Părintele DIMITRIE JURA - "Sunt un preot făcut pentru locul ăsta. Aici, în Jieț, era nevoie de mine"

Preoții satelor românești

Jieț - Hunedoara

Momârlanii sunt oameni aspri și mândri. Urmași ai dacilor, nu-și uită stirpea și tradiția. Au același port, același fel de a-și croi casele din lemn, aceleași obiceiuri și aceeași ocupație, oieritul, de mii de ani. Nu­mai comunismul a reușit să-i tulbure nițel dintr-ale lor, luân­du-le agoniseala și ducându-i la muncă în mină. Dar nu s-au smin­tit, așa cum nici după 1989 nu au făcut-o, când noile zări deschise au tulburat mulți români. Ei, mo­mâr­lanii, au rămas încă­pățânați, cu cre­dința și năzuințele lor, în vechea lor vatră de sub Munții Pa­râng.
Jiețul este unul din cele mai fru­moase și mai bogate sate mo­mârlă­nești. Un ținut numai pe ju­mătate do­mesticit, în care tradiția mai rezistă și pe care sălbăticia pri­veliștilor, belșugul gospo­dă­riilor și franchețea oamenilor ți-l fixează în memorie.
Jiețul are un fel de căpetenie neo­ficială: preotul ortodox Dimi­trie Jura, om tare, fibră de haiduc, de tri­bun și de răzvrătit. Nu su­por­tă nedreptatea, nu admite nici via­ța într-o doară, fără un ori­zont limpede. De aceea, orice necaz al momârlanilor lui este neca­zul său personal și orice bucurie a oricărui enoriaș îi face inima să tresalte. Nu e doar un lider spiritual al lo­cu­lui, ci și un luptător pentru bi­nele obștesc. Pentru părintele Jura, Dumnezeu trebuie cinstit în toate: și în biserică, dumi­nica, și în natură, pe care unii o distrug, și în fiecare om care îi iese în drum. Așa încât n-ai să auzi la părintele Jura o vorbă blândă, așezată duhovni­cesc, cum te-ai aștepta la un preot, ci vorbe pă­timașe și revoltate. Părintele are întotdeauna o cau­ză pentru care să lupte, în afară de strădania sa preo­țească de fiecare zi.
Oștean cu cerbicia neînfrântă, părintele Jura are numai două "slăbiciuni". Prima este amintirea pioasă și îndatoritoare, la care revine mereu și mereu, a tată­lui său, Marcu, preot cu doctorat la Strasbourg, erou al celui de-al doilea război mondial, și deținut politic sub comuniști. Și a doua: oieritul. Între două slujbe la biserică, merge pe munte cu oile, împreună cu fiul său, Dimitrie Marcu, om cu studii superioare, dar care preferă singurătatea muntelui, a zărilor nesfârșite și a căutării de sine. Un filosof.

"Un preot nu se poate sustrage realității. Nu poate fi interesat numai de viața veșnică"

- Părinte, numele dvs. de preot este dublat, deo­potrivă, de acela de luptător pentru apărarea tradi­ției și identității momârlanilor din zona hunedo­reană a Parângului. Ați ajuns preot din întâmplare, sau ați avut vocație?

- Eu sunt, ca preot, făcut exact pentru Jieț. Aici era nevoie de unul ca mine. Pe mine nu mă poți ține la oraș, într-o catedrală, aici mă simt ca peștele în apă. Sunt printre ai mei, vorbim aceeași limbă, ne știm obi­ceiurile, știm ce avem de apărat. Da, am avut vocație pentru preoție, deși nu mi-am dorit să fiu preot, pentru că modelul meu de preot a fost tata - un model greu de urmat, prea înalt, prea bun. M-am temut că nu mă voi ridica la înălțimea lui. Până la urmă, chiar tata m-a pregătit pentru preoție și mi-a stat mereu alături. Îmi stă și acum, în duh, chiar dacă s-a mutat la Domnul.

- Strădania dvs. de apă­rare a istoriei și tradi­ției locului, de salvare a frumuseților naturale, amenin­țate de înnoiri, se potrivește cu menirea de preot?

- În anii '80, când abia deveni­sem preot aici, în Jieț, am găsit o tragedie în plină desfășurare: autori­tățile comuniste încercau să distrugă satul, pentru a nimici cultura țărănească a momârlanilor și pentru a-i momi spre industrie, ca să "dea țării cât mai mult cărbune". Petrila e la o palmă de noi, și ademenirea era puternică. M-am dus cu memorii la Bucu­rești, am făcut intervenții, proteste, m-am plâns, și până la urmă au renunțat. Mi-am făcut duș­mani pe viață, dar eu cred că un preot nu se poate sustrage realității, nu poate spune că îl intere­sează nu­mai viața veșnică, și nu și viața de zi cu zi a enoria­șilor săi, viața lor pă­mân­tească.

