ROBERT ROSS - "Tatăl meu s-a gândit toată viața la România și mi-a lăsat un legământ românesc ca moștenire"

Ion Longin Popescu
Economist agrar, om de afaceri din SUA

Pentru unii bucureșteni, întâlnirea recentă cu americanul Robert Ross, care a donat "Me­mo­rialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței" mai multe desene și materiale, păstrate de la sfârșitul anilor 1940, când tatăl său vitreg, diplo­ma­tul american Donald Dunham, se afla la post în București (1945-1950), a fost o mare și plăcută sur­pri­ză. După atâția ani de la terminarea războiului mon­dial, seniorul economist agrar, azi pensionar, care a fondat organizația LAAD (Latin American Agri­cul­tural Development), venea pentru a doua oară în Ro­mânia, acolo unde și-a petrecut adolescența, pur­tând cu sine memoria vie a acelor timpuri. Martor al dramelor postbelice, Ross a fost atât de revoltat de primele manifestări ale stalinismului românesc, încât a devenit un anticomunist convins. Practic, întreaga viață i-a fost marcată de România, mai cu seamă că tatăl său (decedat în anul 2000) i-a întreținut nostalgia pentru "partea bună", pentru frumusețile și oamenii din acest colț de lume. A purtat căciulă, a jucat în horă, a umblat pe drumuri de țară cu bicicleta. Dar a fost și martor la primele arestări de mari intelectuali și oameni de stat, al marilor procese politice, al alun­gă­rii Regelui Mihai, al primelor "întovărășiri" agri­cole - metoda hoțească bolșevică, prin care regimul co­munist credea că-i învață pe țărani cum să mun­ceas­că pământul în comun, ca pregătire psihologică pentru colectivizare. Acest din urmă aspect l-a marcat cel mai mult pe adolescentul american, care a înțeles că și în mediile agricole tradiționaliste pătrunderea co­munismului este posibilă. Mai târziu, absolvind economia la Harvard, a pus bazele LAAD și a în­cer­cat să ajute, cu bani și consultanță, acolo unde a putut, adică în America Latină.

"Tata și cu mine am fost martori ai instaurării dramatice a comunismului în România"

- În ce a constat donația dvs. făcută "Me­mo­rialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței", domnule Robert Ross?

- E vorba de mai multe desene ale prietenului meu bucureștean, din anii 1945-1950, Petre Grant, func­țio­nar al Legației Americane, despre care am știut că a murit curând după arestare, în detenție politică, la Canal. Desenele sunt grăitoare pentru acel moment, cuprinzând, printre altele, un portret al Anei Pauker. Din fericire, ceea ce și eu, și tata am știut și am de­plâns atâtea decenii, adică moartea groaznică a pri­etenului nostru, s-a dovedit neadevărată. Petre Grant, nepotul consulului britanic la București, al cărui nume îl poartă Podul Grant, Effingham Grant, nu a murit la Canal, ci a fost eliberat și, cu toată perma­nen­ta urmărire a securității, constrângere, boală și des­­tulă sărăcie la sfârșitul vieții, a avut o carieră im­por­tantă de artist grafic, autor de afișe, premii, mem­bru UAP. Aceste lucruri le-am aflat cu ocazia acestei vizite la București, din dosarul de urmărire a lui, care se află la CNSAS. Este vestea care răsplă­teș­te toate dorurile mele românești, care m-au însoțit o viață!

- Prin ce metode v-a întreținut tatăl dvs., fost atașat cultural la București, nostalgiile și interesul pentru România?

- Tata, iar pe urmele lui și eu, a iubit foarte mult această țară. Atât de mult, încât, deși licențiat al Uni­versității Yale, și-a obținut doctoratul, magna cum laude, la București, sub îndrumarea profesorului George Oprescu, cu disertația "Profil românesc: Stu­diu asupra caracterului național reflectat în artele vizuale". Tata și cu mine am fost martori ai instaurării dramatice a comunismului în România, ai arestărilor inclusiv din rândul angajaților Legației Americane. În 1950, Donald Dunham a publicat în Elveția un roman document - cu numele real al celor în cauză, de la Regele Mihai la Iuliu Maniu ("Die Schatten werden länger"/ "Umbrele sunt tot mai lungi"). El este și au­to­rul volumului de memorii "Misiunea: București. Instaurarea comunismului în România, văzută prin ochii unui diplomat american", prefațat de Ernest H. Latham Jr. Dacă Donald Dunham este primul ame­ri­can care-și ia doctoratul la Universitatea din Bucu­rești, prefațatorul său, istoricul Ernest H. Latham Jr., i-a urmat exemplul în anii '80 când, fiind tot atașat cultural, și-a luat și el doctoratul la Universitatea din Bucu­rești, păstrând statornic interesul față de Româ­nia. Așadar, toată viața lui, tata s-a gândit la România, lă­­sându-mi un fel de legământ românesc ca moște­nire.

