Îmi pierdusem credința și mă simțeam vinovată ca după o mare trădare. Insomniile, neliniștea, disperarea făcuseră din mine o umbră. Traversam o perioadă grea, și oriunde priveam, era un capăt de drum pe buza prăpastiei.
Prin tot ceea ce făceam, prin tot ceea ce gândeam, mă îndepărtam de mine și de ceilalți tot mai mult. Judecam. Condamnam. Acuzam. Negam totul. Am vorbit cu preoți, și în timpul discuției își făceau cruce. Am intrat în biserici, dar lăcașurile nu-mi mai primeau trupul și gândul. Ai mei închideau ochii când îmi auzeau blasfemiile, prietenii mă priveau ciudat, dar eu nu mă mai puteam opri. Era ca un blestem. Credeam că singura izbăvire era moartea pe care mi-o doream mai mult decât orice, ca pe o eliberare și o recăpătare a conștiinței.
Astfel, zilele treceau greu, într-o izolare autoimpusă tot mai severă. Lăsam timpul să lucreze, sperând că într-o zi se va întâmpla o minune. Apoi a venit invitația de a petrece câteva zile în Vâlcea, la Costești, la niște rude. Astfel, după o lungă călătorie pe Valea Oltului, am ajuns într-o seară superbă de vară în pridvorul unei case pe coasta unui deal. În partea dreaptă se vedea muntele întunecat, prin fața casei, pe lângă o poiană, trecea un pârâu, sub frunzișul des al unor aluni "torcea" o moară de apă. Miros de iarbă, de rouă, de mere coapte. În aceeași seară, am aflat că la o distanță de trei kilometri de sat se afla Mânăstirea Bistrița, o mânăstire de măicuțe, unde odihnesc moaștele Sfintei Paraschiva. A doua zi, am făcut tot ce este posibil pentru a nu pleca înspre lăcașul sfânt, dar a treia zi tot ce conta era să ajung acolo. Cei trei kilometri i-am făcut pe jos. La porțile mânăstirii m-am oprit speriată, privind localnicii care vindeau pepeni roșii, din căruțe trase de cai. Era ziua de Sfânta Maria. Slujba începea mai târziu, așa că erau puțini oameni. Aleea lungă și sobră mi-a condus pașii până la treptele mânăstirii - o construcție albă, strălucind în soarele dimineții, traversată de măicuțe sfioase, cu privirile plecate spre poalele veșmântului monahal. În interior, câțiva oameni în genunchi se rugau. Brusc, am început să plâng, așa cum numai în copilărie o făcusem. Fără jenă, fără teama ridicolului, îmi plângeam neputința și toate durerile mele. O măicuță mi-a pus o iconiță în mână.
Plângând, am ieșit din mânăstire și pașii m-au dus pe o alee pietruită în spatele lăcașului. Aici, lângă zid, stătea o măicuță bătrână. Era altfel îmbrăcată. Straiele ei erau albe, strălucitoare. A întins mâna spre mine, într-o chemare nerostită. Atunci i-am văzut ochii, tineri, curați; într-un fel ciudat, părea foarte tânără. La atingerea ei, un fior mi-a străbătut trupul. Îngenuncheasem, iar mâna care îmi atingea fruntea părea când foarte grea, când foarte ușoară. "Păcatul tău este greu", mi-a spus. "Dar durerea și sufletul tău te-au mântuit". Atât, după care un miros necunoscut a umplut aerul. Deși o privisem tot timpul, acum, în fața mea nu mai era nimeni. Fruntea și tot corpul mă ardeau. Într-o secundă, am rememorat părți din viața mea. Găsisem drumul. Teama, neliniștea, gândurile negre dispăruseră. Stând în genunchi și căutând cu privirea acel înger curat - așa m-a găsit preotul mânăstirii, singurul bărbat de aici. M-a ajutat să mă ridic și cu mare sfială i-am povestit ce s-a întâmplat. M-a ascultat în liniște și la sfârșit mi-a spus doar atât: "Azi e Sfânta Maria, fiica mea, Sfânta Maria", și ochii lui erau plini de bucurie. Cu o mână tremurătoare a făcut asupra mea semnul Crucii și eu nu mă mai temeam de nimic. M-am întors să privesc în jurul meu, dar acum îngerul era în mine, era cu mine, redându-mi și întărindu-mi credința. De-atunci, pentru mine moartea este doar inevitabilul care se va produce când menirea mea pe acest pământ va fi încheiată, când îmi voi fi trăit toate durerile și bucuriile ursite.
VIORICA DINCULESCU - Arad