- Sătenii vă sunt ală­turi în lupta pe care o du­ceți?

- Nu prea... nu toți. Nu mă înțeleg, uneori. Dar nu mă supăr, pentru că știu că Hristos e adevăr și trebuie trăit. Nu e un profet, un re­vo­luționar, un conducător politic. Este Adevărul. E sin­gurul lucru care mă mo­tivează, însă atât de pu­ter­nic, încât lupt și singur, dacă trebuie. Vreau să spun că eu nu-mi pun atât nă­dejdea în oameni, ci în Dumnezeu. Că oamenii, în cele din urmă, înțeleg și apreciază ce fac sau nu - contează mai puțin. Faptele noastre sunt socotite de Dumnezeu. Și Dumnezeu e cu noi pretutindeni și oricând.

- Sunt credincioși momârlanii? Tră­iesc crești­nește? Mai țin de biserică?

- Sigur, cred, vin la biserică, țin rân­duielile, doar că nu prea știu în ce cred. Credința lor face parte din datini, e mai degrabă un ritual pe care îl duc mai de­parte. Nu-și pun întrebări legate de Dum­nezeu. Or, eu cred că trebuie să știm în ce credem, altfel, credința e doar superstiție. Le explic mereu și mi-ar plăcea să își însu­șească cele învățate. Momârlanii noștri vin la bise­rică din obișnuință, nu din con­știință. Eu vreau să-i fac con­știenți de adevă­rul lui Hristos și de prezența Lui în Biserică - nu doar în timpul slujbelor, ci în comunitatea de credincioși, ori­când, la lucru, la petreceri, la bu­cu­rii și tristeți. Sigur că oamenii simt nevoia să vină la biserică, mai ales când au probleme. E ceva de înțeles, uman, dar spre folosul lor sufletesc ar fi să-și adu­că aminte de Dum­ne­zeu și când le e bine, ca să-I mulțu­meas­­că și-atunci. Acum, să nu credeți că avem în sat numai credincioși "de dumi­nică", care vin la bise­rică fiindcă așa e bine și e frumos, sunt destui și min­toși, oameni cu inteligență adâncă. Între cei bătrâni, sunt mulți înțelepți, iar între tineri - copii extraor­dinari, cu rezultate ex­cep­ționale la învățătură și cu o viață reli­gi­oasă ca la carte. Din păcate, tot mai mulți tineri pleacă din Jieț. Se duc în lume, să se chiver­nisească, să învețe. La Cluj, cred că e o stradă formată numai cu momârlani din Jieț.

"Mineritul din Valea Jiului ne-a stricat tot rostul"

- Momârlanilor le-a mers vestea în lume de mân­dri și înstăriți, oameni liberi, înfrățiți cu păsto­ritul și muntele...

- Nu mai sunt așa înstăriți. Când am venit eu aici, erau zece mii de oi, iar acum mai sunt câteva sute. Fa­milia mea are trei sute de oi - mai mult de jumătate din cât are tot satul. Dacă nu exista mineritul în Valea Jiului, era o viață mult mai bună aici. Industrializarea ne-a stricat rostul, toate rosturile. Acum, ca să fii înstărit, trebuie să fii nemaipomenit de harnic. Deci, nu de la bogăție li se trage mândria și îndărătnicia momârlanilor.

- Dar de la ce?

- Paradoxal, de la simțul tradiției, căci îl au adânc. Ei știu că stau pe o comoară. Dar acest simț a rămas numai pe orizontală, nu se mai ridică și pe verticală la noile generații. Mai simplu spus: nu contează doar să te ții de obiceiuri, să crezi în Dumnezeu și să vii la biserică, ci și ce faci după ce ieși din biserică. Sfânta Tradiție și Scripturile ne învață să ne ducem toată viața după poruncile Bisericii, dar ei se mulțumesc numai cu ritualul duminical ori cu cel ocazional - nunți, botezuri, înmormântări, sfințiri acasă și cam atât. Bătrânii erau altfel, dar generațiile s-au schimbat, iar vremurile i-au făcut mai confuzi pe momârlani, ceva important s-a pierdut din viața lor. Trebuie, to­tuși, să spun apăsat că oamenii te fac preot. Pe mine, credincioșii m-au ajutat mult, cu sfaturi, cu povețe, cu puterea lor de iubire și de rugăciune, cu exemplul personal.

