CRINA MARDARE - "Încerc să mă bucur de viață. Fug de tristețe cu toată puterea"

Un apartament larg, plin de ferestre, mobilă pictată, plante până în tavan, un pian negru, patinat, și Boris, cel mai încruntat motan pe care l-am văzut vreodată. Între toate astea m-a întâmpinat, cu zâmbetul ei cald, Crina Mardare. Pasionată de muzică și de meseria ei până la obsesie, fosta membră a trupei Sfinx Experience se luptă cu toate forțele pentru promovarea calității în muzica românească.

Doamna profesoară și vraja muzicii

- Din luminile scenei, pe vremea de glorie a for­mației Sfinx Experience, ați trecut în spatele ar­tiștilor consacrați sau în devenire, pe care îi ajutați să urce treptele gloriei. Dvs. nu mai tânjiți după ea? Pe ce ați schimbat-o?

- Ca să răspund concret la întrebare, uite tocmai ce m-am întors din vacanță și mă pregătesc să încep un nou an școlar. Am înființat de ceva vreme o școală de muzică (Crina Mardare Music Experience) și în fie­care an încerc să mai pun câte o cărămidă la "construcția" asta. Este foarte greu să ai o afacere de felul acesta dacă o faci corect. Du­pă ce treci de faza în care tre­buie să fii credibil, să-ți faci un nume, să ai rezultate, te izbești de un lucru oarecum neașteptat: îți dai seama că atunci când apar dificultăți, nu copiii sunt pro­blema, ci părinții. Pe ei tre­buie să-i con­ving că școala mea de mu­zică este una ba­za­tă pe studiu, pe o programă, că la cursurile ei se intră pe baza unui exa­men, a unei au­diții. Știu că mai nou se vehi­cu­lează și la noi ideea că școala pentru copii se face prin joa­că, nu se pune prea mare pre­siune pe ei. Nu pu­nem nici noi presiune exa­gerată, dar odată acceptat la școala mea înseamnă că ești talentat, iar dacă ești talentat trebuie să muncești și să stu­diezi ne­bu­nește. Chiar și când te apuci de treaba asta cu muzica "din joacă", tot trebuie să existe o dis­ci­plină. Nu se poate cu ju­mătăți de măsură. Nu în cazul meu. Muzica înseamnă studiu, dar dacă îți place, învățătura nu mai este o corvoadă.

- Ce calități li se cer celor ce vor să intre la școală?

- Ce îți trebuie ca să fii acceptat la școala mea? Baza, primul test, sunt urechea muzicală și ritmul. Fără aceste două ingrediente, prăjitura numită muzică nu iese. Apoi sunt timbrul, calitățile vocale și alte lu­cruri mai subtile. Lucrurile acestea se văd încă de la câțiva anișori. Și înainte de revoluție, când mergeau profesorii de la școlile de muzică prin grădinițe să caute talente, tot lucrurile acestea le urmăreau. Îți spun din experiență, pentru că așa am fost și eu des­co­perită. Grădinița mea era foarte aproa­pe de Liceul George Enescu, m-au ascultat acolo, apoi au chemat părinții să le propună să mă dea la școala de muzică. Norocul meu a fost că nu erau acasă, lucrau în străi­nătate, iar eu am crescut la bu­nici. Iar bunicul m-a dus. Ce mai ceartă a primit, săracul de el, ce scandal monstru a fost în familie, când au aflat părinții, dar a fost prea târziu, pentru că eu deja fusesem cuprinsă de vraja muzicii, care de atunci nu m-a părăsit nicio secundă din viață.

- Succesul care a urmat i-a convins?

- Niciodată. Așa cum mă lupt astăzi cu părinții elevilor mei, așa m-am luptat în tinerețe cu părinții mei. Nu concepeau ca fata lor să nu devină avo­cat, medic sau inginer. Dar n-am cedat. În­că din liceu, am avut serviciu, munceam după ore până că­deam de oboseală ca să-mi plătesc meditațiile pentru Conservator. Mama a refuzat cate­goric să mă ajute. Și atunci, ca și acum, nu prea se poate intra la Conservator dacă nu te îndrumă un profesor. Până la urmă, eu am intrat printre primii.

