"Hai, să mergem, hai, că nu stăm mult, dacă pornim acuma, până la amiază suntem înapoi, haida"... Mă făceam că n-aud și mai întorceam o pagină a cărții cu care stăteam în brațe. Nu-mi plăcea să mă opresc din citit, nu-mi plăcea să rup șirul poveștilor, pe de-o parte, dar, pe de alta, eram înnebunită să fiu în pădure, mai ales atunci când ploua. Cum să le fi împăcat pe amândouă? "Hai, că ajungem și la poiană și-o să-ți culegi struguri ursești. Haida, că am acoperit cu frunze, alaltăieri, niște pupuți de hribi și amu or fi crescut, n-am cum să-i lăs, îi musai să-i culeg. Hai, numa, că om găsi și zmeură, ori poate că-i coaptă deja și murea de lângă fântână și-om trece și prin Stânjeniște"...
Toate rugămințile ei se spulberau în zidul tăcerii și încăpățânării cu care o ascultam. Nu voiam să o însoțesc în pădure, n-aveam chef de mers, n-aveam chef de nimica, de fapt, căci eram în cea mai tembelă perioadă a vieții mele, între copilărie și adolescență, nici cal, nici măgar. Dar când auzeam de Stânjeniște, mai, mai că aș fi dat numaidecât înapoi, numai că-mi era rușine să renunț atât de repede și-o lăsam să mă mai roage de câteva ori, până să zic cu un fel de lehamite jucată: "Biiine, hai, dar nu stăm mult!" Îmi luam coșul și porneam la doi pași după ea, tândălind și trăgându-mi picioarele anevoie, prin stratul de frunze uscate care-mi trecea de glezne.
Când ajungeam în Stânjeniște parcă intram în altă lume. Acolo toate erau altfel decât în pădurea de lângă casă. Stânjeniștea era o pădure de stejari tineri printre care era mereu lumină. Razele soarelui se strecurau printre frunze și se opreau în mușchiul gros, plin de flori de saschiu vânăt. Sub mușchiul acela răcoros, în care roua stătea mai mult decât în alte locuri, creșteau hribii de toamnă cu miezul tare și alb, iar pe lângă ei, o mulțime de vineciori care se frigeau direct pe jar, doar cu puțină sare grunjoasă presărată pe deasupra. Câtă vreme se frigeau, sarea se topea și se amesteca cu zeama lăsată de vineciori, zeamă cu gust de pădure, pe care o sorbeam mai înainte de a mânca ciupearca. Îmi plăcea tare mult pădurea aceea cu copaci tineri și luminoși. Nu știu să spun de ce îmi era mai bine pe cărările și prin poienile ei decât atunci când ne duceam în pădurea bătrână de peste Valea Albă. Poate pentru că acolo și ploaia era mai blândă ca-n alte locuri, ori poate pentru că, de fiecare dată, după ce ajungeam acolo, auzeam liniștea, altfel decât în altă parte a pădurii. De fapt, mi se părea că e liniște doar în primele clipe în care ajungeam între copaci, după ce lăsam în urmă cărarea umbrită ce cobora dealul Tisei. Cât timp Buna își umplea coșul de hribi, mă opream din mers și, o vreme, nu făceam nicio mișcare. Și-abia atunci liniștea începea să se ascuțească, apoi să se moduleze după glasurile păsărilor, după foșnetul frunzelor și după țârâitul neîncetat al greierilor. În Stânjeniște am văzut căprioare, iepuri, un râs cățărat pe o creangă de deasupra cărării, arici, vulpi și multe alte gângănii strecurate pe sub frunze și prin iarba mișcătoare. În afară de râs, care a pufnit printre mustăți atunci când ne-a zărit, toate celelalte animale și-au văzut de drumurile lor, fără măcar să se grăbească ori să se ascundă, ceea ce mă face să cred acum că pădurea aceea era altfel decât altele, încă de când a crescut în ea primul fir de iarbă. Era acolo în aerul ei o pace aproape nefirească. Astăzi locul acela nu mai poate fi găsit, a dispărut ca și cum nici n-ar fi fost. Adică, vreau să spun că, în vara