Oaspeți de zile mari
De 25 de ani încoace, imaginea dascălului din România, cândva venerabilă și impunătoare, s-a degradat tot mai mult. Niciun guvern nu s-a sinchisit vreodată de soarta acestor oameni, niciun ministru n-a catadicsit să facă ceva pentru reabilitarea demnității lor. Batjocoriți cu salarii mizere, umiliți permanent prin campanii tot mai fățișe de compromitere a lor, învățătorii și profesorii de azi au devenit pentru mulți dintre elevii lor doar niște bieți oropsiți ai soartei, vrednici de milă sau chiar de dispreț. Conform unui studiu efectuat anii trecuți pentru Ministerul Educației, peste 70 de mii de profesori români au fost, cel puțin o dată, jigniți, amenințați sau chiar loviți de către elevi sau părinți. Studiul a fost făcut în 1200 de școli, cu un număr total de 586.000 de elevi. Dintre aceștia, 2400 au recunoscut că și-au insultat sau înjurat profesorii, iar aproape 200 au mărturisit, unii din ei cu mândrie, că au bătut, cel puțin o dată, un cadru didactic. Internetul e plin de articole și chiar filme în care sunt prezentate asemenea incidente: elevi care își umilesc în fața clasei profesorii, alții care îi înjură de mama focului sau îi iau de-a dreptul la pumni. Până în 1989, adică în plin regim totalitar, un asemenea incident era de neconceput, iar atunci când, totuși, așa ceva se întâmpla într-un oarecare colț al țării, urmările erau drastice pentru elevul în cauză. Până și în anii negri ai dictaturii, dascălul era respectat, iar demnitatea lui era apărată.
Printre amintirile mele cele mai dragi din vremea copilăriei sunt și minunatele seri în care părinții mei primeau în vizită câțiva musafiri speciali, oameni de vază ai orașului. În vremea aceea, tatăl meu era director și profesor de fizică la un liceu din Ploiești, iar oaspeții și prietenii lui cei mai apropiați erau tot oameni de catedră, profesori renumiți la diferite licee de top ale orașului. Ghighi Constantinescu, Cloșca Stănescu, Gheorghe Milica au rămas și astăzi nume memorabile ale învățământului ploieștean. Au fost cei mai valoroși profesori de limba și literatura română. Orele lor erau adevărate regale de cultură și oratorie, care cumințeau chiar și pe cei mai ignoranți și năbădăioși elevi. Au format mii de oameni, au înnobilat caractere, au înălțat destine, au plămădit personalități de marcă ale culturii române. Timp de cinci ani, Gheorghe Milica a fost profesorul cel mai drag și cel dintâi mentor al lui Nichita Stănescu. În acei ani, privilegiul de a fi elev la clasa acestor profesori celebri era, mai ales pentru cei cu înclinații literare, garanția unui destin împlinit. Nu aveam decât vreo opt, nouă ani, atunci când acești oameni obișnuiau să vină în casa noastră. Însă de fiecare dată, prezența lor mă fascina. Aveau un aer spectaculos, o strălucire aparte, un rafinament misterios al gestului, o sonoritate impunătoare a glasului și-o intonație stranie a rostirii. Stăteau toți împreună până spre dimineață, ciocnind, în răstimpuri, paharele aburite cu vin, vorbind încontinuu și cu aceeași ardoare despre orice, de la genialitatea lui Eminescu sau unele inexactități ale lui Călinescu în Istoria Literaturii Române, până la mici bârfe banale sau bancuri cu Ceaușescu, de la metodele ideale de predare a lecției, până la depănarea unor amintiri mai vesele sau mai triste, iscându-se adesea dispute furtunoase, atunci când nu aveau aceleași păreri. Iar eu rămâneam ore în șir să-i ascult, fără să pricep mai nimic din toate poveștile lor, până când se făcea prea târziu și eram trimis la culcare, lăsând chiar și atunci ușa întredeschisă pentru a-i mai asculta puțin, înainte de a adormi. Iar ceea ce-mi atrăgea tot timpul atenția, la fiecare din aceste întâlniri ale lor, era un nume pe care îl rosteau adesea, mereu parcă cu o anume evlavie în glas: Nicolae Simache, un fost coleg de-al lor, profesor de istorie, care murise cu câțiva ani în urmă. Îl pomeneau însă mereu, povesteau despre el ca despre un personaj de legendă, evocându-l cu o venerație așa de profundă, încât, în mintea mea de copil, luase alura unui zeu. Mi-l imaginam mereu ca pe un om viguros, cu privirea aspră și pătrunzătoare și aproape înfricoșător de sever. Au trecut apoi anii și într-o zi am descoperit pe peretele unui muzeu din Ploiești o fotografie cu el. Nu semăna nici pe departe cu ceea ce-mi închipuisem. Ba, dimpotrivă, omul acela din poză era înalt, uscățiv, cu un chip ascuțit, ca un Don Quijote în costum și cravată, cu privirea blândă și un nas uriaș. Imaginea aceea a produs o iluminare în mintea mea. Suprapusă peste amintirile din anii copilăriei, m-a îndemnat să aflu povestea acelui profesor al cărui nume semăna de minune cu înfățișarea lui: Simache!