- Să presupunem că ești copil talentat, muncitor, cu părinți înțelegători, sunt oare ingredientele acestea suficiente ca să reu­șești azi în muzică?

- Este adevărat că în spatele oricărui puști talentat trebuie să fie un bunic, o mamă care cară o vioară, o chitară, o mapă cu partituri. Dar chiar și când ai toate atuurile acestea, tot nu ai scăpat, dacă nu ai noroc. Poți fi genial și să rămâi geniu necunoscut, la tine în casă, dacă nu ai dramul acela de noroc. În artă mai mult decât în orice alt do­me­niu. O secundă, o se­cun­­dă de noroc e de ajuns.

- V-a fost dăruită a­ceastă secundă?

- În primul rând, eu am avut norocul să cunosc în Conservator oameni ca­re mi-au deschis niște ca­nale extraordinare către anumite muzici, anumite cărți, anumite filme. Când faci muzică, pe lângă ce asculți, contează enorm și mediul în care trăiești, ce prieteni te înconjoară, ce cărți citești, pentru că mu­zica, arta în general, în­seamnă foarte mult spirit. Al doilea moment de coti­tu­ră din viața mea a fost că l-am cunoscut pe com­pozitorul Adrian Enescu, care a ră­mas și acum un model pentru mine. Încă ascult com­pozițiile lui de atunci și mă minunez ce revoluționare erau, ce ac­tuale sunt încă prin sunet și viziune. Mi-a fost, indirect, un foarte bun pro­fesor.

- Ce satisfacții deosebite are munca asta de pedagog? Te regăsești în succesul copiilor?

- Da. Chiar da. Iar unii sunt atât de talentați! Mor de ciudă că nu pot să-i ajut mai mult decât să-i învăț să facă muzică de calitate, să studieze, să citească. Oricât încerc să-i îndepărtez de spălătura asta de creiere care se face prin televizor și prin alte mijloace media, tot nu reușesc, pentru că la un moment dat ies de sub protecția mea și ajung pe la casele de discuri, pe la diverși producători fără scrupule și criteriu va­loric. E o junglă. Tot ce pot spera eu este ca ei să nu devină niște neadaptabili în urma sfaturilor mele, dar nici să nu se piardă de tot, când își iau zborul. Și mă rog la Dumnezeu să aibă secunda aceea de șansă. Cât despre cei care nu vor reuși în muzică, sunt convinsă că orice meserie ar avea, studiul muzical îi va ajuta enorm: vor fi mai liberi, vor avea idei, îndrăzneală, o altfel de sclipire în priviri. Sunt mân­dră de elevii mei. Unii au ajuns la Universități cele­bre din lume, chiar și în Boston, la Berklee, studiază foști elevi ai școlii noastre. Cu acest lucru chiar mă laud: sunt singura care a reușit să aibă elevi care să ajungă atât de de­parte. Și mă mai laud cu profesorii pe care i-am adus la școala mea, toți unul și unul, plini de studii, cu com­poziții care se cântă prin Europa. Îi iubesc și îi pre­țuiesc foarte mult.

Băiatul mamei, absolvent la Berklee

- Dar Bubu, talentatul dvs. băiat, celebru ca to­bo­șar, încă din anii copilăriei, ce mai face?