- Ați petrecut câteva zile la CNSAS, între do­sa­rele securității. Ce v-a atras atenția în mod deosebit?

- Înainte de toate, amabilitatea autorităților, rapiditatea cu care mi-au dat aprobările de a studia arhivele. Apoi, ceea ce am găsit în acele arhive. Nume pe care le uitasem, de diplomați, mi-au revenit în minte. Mă gândesc la diplomatul englez Charles Robertson, care închiriase o vilă în Predeal, unde ne petreceam sfârșiturile de săptămână; la Eugen Heart, Michael Roller, Charles Burell și mulți alții pe care i-am cunoscut la Legația Americană și care, surpriza surprizelor, în dosarele de la CNSAS figurează ca foști spioni! Este atât de bizar! Soția lui Burell m-a în­­vățat gramatica engleză! La Câmpina, în vila lor, am învățat să joc bridge! Și tot atunci, în 1947, l-am cunoscut pe Regele Mihai, cu care am dat mâna, la Si­naia, pe terenul de golf. Ce am văzut în aceste do­sare nu este România, ci România intrată în Războiul Rece, barbarismul sistemului comunist, aflat la în­cepu­turi. Am descoperit că mulți funcționari români care lucraseră pentru Legație au fost arestați și încar­cerați fără procese corecte. Asta m-a durut foarte tare, m-am simțit vinovat, după atâția ani...

"Anii pe care i-am petrecut în România au definit restul vieții mele!"

- Ce consecințe directe asupra vieții și carierei dvs. au avut anii petrecuți în adolescență la Bucu­rești?

- Anii pe care i-am petrecut în România au definit întreg restul vieții mele! Ceea ce am văzut, alături de părinții mei, în acei ani 1940, m-a marcat în așa mă­sură încât, după licența la Harvard și serviciul militar, m-am hotărât să-mi dedic viața efortului de a opri expansiunea comunismului în emisfera vestică. Dacă în România și în Răsăritul Europei nu mai aveam acces cu ideile mele, neavând nicio șansă con­tra co­mu­nismului, și dacă sistemul a făcut imposibilă inter­venția mea eventuală pentru sprijinirea agricul­turii, imaginată ca un fel de Plan Marshall pentru țăranii săraci, am decis să mă duc în sud, spre a acorda opor­tunități economice popoarelor sărace ale Americii Latine, maselor de agricultori, prin mici împrumuturi (de maxim 3 milioane de dolari). În total, organizația pe care am fondat-o în acest scop, Latin American Agri­cultural Development (LAAD), a oferit peste do­uă miliarde de dolari sub formă de împrumuturi pre­ferențiale, cu dobânzi mici. Practic, LAAD a susținut cu prioritate fermele familiale din 15 țări, și vă ima­gi­nați cât de mult mi-aș fi dorit să pot face ceva în acest sens și pentru țara mea de suflet, România! În momentul în care nevoia de a acorda împrumuturi a crescut, i-am luat ca parteneri pe corporatiștii de la IFC (International Finance Corporation), o divizie a Băncii Mondiale, care ne-au acordat două credite importante, de 20, respectiv 30 de milioane de dolari. Am rămas în relații bune de afaceri cu colegii de la IFC și m-am bucurat foarte mult când am aflat că au refuzat să finanțeze proiectul aurifer de la Roșia Montană, plănuit de o corporație junior din Canada.

- Nu credeți că experiența dvs. cu LAAD ar fi utilă și în România?