Un Aron Pumnul al lui Nichita
Nu mi-a fost deloc greu să-i aflu povestea. Sunt destule mărturii scrise ale unor foști elevi, mulți dintre ei ajunși deja ilustre personalități ale culturii române.
Iată ce spune Nichita Stănescu, care povestește, printre altele, despre felul în care Nicolae Simache l-a convins să-și schimbe numele de poet, cu care semna până atunci.
"Profesorul meu de istorie, Nicolae Simache, un strălucit savant și un uriaș pedagog, care ne-a format pe toți în spiritul dragostei de țară, dar nu numai atâta, ci și într-un spirit de înaltă curățenie morală, mi-a zis într-o zi, văzând că mă semnez peste tot cu numele din catalog, adică Stănescu Hristea: «Mă, tu faci publicistică, Stănescu Hristea este un nume de soldat mort la Mărășești, n-o să te citească nimeni. Te cheamă și Nichita, ia pune-l tu înainte, că se izbește aiurea cu Stănescu, și te ține minte toată lumea». Și-atunci am semnat Nichita, deși tatei nu i-a prea plăcut numele ăsta, că era după socră-său. Pe urmă, m-am obișnuit cu el și așa a rămas: Nichita Stănescu."
Și tot Nichita Stănescu își amintește de un alt moment: "O frază magnifică, pe care profesorul nostru, Nicolae Simache, ne-a spus-o când eram elev. Ca să ne facă să înțelegem mai bine ce s-a întâmplat în Iliada, văzând că noi zumzăiam prin bănci, s-a răstit deodată la noi: «Copii! Voi nu vă dați seama că a fost vorba de o bătaie pe rupte dintre două sate?». Și din momentul acela, nu ne-am mai luat ochii de la el și am știut cum să înțelegem istoria."
Dar cele mai multe mărturii despre Nicolae Simache aparțin unui alt elev de-al său, Mircea Gociman, prieten apropiat cu Nichita.
"Când Simache a intrat prima oară în clasă", povestește Gociman în evocările sale, "s-a făcut liniște instantaneu. Toată lumea știa că în timpul facultății a fost studentul preferat al lui Nicolae Iorga, fiind singurul discipol al său care avea acces, oricând, la uriașa bibliotecă personală a marelui istoric. În toți cei șapte ani cât l-am avut profesor, niciodată nu a făcut apel la liniște, nu era nevoie, chiar dacă în clasă era uneori rumoare, era suficient să-și arunce privirea peste ochelari și toată lumea amuțea. (...) Vorbea superb, și pe lângă narațiunea istorică, se folosea cu mare măestrie de o mulțime de paranteze, mici cancanuri sau povești amuzante, având o putere fabuloasă de a recrea trecutul istoric. Și uite așa, te trezeai treptat în Roma antică, în Atena sau Sparta, trăind alături de oamenii acelor vremuri. Când povestea, cu intonația lui vibrantă, despre cum îl rupeau în două cămilele turcilor pe Ioan Vodă cel Cumplit, ochii lui scânteiau de lacrimi și răsufla întețit. Când vorbea despre uciderea lui Mihai Viteazul, ochii îi fulgerau a mânie, iar la relatarea întâmplărilor de la Rovine sau Călugăreni, se lumina cu totul la chip, de parcă intra într-o transă. Iar noi, elevii, uitam să mai scriem și rămâneam cu gura căscată, trezindu-ne cu regret din toată visarea asta la sunetul clopoțelului."
