Pădurile sfinte
Într-o seară din vara anului 1499, pe când Ștefan, domnul Moldovei, se îndrepta în fruntea oștilor spre Suceava, trecând printr-o dumbravă din codrii Iașiului, a zărit în depărtare un sâmbure de lumină ieșind din pământ. S-a apropiat și, găsind în inima pădurii chilia unui sihastru, a intrat, cerându-i bătrânului binecuvântarea. Monahul era rus, trecut peste Nistru și Prut, în căutarea singurătății. Văzându-l pe marele domn al Moldovei, l-a salutat pe limba sa: Dobri vecer = seară bună. Mai târziu, când Ștefan a hotărât ca în locul bordeiului singuratic să zidească o mânăstire de călugări, a numit-o, în amintirea sihastrului, Dobrovăț. Avea să fie ultima ctitorie a marelui domn moldovean. Din păcate, mânăstirea aceasta n-are astăzi nici pe departe faima Putnei, Suceviței sau Voronețului, acele atât de bătute tezaure ale turismului românesc. Și chiar dintre ieșeni, puțini sunt cei care știu că la doar 40 de kilometri de orașul lor se află un monument istoric de o mare valoare, care ar putea rivaliza cu cele mai importante vestigii ale Renașterii europene.
Iată ce scrie Regina Maria a României, în urma unei vizite făcute la Dobrovăț, pe data de 1 iunie 1917: ..."După dejun, am plecat la Dobrovăț, unul dintre Domeniile Coroanei. Drumul trece prin păduri de toată frumusețea, dar e lung și neînchipuit de rău... Netăgăduit, acest colț de țară e cât se poate de frumos, cu codri aproape neumblați". Codrii lui Ștefan cel Mare, codrii bătrâni, lungi și umbroși, a căror frumusețe îți taie răsuflarea. Zici că e imposibil, după fierbințeala de stepă a Iașilor, să-ți iasă în cale atâta amar de pădure. La fiecare kilometru, te afunzi tot mai adânc în făgetul amestecat cu goruni, ziduri verticale de vegetație, neîngăduind privirii decât o banderolă de cer pe deasupra drumului. În rarele răgazuri, poți vedea în depărtări alte culmi înalte, adevărați munți de păduri neprihănite, codrii seculari și sfinți ai lui Ștefan cel Mare. Și, după o ultimă cotitură, toți copacii dispar! Avem înainte o poiană enormă, luminoasă, presărată cu case multe, sărăcăcioase, până hăt, spre apus. Suntem în Dobrovăț.
Vecernie cu țărani
Mânăstirea e mai lesne de observat decât satul. La capătul unei limbi lungi de deal se vede o adunătură de clădiri cu trupuri viguroase, zidiri feudale, statornice și bătrâne, dominate de turnul cel mare al clopotniței, iar mai deasupra, cele trei clopote cu glas subțire, împrăștietoare de nori. Chiar la temelia lui este o boltă scundă, pe unde va fi fost altădată intrarea. Nu se știe de ce, dar țăranii Dobrovățului au și azi credința că, dacă prin poarta aceea vor trece doi miri cu numele Constantin și Elena, întreg turnul de deasupra se va nărui până la ultima fărâmă.
E vecernie obișnuită, de toate zilele, și soarele a coborât deja la chindie, înroșind zidul imens al intrării. Puținii țărani veniți la slujbă au îngenuncheat în pronaos, înghesuindu-se unii într-alții, ca și când n-ar îndrăzni să treacă mai departe. Ciudat, în biserica asta nu se trece direct din pronaos în naos, ci între ele se mai află o încăpere îngustă, fără ferestre - gropnița cu pietre funerare ale domnitorilor. Și nimeni nu îndrăznește să îngenuncheze acolo, în "camera morților".
O geană prelungă de lumină țâșnește din chenarul ușii de la intrare, se întinde peste spinările țăranilor îngenuncheați, până departe, spre altar, scoțând biserica din întunecime. În strană citește un părinte cu trup masiv, cu barbă argintie. Citește cu glas moale, nazal, moldovenesc, adesea îmi pare că știe Evanghelia pe de rost, și doar când uită vreun cuvânt ia aminte la carte, puțin speriat, ca și cum s-ar deștepta dintr-o plăcută ațipire.
