Seceta este devastatoare și pentru că, în douăzeci și cinci de ani postcomuniști, conducătorii vremelnici ai țării nu au făcut nimic pentru salvarea sistemului național de irigații. Prăbușirea (și prăduirea) lui își arată acum efectele. Seceta afectează grav culturile de porumb, cartofi, floarea-soarelui ș.a., marcând o scădere dură a producției agricole (în jur de 30%), una din principalele surse de venituri ale României. Codul Fiscal (în actuala lui structurare) și măsurile complementare ce-l însoțesc riscă să destabilizeze economia națională, aflată într-un fragil echilibru după traversarea "depresiunii" provocate, din 2010, de criza financiară mondială. Conjugate, cele două potențiale primejdii anunță, în prelungirea verii de foc, un sfârșit de an 2015 fierbinte. Revenirea economică a ultimilor ani (după sacrificiile obligatorii cerute de generalizarea crizei) este amenințată, în contextul istoric al momentului - generator de instabilitate - o "supraîncălzire" a domeniului fiind tot ce mai lipsea. Să ne explicăm.
Dacă de secetă nu pot fi făcuți responsabili actualii conducători ai administrației statale (nepăsarea față de mediul natural și lipsa de viziune legată de viitorul lui revenind întregii clase politice postdecembriste), în cazul efectelor adoptării Codului Fiscal în forma concepută inițial, vinovații sunt clar și precis nominalizabili. Codul propune o relaxare exagerată a fiscalității - de la reducerea TVA-ului (de la 24% la 19%), până la scăderea impozitelor și a taxelor - alături de o creștere masivă a salariilor și pensiilor. Fără a intra în disputa propagandistică legată de ordinea creșterilor salariale și pensiilor (demnitarii, funcționarii de stat și parlamentarii fiind favorizați), trebuie arătat că, în principiu, efectele imediate ale adoptării Codului sunt benefice. Oamenii vor avea mai multe venituri în bugetele familiale, prețurile vor scădea, stimulând astfel creșterea consumului, și statul va avea o masă de impozitare mai bogată (cota de 16% menținându-se și pentru noile venituri). Fără a face un salt uluitor, România se va apropia mai mult de plutonul țărilor europene cu un venit mediu pe cap de locuitor onorabil. Aceste argumente pentru relaxarea fiscală propuse de noul Cod sunt valabile și atractive. Cetățeanul obișnuit va fi mulțumit, pentru că își va simți imediat buzunarele mai pline. Austeritatea ultimilor ani va fi uitată, și coșul zilnic, dar nu numai el, va fi mai mare. Un consum sporit stimulează, după cum se știe, o creștere a ofertei, deci o creștere a producției. Bugetul statului va fi, desigur, dezechilibrat (cu o "gaură" de 17 miliarde de lei), dar o mai bună colectare a impozitelor și o mai eficientă acțiune a aparatului administrativ vor face ca acest dezechilibru să fie relativ rapid depășit. Perspectiva optimistă realizată astfel are însă și câteva defecte.
Scăderea concomitentă (cu 5%) a TVA-ului și creșterea consistentă a salariilor și pensiilor (amintind de "dărnicia" guvernului Tăriceanu, în ultimul său an de mandat) nu sunt dublate și de o creștere a investițiilor și a producției interne. Limitarea (sau, pur și simplu, blocarea) investițiilor în infrastructură va afecta tot mai dur, în termeni previzibili, viitorul economiei naționale. Consumul mărit va stimula o creștere a importurilor, în detrimentul producției interne, mai ales în condițiile unor contexte defavorabile ale naturii, precum seceta. Productivitatea muncii, element fundamental într-o politică de relaxare a creșterii veniturilor salariale, nu a fost vizată, consecința fiind o dezvoltare nesustenabilă, impusă doar prin măsuri fiscale de moment. Criza ce a afectat economia românească după 2010 ar fi avut efecte mai puțin dureroase dacă guvernul Tăriceanu s-ar fi arătat mai parcimonios cu "darurile" sale. În împrejurările internaționale actuale, economia românească devine foarte fragilă, dacă ținta - fixată prin acordurile cu UE - unui deficit structural al bugetului de stat sub 2% nu va fi păstrată. "Găurile" bugetului vor trebui acoperite prin împrumuturi rapide, pe termen scurt, cu dobândă mare, de la marile bănci ale lumii, ajungându-se la o creștere exponențială a nivelului de îndatorare a țării. Pe termen mediu și lung, cei care vor plăti vor fi tot cetățenii, "fericiți" de efectele imediate ale adoptării Codului. Rezerva prezidențială față de intrarea lui rapidă în vigoare (concomitentă cu cea emisă de FMI) devine astfel inteligibilă. Chiar și cea mai mare parte a deputaților PNL, care inițial au susținut aplicarea integrală a noului Cod Fiscal, a realizat că, în adoptarea deciziei, trebuie ceva mai multă prudență. Constituirea unui Comitet Național pentru Supraveghere Macroprudențială condus de guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, este un răspuns la tentațiile politicianiste de manipulare a electoratului prin amanetarea viitorului țării. Situația din 2010 nu ar trebui să se repete.
Noul Cod Fiscal este, în cea mai mare măsură, un proiect liberal. El a fost însușit viclean de PSD, în numele defunctei USL. Premierul Ponta știe foarte bine că aplicarea lui în ansamblu, într-o singură etapă, va lăsa goală "pușculița" guvernului. Dar, în iresponsabilitatea lui egoistă, și-a pregătit plecarea sperând că "succesorii", obligați, asemeni guvernării BOC, să ia decizii dure pentru "(re)umplerea sacului", vor pierde alegerile din 2016, asigurându-i revenirea. Retragerea din fruntea PSD-ului a fost una tactică, menită să demonstreze că, fără el, partidul nu va mai avea accesul neîngrădit la "resurse". Deși calculul numirii ca lider provizoriu al Rovanei Plumb nu i-a ieșit, el speră că Liviu Dragnea, noul șef politic, nu va avea timp să-și arate "calitățile de manager". Prin decizia lui de a accepta discutarea consecințelor noului Cod Fiscal înainte de revotarea lui în Parlament, Gabriel Oprea, liderul UNPR, a pus deja PSD-ul într-o situație dificilă. Ruperea alianței PSD-UNPR și constituirea unei noi majorități parlamentare sunt, de acum, previzibile. UNPR va da semnalul a ceea ce urmează să se întâmple. Dacă noul Cod Fiscal va fi acceptat fără amendamentele dictate de prudența cerută de dezvoltarea economiei, atunci se va demonstra că planul revenirii PSD în noiembrie 2016 există.