- Cred că da. Până acum, am fost trimis de Ca­mera de Comerț a SUA să țin prelegeri de marketing la Ploiești, București, Brașov, Constanța și Craiova. Cu această ocazie, m-au dus în vizită la câteva ferme mari, precum Murfatlar. Acolo am vorbit de mar­ketingul vinului, cum să-și întărească vinul românesc prezența pe piața americană. Mi-au răspuns că nu e ca­zul să-și facă probleme, că ei au contract cu Mon­sieur Henri Wines (Selection) de mai multe decenii. Bine, am spus, dar acest brand este un brand de vinuri ieftine în America. "Premiatul" vostru, un vin ex­ce­lent, se vinde la nivelul de jos, pentru că nu se vinde sub numele "Murfatlar", ci "Monsieur Henri Selec­tion". Nu veți face niciodată suficient profit, pentru că veți concura la cele mai ieftine, nu la cele mai scumpe vinuri. Ieșiți din acest cerc vicios, deschideți com­petiția cu mai multe firme din SUA, ridicați frun­tea, aveți cu ce! Trebuie să controlați piața, Monsieur Henri nu va plăti mai mult pe vinul vostru, chiar dacă îi creșteți calitatea. Va cumpăra mereu vinul de unde este cel mai ieftin. Astăzi, sunteți voi, dar mâine poate fi Bulgaria sau Macedonia. Căutați să dezvoltați brandul "Murfatlar" pe piața americană, crescând ca­li­tatea produsului. Veți vedea ce iese.

"Preocuparea în agricultură trebuie să fie pentru calitate și mai ales pentru marketing, pentru studiul pieței"

- De ce credeți că mulți dintre agricultorii ro­mâni întâmpină probleme pe diverse piețe, deși pro­dusele lor sunt de calitate?

- Din cauza mentalității și a programei univer­si­ta­re. Specialiștii români, agronomi sau horticultori, au fost învățați să urmărească creșterea producției, asta se predă în facultăți și se încurajează la televizor. Se zbat agronomii să dea 8000 de kilograme de grâu la hectar, ca în Franța sau Germania. Greșit! Preocu­pa­rea trebuie să fie pentru calitate și mai ales pentru mar­keting, pentru studiul pieței. Programa univer­sitară e orientată spre trecut, spre al doilea război mon­dial, spre producție cu orice preț, iar acest lucru trebuie schimbat. Universitățile de agronomie trebuie să aibă propria curriculă, editată pe baza predicțiilor pro­prii: încotro se îndreaptă România, încotro se în­dreaptă regiunea respectivă, Moldova, Muntenia, Do­brogea, ce loc va ocupa în cadrul UE, ce culturi o avantajează, ce stil de marketing i se potrivește cel mai bine? Dacă în UE carnea de vită este răspunsul, în America Latină fructele sunt sursa de bani, întrucât vitele din SUA și Australia au ocupat piața. Dar am aflat că și horticultura este vitregită în România, deoa­rece țara trăiește din importuri masive de mere, pere și prune, în timp ce dealurile ei au rămas pline de mă­răcinișuri. Am citit că sunt peste un milion de hectare care așteaptă a fi plantate cu pomi. La ședințele Mi­nisterului Agriculturii ar trebui să participe, măcar prin rotație, și rectorii universităților de agricultură, să se pună de acord cu guvernanții asupra țintelor de atins. Acest minister nu ar trebui politizat, căci po­li­tica în agricultură este otravă. Ar trebui să fie un mi­nis­ter de tehnocrați, în care să-și găsească locul și cer­cetarea agricolă, și producția, și învățământul agro­nomic, și studiul pieței. Un mic guvern în guvernul cel mare, și viitorul agriculturii românești este asigurat.

"Roșiile românești, cultivate tradițional, au cel mai bun gust din lume"

- Românii s-au obișnuit cu subvențiile primite de la UE, iar mulți dintre fermieri, mari sau mici, nu mai concep cultivarea pământului fără acești bani. Sunteți de acord cu subvenționarea agri­cul­turii?

- Organizația mea a finanțat mii de ferme fa­mi­lia­le pe continentul sud-american, dar niciodată o fer­mă subvenționată. N-aș finanța pentru nimic în lume o fermă subvenționată, fie ea și direct de Bruxelles! Ar fi o investiție distorsionată care, mai devreme sau mai târziu, s-ar răzbuna. Dacă finanțatorul de sub­ven­ții intră în criză, și acest lucru este posibil și în cazul UE, subvențiile dispar, iar atunci fermele vor avea mari probleme financiare. Între războaiele mondiale, Ro­mânia a fost grânarul Europei. De la cine a primit subvenții? Totuși, pentru agricultura de munte, dacă pă­mântul este muncit, este de acceptat un anumit fel de subvenții, mai cu seamă dacă produsele sunt orga­ni­ce. Dar și aici lipsește marketingul. Roșiile ro­mâ­nești, cultivate tradițional, au cel mai bun gust din lume. Cine știe acest lucru? Nici măcar birocrații din Bruxelles, care ar plăti și 20 de euro pe un kilogram de roșii adevărate...