. Colegii de serviciu își căutau diferite compensații pentru insatisfacțiile profesionale: televizorul, miuța de pe maidan, berea cu prietenii sau cafeaua cu vecinele de bloc. Însă relaxarea însemna mult mai mult pentru Maria Tofan. Voia să facă un lucru care să-i permită să-și manifeste creativitatea, să construiască ceva. "O mulțime de oameni se află în aceeași situație cu mine - muncesc, fără să vadă un rezultat al strădaniei lor."
S-a gândit să se ocupe de curtea din spatele blocului, unde creșteau la întâmplare niște tufe de soc. A început cu o palmă de teren. A săpat, a semănat, a plantat. Câteva cuiburi de trandafiri, un gard viu. Pe urmă s-a întins cu încă o bucățică de loc. Și încă una. S-a înfiripat o grădiniță. Treptat, s-a tot mărit. Femeia a prins curaj, a încercat cu specii rare de trandafiri, cu plante ornamentale mai pretențioase. Într-o latură a aranjat și straturi cu ierburi aromate. Și s-a simțit răsplătită din plin, pe măsură ce grădina ei se lărgea, devenind mai felurită și mai bogată. "Dacă plantezi ceva, vezi cu ochii tăi cum crește. Și auzi glasurile naturii, când, dintr-o dată, își găsesc adăpost aici păsări și gândăcei, broaște și libelule. Aceste glasuri îți aduc împăcare și liniște."
Maria Tofan a trăit ceea ce simțise Dumnezeu în a treia zi a creației: "Pământul a dat verdeață, iarbă cu sămânță după soiul ei și pomi care fac rod și care își au sămânța în ei, după soiul lor. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun." Locul aproape pustiu odinioară pulsează acum de viață, s-a transformat într-o revărsare de culori, sunete și miresme, spre fericirea ei și-a vecinilor care vin s-o ajute. "Grădina trebuie să fie una cu sufletul. Și mă bucur de fiecare dată când cei care vin aici îmi spun că eu sunt una cu grădina mea", spune Maria.
Lecția trandafirului
Să ieșim din metrou, să ne dăm jos din mașină, să închidem laptopul, să luăm o săpăligă, să răscolim pământul și să ne umplem nările cu mirosul lui reavăn. Apoi să așezăm acolo o plantă, de pildă un trandafir, care în luna mai își va deschide florile, atrăgând cu parfumul lor roiuri de bondari. Să-i îngropăm adânc rădăcina, să bătătorim bine pământul împrejur și să-l udăm din belșug. Îndeplinind toate acestea, le vom resimți tot mai mult ca pe propria noastră împământare și ca pe un balsam pentru suflet, care nu va mai tresări la semnalul următorului e-mail, ci la cântecul unei mierle, se va smulge din fluxul de informații și apeluri ce vin spre el cu o viteză amețitoare și se va concentra, pentru un răstimp, doar asupra lumii minunate a florilor.
Sociologii sunt de părere că vremea consumismului și a satisfacțiilor procurate prin distracție a trecut. Ei văd omenirea îndreptându-se acum către o societate de alt tip, una care își caută sensul. Și unde ar putea omul să descopere mai direct și mai autentic un sens, decât acolo unde are prilejul să reediteze experiențele elementare ale strămoșilor săi, plantând, cultivând, recoltând?
Disidenții universului cibernetic
Lumea de acolo, de afară, se află în criză, domnesc în ea agitația fără rost și panica, haosul și anarhia unui capitalism bolnav. Însă aici, înăuntru, în spatele gardului ce ocrotește grădina, există o altă lume, una care încă poate fi construită rațional, ordonată armonios și trăită, în fiecare zi, din nou, ca un act de creație. Vorbim cumva despre o evadare? Desigur! Evadarea dintr-o societate robotizată, care transformă individul într-un mecanism, dator să funcționeze non-stop, la un nivel maxim de performanță. Grădinarii amatori sunt disidenții universului cibernetic. "Putem planta o altă lume!" - aceasta este deviza propusă de "Rosa Rose" ("Trandafirul roz"), un ONG din Polonia, care și-a asumat misiunea de a preschimba în grădini spațiile dezolante dintre "silozurile de locuit", cum li se spune, uneori, cu tristețe ironică, acelor clădiri greoaie, lipsite de orice farmec, înghesuite în cartierele de blocuri de la marginea orașelor foste socialiste, ele însele poreclite "cartiere-dormitor".
Dar armonia cu natura nu este garantată mereu. Oricât de artistic și-ar aranja un grădinar straturile de flori, omizile, melcii, cârtițele, gerul, soarele prea zgârcit, ploaia prea darnică îi strică mereu socotelile. Pe de altă parte, tocmai datorită acestui fatalism discret, de care este însoțit în permanență, grădinarul are privilegiul unei relații speciale cu viața. Însăși grădina îi oferă o imagine simbolică a existenței, cu toată splendoarea ei, dar și cu părțile ei umbrite, populate de dăunători. Grădinarul este un martor al neîncetatei prefaceri și deveniri, al neobositei germinări, creșteri, rodiri, veștejiri și dispariții. Spectacolul la care asistă îl va învăța să se împace cu feluritele încercări ale vieții.
Pentru grădinarul răbdător, timpul curge printre straturile lui de flori ca un râu domol, în timp ce el stă pe mal și observă mișcarea continuă a valurilor, păsările ce se rotesc în zbor deasupra, crengile rupte, purtate de apă la vale. "Relaxarea", acest cuvânt tocit de atâta întrebuințare, devine o realitate trăită. Timpul este pentru grădinar ceva vizibil, aproape palpabil. Și el își dă seama că, irosindu-l numai în aparență, de fapt îl primește în dar. I se dăruiește, de asemenea, o schimbare și o lărgire a perspectivei lui de percepție. Nu florile și copacii, păsările și fluturii sunt oaspeții săi, ci el este oaspete într-un univers pe care grădina sa doar îl reproduce și îl face inteligibil. Atât în frumusețea, cât și în asprimea lui.
O grădină nu înseamnă doar puzderia de flori primăvăratice și splendoarea verii, ci înseamnă, înainte de toate, apariția zilnică a imprevizibilului. Iar aceasta face din fiecare contact cu natura creată de tine o veritabilă aventură incitantă. Ridichile au crescut destul ca să poată fi mâncate? Iedera și-a mai lungit tulpinile și dă semne că s-a hotărât să ascundă, cu paravanul verde al frunzelor ei, zidul urât în fața căruia am plantat-o? Capcanele puse la stratul cu zarzavaturi au avut efect, sau melcii au ros peste noapte și ultimul pătrunjel?
Chiar și în "grădinile Zen", la mare modă acum, cu structura lor minimalistă, compusă numai din pietre șlefuite și plante cu frunzele veșnic verzi, grădinarul va descoperi la vizita de dimineață câteva detalii care i se vor părea fascinante: o plasă de păianjen încărcată cu mărgele de rouă sau o gâză care a poposit acolo, ca să facă o baie de soare.