Catapeteasma făcătoare de minuni
La început, ai putea crede că zidurile bisericii - chiar și catapeteasma - sunt negre. Abia apoi, când ochii se obișnuiesc cu întunericul, o fascinantă lume de sfinți te împresoară pe nesimțite, din beznă răsar alte și alte chipuri gigantice, strălucitoare și triste, fresce păstrate întocmai, de acum jumătate de mileniu, fără ca vreo urmă de zgârietură sau scorojeală să le fi întinat coloritul. În fața altarului, un frate tânăr, cu trup subțire, aprinde unul câte unul candelabrele aurite, legate cu fire lungi, de înălțimile întunecate ale bolților. Îl iau deoparte, întrebându-l despre rânduielile mânăstirii. E nevoit să-mi vorbească în șoaptă, deoarece, din pricina rezonanței extraordinare a zidurilor, orice suspin se poate preschimba în tunet. "Eu sunt cel mai nou aici. Am venit abia acum doi ani, din părțile Olteniei, dar știu că din 1990, anul reînființării mânăstirii, niciodată n-au fost la Dobrovăț mai mult de șase viețuitori. Asta, deși avem unde să-i primim - doar arhondaricul de la etajul casei Racovițeștilor are peste o sută de locuri - și am avea nevoie și de brațe puternice la gospodărie. Pur și simplu n-au putut sta. După o săptămână ziceau: «Părinte, nu mai pot rămâne, am ispite mari»... Iată ce cred eu: locul, locul acesta, cu pădurile dimprejur, cu biserica aceasta minunată, e binecuvântat de Dumnezeu. Dar acest loc îi și alege, îi cerne pe cei vrednici. Vara, ne pomenim cu turiști hotărâți să rămână o singură zi și care nu pot pleca nici peste două săptămâni. Se roagă de noi să-i mai ținem, spun că li se întâmplă ceva frumos, simt o liniște și o împăcare pe care n-au întâlnit-o nicăieri altundeva, că plutește ceva în aer în locul ăsta. Nu vă mai spun de atâtea și atâtea cazuri de vindecări, de suferinzii care veneau în cârje și plecau pe picioare... Ce-i tămăduiește pe acești oameni? Biserica? Rugăciunea? Cuvântul duhovnicului? La noi nu este o icoană făcătoare de minuni, ci o catapeteasmă făcătoare de minuni. Priviți-o, fiecare icoană e hăruită, important e să le săruți cu credință. Acum câțiva ani, a luat foc însăși icoana împărătească a Maicii Domnului, din stânga iconostasului. A ars toată lemnăria și chiar cadrul ușii de intrare în altar, dar pânza a rămas neatinsă. De asemenea, sus, la gospodărie, o icoană a fost înghițită de flăcări, împreună cu un întreg hambar de fân. Tone de fân s-au mistuit peste ea, și sub jăratic, frații au găsit icoana, la fel de frumoasă ca înainte. Și cum ar putea să fie altfel, dacă icoanele Dobrovățului reușeau odinioară să învingă oști? Se spune că fiul unui han al tătarilor, luat prizonier în urma unui măcel sângeros, i-ar fi zis domnului Ștefan că se recunoaște învins, dar nu de către oastea moldovenilor, ci de un soldat mult superior și moldovenilor, și tătarilor, pe care l-a văzut în luptă și l-ar recunoaște dintr-o privire. Întâmplător, păgânul a dat cu ochii pe acolo de icoana făcătoare de minuni a Sfântului Mucenic Gheorghe. A căzut în genunchi, strigând: «Acesta este ostașul care ne-a învins!». Mai apoi, domnitorul a închinat icoana la o mânăstire din Sfântul Munte și acolo a rămas până azi. Așa că, vedeți, în mânăstirea noastră nu-i nevoie de «publicitate». Aici se petrec minuni la tot pasul..."
Biblia zidurilor
Fratele Ioan are un soi de sălbăticie într-însul. O bărbuță neagră, zburlită, chipul osos, plin de forță, și mai ales ochii aceia negri, sclipitori, înroșiți de pocăință și supunere - toate te duc cu gândul mai degrabă spre un prinț arab din vremi îndepărtate, rușinat numai dacă se simte privit. Curios, deși nu a împlinit încă 24 de ani, în pletele fratelui sunt multe, foarte multe fire cărunte. Îmi arată, undeva în partea opusă altarului, singurul tablou votiv ce-i înfățișează laolaltă pe cei trei mari Mușatini ai Moldovei: Rareș, Bogdan și tatăl lor, Ștefan, dintre care ultimul ține în palmă biserica - aidoma celei de astăzi -, întinzându-i-o cu umilință lui Hristos. Pictura aceasta a fost făcută după moartea lui Ștefan, de către Petru Rareș (cel socotit fecior nelegitim), ca și cum astfel ar fi ținut să le spună urmașilor că e os din osul domnesc, Mușatin.