Singur ca un sihastru
Multă cerneală a curs în memoria acestui gigantic profesor. Dar nicăieri nu apare, nici măcar în treacăt, vreun indiciu despre viața lui intimă. Se știe doar că trăia singur, ca un ascet, într-o cămăruță din podul Muzeului de Istorie din Ploiești (al cărui director și ctitor era), într-o permanentă dezordine boemă, înconjurat de sute de cărți aruncate aiurea prin toată odaia, că purta mereu un costum ponosit și aceiași pantofi scâlciați, și că umbla mai tot timpul flămând, uitând să-și cumpere mâncare, iar toate astea - nu din pricina sărăciei, pentru că avea o leafă mai mult decât decentă, ci pentru că, pur și simplu, grija pentru confortul, aspectul și chiar sănătatea lui aproape că nu exista. Cât despre motivele celibatului său, nimeni n-a îndrăznit vreodată să-l întrebe, iar dacă cineva ar fi făcut-o, cu siguranță că n-ar fi primit niciun răspuns. N-a fost văzut niciodată în compania unei femei. Trăia într-o abstinență totală, ca un sihastru chinuit de tot ce-i lumesc. Se știe doar că, în tinerețe, trăise două mari iubiri, amândouă încheiate dramatic. Prima s-a petrecut în vremea studenției, când a cunoscut-o pe domnișoara Alexandrescu, o fată frumoasă și educată, dintr-un sat de lângă Buzău, cu care s-a logodit. Tatăl ei, un om aspru și extrem de bogat, le-a promis încuviințarea căsătoriei, punând însă o singură condiție: ca după absolvirea Facultății de Litere și Filosofie, tânărul Simache să facă și Facultatea de Drept, urmând ca apoi să practice avocatura, înscriindu-se în barou. Zis și făcut. Viitorul mire a absolvit și Dreptul, însă a refuzat cariera de avocat, ocupând un post de profesor, motiv pentru care drasticul socru și-a ținut zile la rând fata încuiată în camera ei, silind-o să rupă imediat logodna. A suferit amarnic bietul Simache, dar după cum s-a văzut, nu atât de tare încât să-și sacrifice vocația de dascăl.
A doua iubire a venit ceva mai târziu, când tânărul profesor s-a îndrăgostit nebunește de Maria, o studentă la Litere care locuia în Ploiești. Timp de aproape doi ani, a trăit alături de ea cea mai frumoasă poveste de dragoste. A fost pentru prima și ultima oară când Simache începuse să-și neglijeze proaspăta carieră didactică. Lipsea de la ore sau mergea nepregătit, nu prea mai citea, nu mai avea chef de nimic, doar pentru a-și petrece tot mai mult timp împreună cu femeia pe care o adora. Dar, după doar un an și ceva, o mare nenorocire a căzut peste ei: iubita lui s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Luni de zile au umblat disperați, la cei mai renumiți doctori din țară, încercând toate leacurile pământului. În zadar. Într-o noapte de toamnă, Maria s-a stins ușor, ca o stea căzătoare, lăsându-l pe Simache cu sufletul răvășit. A fost ultima și cea mai mare iubire din viața lui. Din ziua aceea, se pare, a renunțat să mai caute, jurându-și, parcă, să rămână singur pentru tot restul vieții. Colegi de-ai lui povesteau că de atunci, în fiecare an, la data când ea a murit, cumpăra un buchet de flori de câmp din spatele Halelor, se urca într-un autobuz și mergea acolo, la mormântul Mariei, zăbovind până seara, cu amintirea încă vie a ei.
Căutătorul de comori
Cutreierăm împreună străzile labirintice ale Ploieștiului, printre urlete de claxoane și trecători posaci, ca doi călători în timp, rătăciți într-o lume anapoda. Îmi arată orașul, un oraș imaginar, plămădit din resturi de amintiri. Acolo unde e casa aia în care stau ascunse niște birouri de firmă, el vede crâșma de-acum vreo jumătate de secol, loc de pierzanie pentru toată boema de atunci a orașului. Vizavi, unde acum câțiva amărâți își potolesc setea cu o halbă de bere, el vede frizeria lui Manea, unde toată protipendada Ploieștiului își spilcuia favoriții, în urmă cu mai multe decenii. Pentru el, nimic din jurul nostru nu-i ceea ce pare. Pășește agale, cu un aer nostalgic, rotindu-și brațele în toate direcțiile, de parcă ar spulbera cu ele tot decorul ăsta sumbru și rece, vrând să clădească în locul lui orașul viu de altădată, cu oameni luminoși și locuri însuflețite. E orașul amintirilor lui, singurul pe care îl recunoaște și în care se simte pe deplin fericit.
