De Sfânta Maria, într-o vară

Cititor Formula AS
1998, august.

Îmi pierdusem credința și mă sim­țeam vinovată ca după o mare trădare. Insomniile, ne­liniștea, disperarea făcuseră din mine o umbră. Tra­ver­sam o perioadă grea, și oriunde priveam, era un ca­păt de drum pe buza pră­pastiei.
Prin tot ceea ce făceam, prin tot ceea ce gândeam, mă îndepărtam de mine și de ceilalți tot mai mult. Ju­de­cam. Condamnam. Acuzam. Negam totul. Am vor­bit cu preoți, și în timpul discuției își făceau cruce. Am intrat în biserici, dar lăcașurile nu-mi mai primeau trupul și gândul. Ai mei închideau ochii când îmi au­zeau blasfemiile, prietenii mă priveau ciudat, dar eu nu mă mai puteam opri. Era ca un blestem. Credeam că singura izbăvire era moar­tea pe care mi-o doream mai mult decât orice, ca pe o eliberare și o recăpătare a conștiinței.
Astfel, zilele treceau greu, într-o izolare autoim­pusă tot mai severă. Lăsam timpul să lucreze, sperând că într-o zi se va întâmpla o minune. Apoi a venit invi­tația de a petrece câteva zile în Vâlcea, la Costești, la niște rude. Astfel, după o lungă călătorie pe Valea Oltului, am ajuns într-o seară superbă de vară în prid­vorul unei case pe coasta unui deal. În partea dreaptă se vedea muntele întunecat, prin fața casei, pe lângă o poiană, trecea un pârâu, sub frunzișul des al unor aluni "tor­cea" o moară de apă. Miros de iarbă, de rouă, de mere coapte. În aceeași seară, am aflat că la o dis­tanță de trei kilometri de sat se afla Mânăs­tirea Bis­trița, o mânăstire de măicuțe, unde odihnesc moaștele Sfintei Paraschiva. A doua zi, am făcut tot ce este po­si­bil pen­tru a nu pleca înspre lăcașul sfânt, dar a treia zi tot ce conta era să ajung acolo. Cei trei kilo­metri i-am făcut pe jos. La porțile mâ­năstirii m-am oprit speriată, privind localnicii care vindeau pe­peni ro­șii, din căruțe trase de cai. Era ziua de Sfân­ta Ma­ria. Slujba începea mai târziu, așa că erau puțini oa­meni. Aleea lungă și sobră mi-a condus pașii până la treptele mânăstirii - o construcție albă, stră­lucind în soarele dimineții, traver­sată de măicuțe sfioase, cu pri­virile plecate spre poa­lele veșmântului monahal. În in­terior, câțiva oameni în genunchi se rugau. Brusc, am început să plâng, așa cum numai în copi­lărie o fă­cusem. Fără jenă, fără tea­ma ridicolului, îmi plângeam neputința și toate du­rerile mele. O măicuță mi-a pus o iconiță în mână.
Plângând, am ieșit din mânăstire și pașii m-au dus pe o alee pietruită în spatele lăcașului. Aici, lângă zid, stătea o măicuță bătrână. Era altfel îmbrăcată. Straiele ei erau albe, strălucitoare. A întins mâna spre mine, într-o chemare nerostită. Atunci i-am vă­zut ochii, tineri, curați; într-un fel ciudat, părea foarte tânără. La atingerea ei, un fior mi-a străbătut trupul. Îngenun­cheasem, iar mâna care îmi atingea fruntea părea când foarte grea, când foarte ușoară. "Păcatul tău este greu", mi-a spus. "Dar durerea și sufletul tău te-au mântuit". Atât, după care un miros necunoscut a um­plut aerul. Deși o privisem tot timpul, acum, în fața mea nu mai era nimeni. Fruntea și tot corpul mă ar­deau. Într-o secundă, am rememorat părți din viața mea. Găsisem drumul. Teama, neliniștea, gândurile negre dispăruseră. Stând în genunchi și căutând cu privirea acel înger curat - așa m-a găsit preotul mâ­năs­tirii, singurul bărbat de aici. M-a ajutat să mă ri­dic și cu mare sfială i-am povestit ce s-a întâmplat. M-a ascultat în liniște și la sfârșit mi-a spus doar atât: "Azi e Sfânta Maria, fiica mea, Sfânta Maria", și ochii lui erau plini de bucurie. Cu o mână tre­murătoare a făcut asupra mea semnul Crucii și eu nu mă mai temeam de nimic. M-am întors să privesc în jurul meu, dar acum îngerul era în mine, era cu mine, redându-mi și întă­rindu-mi credința. De-atunci, pentru mine moartea este doar inevitabilul care se va produce când menirea mea pe acest pământ va fi încheiată, când îmi voi fi trăit toate durerile și bucu­riile ursite.

VIORICA DINCULESCU - Arad