Apoi, degetele străvezii ale tânărului frate urmăresc, amănunt cu amănunt, un șir de fresce închipuind Patimile Mântuitorului, rânduite ca într-un film cutremurător, ce pornește în dreapta altarului și înconjoară întreg naosul. Toate sunt atât de vii, de bine îngemănate, încât ai putea să nu-ți iei privirea ore în șir de pe zidurile acelea seculare. Fratele glumește, spunând că aici e "zugrăvit" întreg Noul Testament, iar eu îl aprob din toată inima. Într-adevăr, ce-ți mai trebuie Biblie, dacă zidurile însele sunt o mare, neasemuit de frumoasă Scriptură?
Aurul din putină
Slujba se termină brusc, printr-o simplă închidere a Scripturii. Oamenii ies încet prin porticul îngust. Cuminți, răbdători, desfătându-se cu taifasuri mărunte. Abia acum observ că fratele care îmi vorbise este desculț. Vorbește pe rând cu fiecare dintre credincioși, le ascultă păsurile, îi îndeamnă ca o adevărată gazdă să mai aștepte puțin, să nu plece. Apoi se întoarce zâmbind către mine: "Doamne, dacă ați ști ce oameni extraordinari are Dobrovățul... Mânăstirea asta nu-i pentru ei doar așa, un loc unde să mai bârfești cu vecinii duminica. Satul întreg e legat de mânăstire și trăiește prin ea. Orice problemă ar avea - certuri, necazuri, boli, orice ar întreprinde, oamenii vin mai întâi aici să ceară sfatul unui părinte. Dacă vreți să aflați de trecutul mânăstirii, mai bine întrebați-i pe ei. Oricum, ei știu mai multe decât mine".
N-a fost deloc greu să mă bag în vorbă. "Biserica noastră îi de la Ștefan!" e prima vorbă rostită de țărani, cu o poftă mândră, ca și cum întreaga istorie ce s-a scurs până la dânșii le-ar fi astăzi și sprijin, și nădejde, și cuvânt de folos. Oamenii aceștia se simt ocrotiți de trecutul satului lor, au convingerea că nimeni nu le poate face vreun rău și nimeni nu se va atinge de rânduielile lor strămoșești, tocmai pentru că biserica lor "îi de la Ștefan!". Fără nicio exagerare, fiece prichindel de pe uliță știe că mânăstirea a fost zidită de Ștefan cel Mare la 1503, terminată de Bogdan al III-lea la 1514 și împodobită cu picturi de Petru Rareș în anul 1529. Moșnegii au prins grai de cercetător, oricare îți va spune - pe un ton foarte firesc - că-n ograda lui Miron Dumitru este ceramică de Cucuteni, că pe înălțimea de la Cetățuie sunt resturile unei cetăți a dacilor din veacurile II-III î.Hr. (și altele la "Cărămidărie", la "Rât" și la "Livadă", lângă cimitirul de azi), că tocmai dedesubtul bisericii s-au găsit, în urmă cu vreo 37 de ani, o așezare romană din secolele III-IV, cu bordeie îngropate în pământ, și o sumedenie de bani de aur. Din 1561, mânăstirea, cu toate moșiile ei, a fost închinată Mânăstirii Zografu, la Muntele Athos, iar egumenii greci i-au spart bisericii acoperișul, lipindu-i trei turle "ca niște bulbi de ceapă", după moda vremii. A intrat în legendele satului pățania lui Vasile Cozma din anul 1863, anul în care athoniții au părăsit Dobrovățul, supărați că domnitorul Cuza le-a dat înapoi țăranilor pământurile mânăstirii. Se zice că acestui Vasile Cozma, călugării greci i-au lăsat în păstrare câteva putini cu brânză, spunându-i că, atunci când s-or întoarce, le vor lua îndărăt. Văzând că trec anii, țăranul s-a hotărât, fie ce-o fi, să le deschidă. Înăuntru nu era brânză, era aur. Din banii aceia, țăranul a clădit o școală, iar urmași de-ai săi mai trăiesc și astăzi, fiind dintre cele mai bogate familii ale satului.
"Tovarășe profesor, noi suntem răzeși, nu suntem iobagi!"