Îl cheamă Alexandru Bădulescu și, vreme de peste patru decenii, a fost cel mai apropiat colaborator al profesorului Simache. I-a ascultat toate ofurile, i-a cunoscut toate tabieturile, i-a văzut toate fețele, sprijinindu-l ca pe cel mai bun prieten al lui, de câte ori era la ananghie. L-a cunoscut în 1953, când Simache, faimosul profesor de atunci, a fost numit director al Muzeului Regional de Istorie din Ploiești, urmând să activeze în continuare, prin cumul, și ca dascăl la Liceul "I. L. Caragiale". De fapt, muzeul pe care avea să-l conducă nici nu prea exista. Totul se rezuma doar la câteva lucrușoare înghesuite într-o casă numită "Hagi Prodan". Așadar, muzeul trebuia de fapt inventat, iar cel care avea misiunea asta era chiar el, noul director, Simache, ales tocmai pentru că toată lumea știa că e o somitate în domeniul istoriei. "A fost prima noastră întâlnire", îmi povestește Alexandru Bădulescu, oprindu-se în dreptul unei clădiri cu porți înalte, de fier. "Eu eram atunci inspector la Secțiunea de Artă, Cultură și Învățământ, din cadrul Regiunii Ploiești. Țin minte că m-a frapat foarte tare nasul lui enorm, care stârnea peste tot zâmbete și ironii. Circula prin oraș chiar și o poezioară pe tema asta. Era așa: «La un colț de stradă, apare un nas/ Hop și dom' Simache, după-un sfert de ceas». A venit atunci și m-a rugat mai întâi să-l sprijin în căutarea unui nou sediu pentru muzeu. I-am oferit câteva variante, iar el a ales casa asta pe care o vedeți."
În fața noastră, stă parcă gata să cadă o hardughie dărăpănată, declarată astăzi "monument istoric", dar care arată mai degrabă ca o cazarmă abandonată. "Aici a vrut Simache să facă muzeul", continuă însoțitorul meu, încercând în zadar să urnească porțile înalte prinse cu lanțuri. "Am fost de acord, și imediat a început o muncă titanică, de amenajare a clădirii și, mai ales, de căutare și achiziționare a exponatelor. Muncea, bietul de el, pe rupte, zi și noapte. Umbla prin tot județul, ca un călător pribeag, era prezent și dirija munca pe toate șantierele arheologice, chiar el a deschis două asemenea șantiere, la Budureasca și Târgșor, își mobiliza elevii să-l ajute la săpături, primea în fiecare seară zeci de oameni care încercau să-i vândă tot felul de lucruri pe care el singur le evalua, cumpărând uneori chiar și obiecte fără nicio valoare, doar pentru a-i mulțumi pe bieții oameni, care veneau din cine știe ce colț al județului, cu speranța că pot câștiga niște bani. Pentru că se făcuse vâlvă mare, erau anunțuri în toate ziarele, și toată lumea zicea: «Ai prin casă ceva vechi, hai la Simache, să vindem». În fiecare noapte, stătea și sorta obiectele, îl vedeam cum le așează frumos în pungi, aranjându-le, pe urmă, pe categorii. Apoi, spre dimineață, făcea procese verbale pentru fiecare achiziție în parte, muncea cu o minuțiozitate incredibilă, niciodată nu greșea socotelile, nici măcar cu o centimă. Eu eram cel care îi aproba toți banii de achiziții, și nu erau deloc puțini, dar aveam totală încredere în el, chiar dacă după doar câteva luni, bugetul pe care îl cerea s-a triplat. Știam clar un singur lucru: că e cel mai serios și corect om pe care l-am întâlnit în viața mea."