aceasta, după zeci de ani de când colindam Stânjeniștea cu Buna, n-am mai reușit să găsesc drumul spre ea. Oricât am căutat cărările dintre pomi, oriunde m-am întors, n-am mai găsit pădurea de stejari. Sigur că am căutat de-acuma o pădure de stejari bătrâni, sigur că până la un punct am urmat cărările binecunoscute, căci știam direcția în care trebuie să merg, dar nici vorbă de stejari și nici de poienițe în care dormeau iepurii sătui, până când se-mpiedicau de ei căprioarele. Am făcut în vara aceasta trei drumuri înspre pădurea aceea și de fiecare dată m-am întors fără să ajung la ea. N-am mai găsit nimic din ceea ce știam, nu am recunoscut niciun loc, nicio cărare, niciun copac. Au dispărut ca și cum n-ar fi fost. Și totuși ele trăiesc încă în mine. Dacă închid ochii pot încă să aud cum se cheamă mierlele una pe alta, cum zdupăie iepuroii în ierburile înalte, cum fâșâie vântul prin frunzele albite de lumină și chiar cum se rostogolește o nucă scăpată de o veveriță distrată. Mai pot încă să aud cum forfotesc între ei stejarii tineri, cum își scutură tremurat crengile ca să se atingă unii pe alții, să nu se simtă singuri. "Hai să mergem, hai că nu stăm mult, dacă pornim acuma, până la amiază sântem înapoi, haida"... răsună de departe chemarea atât de binecunoscută, dar oricât mă străduiesc, nu mai pot găsi cărarea spre cele mai luminoase și tainice zile din vara copilăriei mele. E semn că se apropie toamna!?
Leac de supărare
Atunci când eram supărată ori când curtea și grădina Bunii mi se păreau prea mari, atunci îmi căutam leac de supărare. Primul și cel mai la îndemână îl găseam dincolo de cireșul ce făcea cireșe negre. Acolo, lângă un alun bătrân, între niște ierburi aspre cu frunze late, era un mușuroi uriaș de furnici călătoare. Le zicea călătoare pentru că unele dintre ele aveau aripi lungi străvezii. Erau mari și negre, cu capul rotund, rotund și lucios. Mai întâi căutam un pai mai lunguț, o iarbă mai subțirică, ori o crenguță de pe care curățam coaja bine, bine. Băgam apoi paiul în gură, îl udam și după aceea îl puneam încetișor pe vârful mușuroiului, acolo unde erau cele mai multe furnici. Ele se urcau repede pe paiul meu și-l cercetau cu răbdare furnicească, apoi se puneau pe treabă. Își scuturau repede, repede antenele și alergau înșirate, de la un capăt la altul al bățului sau al paiului udat. Nu mai știu ce făceau ele acolo, nu știu dacă mă vedeau cum le pândeam, arătându-mă preocupată de cu totul altceva. Număram tare până la o sută. Musai o sută. Dacă trișam, numărând din doi în doi, ori sărind peste câteva zeci, nu ieșea bine până la urmă. Pe verificatelea! În vremea asta nu era musai să stau lângă mușuroi, mă puteam uita pe sub alun, poate, poate vedeam ariciul adormit, ori puteam înșira câteva frăguțe pe un fir de iarbă, ca să-mi fac din ele mărgele dulci. Când ajungeam cu numărătoarea către nouăzeci, mă întorceam lângă mușuroi, mai așteptam un pic, luam paiul, îl scuturam de furnici și-l băgam repede în gură. Beam oțetul furnicilor. Era acrișor și răcoritor, îmi lăsa apă în gură și dintr-o dată îmi venea să tot râd, căci mi se strepezeau dinții și-mi venea să-i tot arăt oricui trecea pe uliță, precum calul lui Ianoș, după ce-i dădeau mutalăii să bea bere la cârciumă, ori ca mătușa Părasca, după ce și-a cumpărat dinți noi și tot râdea către noi, ca să-i vedem. Așa eram și eu după ce lingeam oțetul furnicilor. Râdeam cu gura până la urechi, căci dacă țineam gura închisă, mi se strângea pungă, de acreală, supărare și singurătate.