- Ce s-a pierdut, părinte?

- Înainte, nimeni nu se punea la masă fără a se închina și a binecuvânta masa, nimeni nu se apuca de lucru fără rugăciune... În toate momentele importante ale vieții sale, momârlanul era cu mintea și cu sufletul la Dumnezeu, știa că sănătatea o are de la Dumnezeu, că recolta bogată e de la Dumnezeu... Totul era cu Dum­nezeu. Generațiile tinere sunt mai superficiale și e păcat. Credința e ca un drum pe munte: sunt oameni care au în fața ochilor numai vârful pe care trebuie să urce și așa înaintează, și alții, care văd până la desti­nație toate frumusețile muntelui și se bucură de ele. Drumul este la fel de important ca destinația, ba s-ar putea să fie chiar mai important uneori... Le spun asta...

"Preotul trebuie să fie un lider spiritual, nu un meseriaș'

- Cum vă câștigați consătenii pentru Biserică?

- Oamenii nu trebuie câștigați, trebuie să vină ei singuri. Chemarea la sfințenie este universală. Dacă o simți, vii, dacă nu, pot să-ți spun eu câte-n lună și-n stele... Ce pot să fac în plus este să slujesc frumos, să fiu prezent oricând pentru tine, să refuz orice taxă pe munca mea, cum și fac... Fac asta pentru că, după mine, preotul nu trebuie să fie salarizat de către eno­riași, că atunci ești la mâna lor și-ți pierzi libertatea, ca la orice patron. Preotul trebuie să vorbească liber, pentru că al său cuvânt este adevărul... El trebuie să fie un lider spiritual, nu un meseriaș. El trebuie să fie cel mai bine informat cu privire la mersul lumii și la problemele enoriașilor, ca să-i poată ajuta, să se implice în viața lor imediată, să-i certe și să-i mângâie, după caz. Însă, azi, preoția a devenit o meserie, ceea ce e un dezastru. Eu caut să fiu mereu prezent în viața credincioșilor, și când nu pot fizic, sunt alături de ei cu rugăciunea. Când sunt în munte, cu oile, de exemplu, mă gândesc la ei, mai ales la cei care au probleme, mă rog pentru ei, nicio clipă nu-i părăsesc. Când le știu păsurile, mi-e mai ușor, le spun ce cred că trebuie făcut, alteori văd că persistă în greșeală și le atrag atenția. Nu poți să nu suferi cu ei. Mi-ar plăcea să fie mai vii sufletește și în credința în Dumnezeu.

"Pe momârlani, dacă îi faci altceva decât ortodocși, îi distrugi"

- Cu atâta luptă, părinte, mai există oare și bucu­rii? Care sunt marile satisfacții pe care vi le aduce preoția aici, în Jieț?

- Întâi de toate, viața liturgică, trăirea în Dum­nezeu. Să faci Sfânta Liturghie timp de 37 de ani cu aceeași parti­cipare, cu același cutremur, cu aceeași sfială și cu aceeași cre­dință ca în prima zi este o bu­curie extraordinară. Eu așa fac. Și simt o fericire pe care nu o pot descrie. Simt cum Hristos este cu noi, cum sângele și tru­pul lui sunt în mâi­nile mele aievea, cum din ele ne împăr­tășim. Și credincioșii simt. Se răsfrânge bucuria mea și peste ei, iar cei care se împărtășesc sunt cu adevărat strălu­minați de o mare împlinire sufle­teas­că. Apoi, sunt bucuros că bise­rica e plină în fiecare duminică. În al treilea rând, dar nu la urmă, sunt bucuros că la noi nu au intrat sectele, ca prin alte locuri. Pe momârlani, dacă îi faci altceva decât ortodocși, îi distrugi, nu mai sunt oameni. Li se potrivește foarte bine or­to­doxia. În ortodoxie au li­bertatea deplină - și asta e ceea ce îi definește. Tot ce am moș­tenit de la daci noi am în­creș­tinat, nu am renunțat la ni­mic. Dacilor li s-a potrivit foarte bine creș­tinismul, iar nouă, ur­mașilor, la fel.

- Care este cea mai mare izbândă duhovnicească pe care ați avut-o, de când sunteți preot?