Și te gândești cum de știu țăranii aceștia atâtea lucruri despre comorile ce zac dedesubtul satului lor? Răspunsul aveam să-l primesc de la arheologul Nicolae Pușcașu, cel care a condus lucrările de restaurare a bisericii în perioada 1974-1976: "Se poate spune, într-un fel, că ei au descoperit toate aceste comori. Prin decembrie 1974, când a venit ordinul Ceaușeștilor de sistare a restaurărilor la monumentele ecleziastice, eram cu biserica deschisă. Tocmai demolaserăm turlele grecilor - ajutați de satul întreg - și ne pregăteam s-o acoperim cu un acoperiș unitar, cum fusese pe vremea lui Ștefan. Atunci am chemat tot satul și am întrebat: «Ce ne facem fraților, că avem poruncă să închidem șantierul? Ninge înăuntru, se duce dracului totul. Pictura, mormintele, bordeiele dacice și cele din secolele III-IV, totul...». Nu pot să uit clipa când unul dintre ei s-a ridicat și a zis: «Tovarășe profesor, noi suntem răzești, nu suntem iobagi! Nu ne închid ăștia așa, când vor ei». Le-am zis: «Bine, bine, dar n-am să vă mai pot plăti», iar ei au spus: «Nu-i nimic, vom lucra fără plată». M-a uluit solidaritatea asta a lor. Acolo nu se pomenește om care să-ți promită că face ceva și să nu facă. Încercam să le explic c-or să vină să ne închidă cu forța, că familiile lor s-ar putea să aibă necazuri, dar nimic nu i-a clintit. «Mergem să facem de pază cu topoarele la poarta mânăstirii; dacă vedem pe vreunul că se atinge de biserică, au terminat-o cu noi!». Vă spun, în iarna aceea, au venit trei luni și jumătate la lucru fără să fie plătiți, și asta, după ora cinci seara, când își terminau treburile la gospodărie. Au tras curent electric peste câmp, din satul vecin - căci în Dobrovăț n-aveau lumină - și lucram împreună, până la trei-patru dimineața. Vă spun, îmi dădeau lacrimile când îi vedeam seara venind, de la copiii de doisprezece ani până la moșnegii de șaptezeci. Fără ei, n-aș fi izbândit. Când s-a tipărit prima monografie a satului, țăranii au isprăvit tot tirajul în numai câteva zile. Citesc și acum din ea, seara, câteva pagini, înainte de culcare. Citesc din ea ca din Biblie".
Și iată-i, astăzi, pe aceiași țărani, înconjurându-l cu dragoste pe părintele care a slujit în altar. O mătușică i-a adus popii o coșarcă plină cu tărâțe. Zice că o babă pizmăreață de pe dealul Lupoaicei i-a luat mana laptelui de la vacă și e convinsă că numai dacă-i stropește părintele tărâțea cu agheasmă sau barem de-i zice la ureche câteva molitve, vita sa va avea iarăși ugerul bogat. O altă femeie crede că "i s-a legat cununia", alta îi cere părintelui să vină acasă la dânsa, pentru un maslu, fiindcă-și bănuie fiul c-ar fi stăpânit de lucrări diavolești. "S-ar putea să vă mirați, dar la noi, cele mai multe slujbe se fac pentru animale bolnave sau deocheate, pentru dezlegări, pentru aducere de ploi sau recolte bogate. Aici, în Dobrovăț, nu trec zece case la rând fără să găsești un descântător care știe să-nvârtă norii pe degete", întărește fratele Ioan.
Încetul cu încetul, aveam să-mi dau seama că acolo, în satul din vale - mai abitir decât în multe alte părți ale țării -, viața oamenilor e călăuzită, încă, de credințe păgâne mai vechi de Hristos, că ei trăiesc și astăzi pe de-a-ntregul în lumea farmecelor și a descântecelor, pe care numai harul unui preot le poate dezlega sau tămădui. Și te întrebi cum tocmai răzeșii aceștia atât de credincioși, ostași întru Hristos, mereu pregătiți să-și dea viața pentru mânăstirea lor "de la Ștefan" - o adevărată cetate a Ortodoxiei românești -, tocmai ei să mai creadă astăzi, în mileniul trei, în aceste "vrăjitorii"? Și dacă da, cui se datorează toate aceste rânduieli precreștine de care nu se despart, cu toată credința lor? Izolării de lumea "civilizată"? Sărăciei țăranilor de aici? Sau poate tocmai înaintașilor daci, care dorm de milenii în pământurile Moldovei? Nimeni nu cred că va putea răspunde vreodată acestor întrebări.
La plecare, coborând drumul cel vechi al voievozilor Moldovei, mi s-a părut că, de undeva, din firidele tainice ale clopotniței, deslușesc un tropot înăbușit de copite și fluturarea unei hlamide domnești.