Dar, deși Simache muncea pe brânci pentru viitorul muzeu, nu și-a neglijat nici măcar o singură dată activitatea lui de profesor sau pe cea de director al internatului de elevi. Nu dormea nopți la rând, mânca numai covrigi, uneori tari ca piatra, iar în vacanțe, nu ieșea cu zilele din muzeu. Încă de la început, și-a ales o cămăruță din podul clădirii, pe care a amenajat-o cu o saltea și câteva rafturi, transformând-o în dormitor. Acolo dormea, acolo citea, acolo își concepea toate planurile pentru viitorul muzeu. În cămăruța asta înghesuită de cărți a locuit până la sfârșitul vieții. "În ruptul capului nu voia să plece de-acolo", își amintește Alexandru Bădulescu, arătându-mi cu mâna o ferestruică sub acoperișul clădirii. "Parcă-l aud: «Cum să plec, domnule? Cum să las toate comorile astea de izbeliște? Nici vorbă, stau aici să le păzesc până mor». Asta era obsesia lui, să nu fure cineva din lucrurile alea adunate cu mâna lui. Nu conta că exista un paznic plătit, nu avea încredere în nimeni. La un moment dat, am primit ordin de la partid să-i rezolv problema asta locativă. Adică, să-i caut o locuință. Am găsit o garsonieră spațioasă undeva, lângă Hale, și am venit la el să-l pun să semneze contractul. Am crezut că-i fac o bucurie. De unde, nici n-a vrut să audă. Nimic nu-l putea urni de-aici. A trebuit să-i falsific eu semnătura și să-i dau garsoniera cu forța. Și asta a fost degeaba, pentru că niciodată nu s-a mutat acolo. Și-a dus doar câteva lucrușoare personale și-atât. Toată viața lui a locuit în cămăruța asta de-aici."
Ctitorul de muzee
Pe 9 ianuarie 1955, după aproape doi ani de muncă uluitoare, profesorul Simache a deschis porțile noului muzeu. Adunase peste 200.000 de piese de mare valoare, din toate domeniile: istorie, etnografie, arte plastice, documente de sute de ani, obiecte ceramice, cărți vechi, manuscrise, țesături, ceasuri, toate obținute cu o râvnă colosală și o perseverență de neimaginat. Acea zi de ianuarie a fost pentru el cea mai frumoasă sărbătoare. Îmbrăcat în același costum ponosit, cu nelipsitul fular ciuruit de molii care-i acoperea gâtul lung și subțire, Nicolae Simache își întâmpina oaspeții cu lacrimi de bucurie, oferindu-le explicații cu o fervoare nebună. Toate ziarele vremii îl lăudau, toată elita județului era uluită de minunea pe care a făcut-o, iar el plutea în al nouălea cer. "Imediat după inaugurare", îmi povestește Alexandru Bădulescu, "a venit iar la mine și mi-a zis: "Domnule, ajutați-mă mai departe, pentru că vreau să mai fac și alte muzee." Ce a urmat ar trebui consemnat în toate manualele de istorie.
Timp de două decenii, Nicolae Simache a descoperit mii de piese și documente istorice de o valoare colosală, a scris sute de lucrări de istorie și a înființat 24 de muzee, multe dintre ele pline, și astăzi, de vizitatori: "Muzeul Ceasului" (care îi poartă numele, fiind o mândrie a ploieștenilor), "Muzeul Memorial Nicolae Iorga" din Vălenii de Munte, "Muzeul Hașdeu" din Câmpina, "Muzeul Tiparului" din Târgoviște, "Muzeul I. L. Caragiale" din Ploiești, "Muzeul Cezar Petrescu" din Bușteni.
"Este incredibil cât putea să muncească omul ăsta", îmi povestește mai departe Alexandru Bădulescu. "N-a avut niciodată măcar o zi de concediu, nu cred că a văzut vreodată marea. Erau doar două momente pe an, de Paște și de Crăciun, când mă suna și-mi spunea că pleacă la frații lui, în comuna Cosminele, comuna în care s-a născut. Dar nici acolo nu stătea mai mult de două, trei zile. N-avea niciodată astâmpăr. N-avea nicio dorință pentru persoana lui, nu-și cumpăra niciodată nimic, toți banii lui se duceau pe cărți. Avea un singur costum, din care nu ieșea niciodată. Îmi aduc aminte că în 1967, când am inaugurat «Muzeul Tiparului» din Târgoviște, am fost anunțat că o să vină Ceaușescu. Am intrat puțin în panică, pentru că nu puteam să-l las pe Simache acolo în costumul ăla învechit. Țin minte că am fost cu el la un magazin din Ploiești și l-am îmbrăcat din cap până în picioare, ca pe un adevărat diplomat. Și-a ales singur un costum bleumarin, cu dungi albe și subțiri, două cămăși de mătase, cravată, niște pantofi și ciorapi. Se uita în oglindă și parcă nu-i venea să creadă, râdea ca un copil. În timpul vizitei lui Ceaușescu, Simache a fost strălucitor. Atunci când a luat din vitrină «Liturghierul lui Macarie», prima carte tipărită în Țara Românească, la 1508, și a început să vorbească despre el, i-a lăsat pe toți cu gura căscată. Ceaușescu venise cu Maurer, Paul Niculescu Mizil și Manea Mănescu. Cu toții se uitau la Simache de parcă erau vrăjiți. Țin minte că la sfârșit, Maurer m-a luat deoparte și mi-a spus că n-a mai auzit niciodată o asemenea lecție de istorie, cu atâtea informații și spusă cu atâta patos."