Drușca
Țin în mâini o fotografie veche în care sunt eu și una dintre verișoarele mele. N-am mai mult de patru, cinci ani. Îmi țin o mână în șold și cu cealaltă o țin pe ea de mână. Suntem în fața unui gard destrămat din palănci din lemn pe care a crescut mușchi verzui. Mă uit încruntată la cel care ne-a fotografiat și în ochii mei nu se citește decât un fel de nedumerire însoțită de o umbră de teamă. Verișoara mea pare resemnată. Pe cap mai aveam coronița cu flori din hârtie, deși după cum se vede în planul mai îndepărtat al fotografiei, pomana se încheiase, pe laița lungă de lemn nu mai era niciun copil și masa era încărcată de farfurii. Toate sunt goale, în afară de cea de la marginea mesei, aflată imediat în spatele meu. Acolo, îmi amintesc, pe locul acela de la margine, am stat eu și în farfuria mea tăițeii cu lapte au rămas îngrămădiți așa cum mi i-a pus de la început bucătăreasa Emilia.
Eram în curtea vecinului Sâmnion, la câteva ceasuri după ce l-au îngropat pe Sâmnionuc, băiatul lui cel mare, care împlinise unsprezece ani. A murit de "gălbinare neagră", pentru că a mâncat prea mult șorici proaspăt din porcul tăiat pentru nunta Nelei. Sâmnion a fost măcelarul și l-a lăsat pe băiatul lui să mănânce cât șorici a vrut. Și el a mâncat. Și după ce a murit, povesteau femeile că de la șorici i s-a tras și de la scăldatul în apă rece cu burta plină. Am hotărât atunci, în sinea mea, să nu mănânc niciodată mult. Mai ales șorici de porc tăiat pentru nuntă.
Apoi, în ziua înmormântării m-au făcut drușcă. Drușca mortului, că zicea mătușa lui Sâmnionuc, Emilia, că nu se poate mort fără drușcă, dacă nu s-a însurat încă. Și el n-avea cum să fie însurat la unsprezece ani. Și celelalte fetițe de pe uliță erau toate neam cu mortul. Și nu se poate drușca să fie verișoară, drușca trebuie să fie o străină de mort, așa zicea Emilia, care le știa pe toate. Mi-au legat peste piept o năframă veche, "de Haras", cu flori mari albastre și mi-au pus pe cap o coroniță făcută din sârmă, pe care au legat flori de hârtie. Nu-mi stătea pe cap, aluneca mereu, până când Emilia a strâns sârmele mai tare, prinzând și câteva șuvițe din părul meu moale. Nu știu de ce m-au ales pe mine să fiu drușca mortului. Nu eram rude, eram doar vecini și nici măcar nu mă jucam cu Sâmnionuc, pentru că era mai mare decât mine. Nu știu de ce m-au ales. Știu doar că a trebuit să stau toată înmormântarea lângă sicriul lui, cu-o mână pe sicriu și în cealaltă ținând o lumânare în formă de spirală, "trupul" mortului, de care a trebuit să am mare grijă să nu se stingă, căci era făcută exact după ce baba Marișca a măsurat trupul lui Sâmnionuc întins pe masă cu o ață de fitil. Nu știu de ce m-au ales pe mine să fiu drușca lui Sâmnionuc, dar de-atunci n-am mai putut niciodată să mănânc tăiței cu lapte.