- Nu știu dacă e cea mai mare, dar este una dintre cele mai importante: salvarea satu­lui Jieț de la dispariție, în 1989. Eu și câțiva enoriași l-am în­vins pe Ceaușescu prin rugă­ciu­ne. Veniseră geologii cu son­da, în fața bisericii, să lichideze satul, ca să-i transforme pe țărani în mineri. Noi slujeam în vremea asta înăuntru, în fiecare zi. O zi, două, nouă, până la sfârșit. Nu cred că a re­nunțat Ceau­șescu la planul lui, doar pen­tru că s-a lăsat convins de argu­men­tele noastre raționale. Dumnezeu a lu­crat. Și noi împreună cu El.

- Purtăm acest dialog în pragul marelui praznic al Adormirii Mai­cii Domnului. Cum se țin sărbă­torile Sfintei Fecioare aici, printre mo­mârlani?

- De fiecare dată este la fel, dar și diferit. La fel ca slujire, diferit ca trăire. Vor veni mulți credincioși, pentru că la astfel de evenimente se adună toți mo­mârlanii, și cei pe care nu-i vedem cu lunile, că umblă prin munți cu oile. Și se va așterne masă mare, ca la nedeile de altă­dată. Am făcut masă și pentru 1.500 de persoane. Să știți că nu e un mit: puterea rugăciunii crește odată cu numărul de credincioși care se roagă, dacă se roagă cu adevărat, cu zdrobire de inimă și cu lacrimi. În ast­fel de mo­mente, se pot petrece mari minuni. Cred că de asta sunt conștienți toți.

"Când scoți sacrul dintr-un lucru, s-a terminat"

- Care sunt sărbătorile religioase cu trecere prin­tre momârlani?

- Învierea și Nașterea Dom­nului, Rusaliile, Sân­zienele... Toate sărbătorile creștine sunt respectate de momârlani, dar asta nu-i oprește să și le țină și pe cele precreștine, moștenite din moși-strămoși. De exem­­plu, sâmbăta de dina­inte de Rusalii este "Sâm­băta Pietrei", și nu se pune mâna pe sapă, orice ar fi. Puțin după Sânziene, pe 8 iulie, e "Ziua Lupului", în care sunt interzise muncile casnice și secerișul, alt­minteri, peste cei care o încalcă vor veni grindină, foc, lupi sau boli. Tot așa, când Biserica sărbătorește Întâm­pinarea Domnu­lui, oamenii noștri țin și "Ziua Ur­su­lui". Îi dau "vamă" ursului, pu­nând bu­căți de carne și vase cu miere de albine pe potecile pe unde umblă el, pentru a-l îmbuna și a-l opri să dea iama-n oi. Eu, în toate aceste zile, slujesc Litur­ghia chiar și pe munte, la oi, dacă mă nime­resc acolo. Ca să ne păzească Dum­nezeu de rele.

- Credeți și sfinția voastră în superstițiile bătrânești?

- Nu crezi, până ți se întâmplă. S-a nimerit să nu respect anumite zile din calendarul vechi, popular, și am dat de necaz. Și-atunci... Dum­­nezeu trebuie invocat mereu, să nu lipsească din gân­dul și inima noastră. Când scoți sacrul dintr-un lucru, s-a terminat. De exem­plu, acest porumb, pe care îl avem pe masă, cu viața pe care a sădit-o Dumnezeu în el, poate să producă o holdă, dar dacă ai scoate din el binecuvântarea divină, rămâne sterp, fără viață. De aceea, eu mă rog continuu, și citind, și stând în bâtă la oi, și mergând cu mașina, și gândindu-mă la proble­mele oamenilor... Nu trebuie să te desparți de Dum­ne­zeu! Cum te-ai despărțit, adică ai încetat rugăciu­nea, cum intră Vrăjmașul în loc, în viața ta, și ești gata. Deci, rugăciune continuă! Asta le repet enoriașilor mei.

- Ați spus că ați avut necazuri după ce nu ați res­pectat o sărbătoare din calendarul popular. Ce s-a întâmplat?

- Odată, am făcut clacă de ziua Sfântului Foca, deși nu era voie, și am cosit o grămadă de fân. Era musai, că aveam multă treabă și nu o mai puteam lungi. Și după ce am terminat, când mă uitam bucuros la brazdele acelea de iarbă cum străluceau într-un verde stins în soare, a venit din senin furtuna. A plouat cu găleata, numai pe dealul meu. De jur-împrejur era soare, la mine a trăsnit și a tunat și mi-a băgat tot fânul în pământ. Vedeam cum umblă fulgerul pe brazdele mele și mi le ardea și îngropa. Mi-a distrus toată munca și toată strânsura. De atunci, nu mai lucrez de ziua Sfântului Foca.