O stea căzătoare
În 1969, când împlinea 64 de ani, Simache a fost silit să iasă la pensie, din învățământ. Era la un an după ce primise titlul de "profesor emerit". A fost momentul cel mai dureros al vieții lui. Toată lumea credea că despărțirea asta o să-i aducă sfârșitul. Mai ales că, în același an, umbla vorba că trebuie să renunțe și la funcția de director al muzeului. Într-adevăr, pentru el, o asemenea lovitură ar fi fost totuna cu moartea. Se știe că nu era deloc iubit de către oamenii Securității sau ai Partidului. Tot timpul a stârnit invidia lor. Îl vedeau doar ca pe un mare răsfățat al soartei, cu bugete uriașe pe mână, lăudat de toată lumea, slăvit tot timpul prin ziare, fără nici măcar să fie membru de partid. Așa că, în acel an 1969, s-au hotărât să-i vină de hac. I-au trimis pe cap sumedenie de controale, au încercat să-i însceneze tot felul de porcării. "Bietul de el, mi se văita în fiecare zi că ăștia îl omoară cu zile, că-i vor cu orice preț capul." Până la urmă, Alexandru Bădulescu, promovat între timp în funcția de vicepreședinte al Inspectoratului de Cultură Prahova, s-a hotărât să intervină "sus de tot", și din acel moment Nicolae Simache a fost lăsat în pace. Dar toate șicanele astea, unele chiar violente, au lăsat în sufletul lui urme grele.
"Într-o dimineață, era octombrie 1971, a venit la mine la birou și mi-a zis că nu se simte prea bine. Fusese cu o seară înainte într-o vizită, unde mâncase niște tocăniță de ciuperci. Era convins că de-acolo i se trage. I-am zis să mergem la doctor, dar nici n-a vrut să audă. Zilele următoare s-a simțit tot mai rău. Țin minte că atunci se pregătea să inaugureze «Muzeul Ceasului». După vreo două luni, în ianuarie '72, deja era alb ca varul și abia mai stătea pe picioare. L-am dus aproape cu forța la spital și, după analize, doctorii l-au internat de urgență. Era un cancer de pancreas. N-am vrut să-i spunem, n-a aflat niciodată ce are, iar el le cerea tot timpul doctorilor să-l lase să plece, că are o grămadă de treabă, că mai e puțin și trebuie să deschidă muzeul. Am chemat de la București cei mai buni specialiști, i-am făcut rost de cele mai bune medicamente, aduse din Olanda. Îl vizitam mereu, țin minte că, într-o seară, mi-a spus că nu prea era mulțumit de Muzeul lui Iorga, de la Văleni. Că un asemenea geniu merita mult mai mult. Îmi amintesc că în seara aia, când am plecat spre casă, am văzut pe cer o stea căzătoare. Pe 17 ianuarie, dimineața, am primit de la spital telefon că a murit. Asistenta din salonul lui mi-a povestit că s-a stins ușor, fără chinuri. Și că nici în ultimele lui momente, parcă nu realiza că e sfârșitul. La înmormântare au participat mii de oameni din toată țara. Dar din familia lui n-a venit nimeni."
Epilog
Se lasă ușor seara și forfota străzii s-a mai potolit. Alexandru Bădulescu îmi zâmbește tăcut, cu un aer nostalgic. Are 86 de ani, iar amintirile lui sunt tot mai departe de lumea posacă de azi. Nimeni nu mai știe ce povești ascunde clădirea asta hodorogită din fața noastră. Și probabil că nimeni nu mai știe cine a fost Nicolae Simache. Aici, în Ploiești, a rămas doar un nume de stradă, un nume de muzeu și un nume de școală. Atât, un nume sec, despre care aproape nimeni nu mai știe nimic.
(Mulțumiri domnilor Bogdan Stoicescu, Octavian Onea și Ioan Groșescu, pentru sprijinul acordat în realizarea acestui reportaj.)