- Tocmai și-a terminat studiile la Berklee, în doi ani, în loc de patru. Asta, pentru că plecase din țară cu o educație foarte solidă. Nu cred că a mai avut nimeni din România ceva de comentat că Bubu e băiatul Crinei Mardare și de aceea e cunoscut. El a primit bursă întreagă la Berklee, cea mai scumpă și mai bună facultate de muzică din lume. Ajuns acolo, a cerut să dea niște examene prin care să-și dovedească nivelul cunoștințelor muzicale. Erau lucruri care se studiau în primii doi ani, pe care el le știa deja; a dat examene, a dovedit lucrul aceasta și așa a ajuns să termine celebra Berklee, în doi ani, și nu în patru. Mai mult, a făcut-o cu "Summa Cum Laude", sin­gu­rul român care a primit vreodată o astfel de distinc­ție acolo. Am fost și eu la Boston, am văzut o mulți­me de talente, unii mai buni decât noi, alții nu, dar toți cu o educație a muncii și a studiului colosale. Asta face toată diferența. Bubu le avea, din școala ro­mânească, de la profesorii care l-au pregătit, din felul lui de a fi, foarte muncitor, sufletist, dedicat.

- Cum se va descurca, cu atâția lauri pe frunte, în "jungla" industriei muzicale de la noi?

- În rugăciunile mele există una anume legată de acest aspect. Să-i dea Dumnezeu băiatului meu ceea ce i-a pregătit, ceea ce este pregătit să ducă și nu mai mult. Evident că simt o strângere de inimă, pentru că știu că am un copil foarte talentat, care a muncit enorm, și mă tem să nu-l "înghită" și pe el sistemul. La fel ca orice mamă, vreau ca totul să fie bine pentru copilul ei, iar pentru Bubu, în special, îmi doresc să continue să facă muzică de calitate și să lase ceva în urma sa, stilistic vorbind. Ceea ce e foarte greu.

Gata cu nonvaloarea!

- Sunteți vehementă împotriva a ceea ce se în­tâm­plă în muzica de la noi. Dacă este atât de grav, to­tuși, ce e de făcut?

- Evenimente de calitate, aceasta este prima soluție. Apoi, e nevoie de foarte multe interviuri pe aceas­tă temă, în reviste precum "Formula AS", adică publicații citite de intelectualitate. Eu mi-am luat ini­ma în dinți, nu mai accept să mi se spună ce am voie sau nu să zic. Voi spune numai adevărul, voi face pu­blice toate mizeriile care au loc în industria muzicală de la noi. Nu-mi mai pasă de câți dușmani îmi fac. Modele pe care și le iau tinerii din rândul cântăreților de azi trebuie schimbate, pentru că sunt total lipsite de valoare. Gata cu imitațiile și cu play back-ul! Gata cu contractele care-și bat joc de tinerii mu­zicieni! Gata cu neavizații de la radio, care ho­tărăsc, fără ni­ciun temei, ce se difuzează! Gata! Îmi dau cuvântul că spun totul pe bune, dau nume, tai în stânga și în dreapta, numai în speranța că lucrurile se vor în­drepta. Nu am nicio reținere să spun că "o vedetă" pre­cum Inna este absolut zero din punct de vedere muzical, cum nu ezit un moment să declar că Ale­xan­dra Stan e o voce excepțională. Unde e una și un­de e cealaltă în industria muzicală? Inna e "zeiță" în America Latină și ținută în puf în România, iar Ale­xan­dra Stan e bătută și uitată de toți. Inadmisibil!

- Nonvaloarea se curăță prin calitate. În sensul acesta, am aflat că organizați un festival pentru tinerii cântăreți...

- Așa este. În perioada 17-19 septembrie, orga­nizez la Arenele Romane un festival de muzică pen­tru copii și adolescenți, Young Music Festival, unul care să arate cu totul altfel decât sistemul cunoscut de festivaluri. Nu mai vreau să aud piese cântate iden­tic cu originalul, vreau variante inedite, chiar și com­pozițiile proprii sunt extrem de binevenite. Altă no­utate este că preselecția, semifinala și finala vor avea trei jurii diferite, cu notele la vedere, cu co­men­tarii la vedere, chiar să nu câștigi, tot pleci cu niște lecții învățate. Voi acorda și o bursă de un an, pentru o voce aleasă de mine. Voi da premii care să-i ajute pe copii: un microfon foarte bun, cărți de spe­cia­li­tate... Vreau ca de la prima ediție să fie ceva foarte nou, să ieșim din manierismul ăsta ucigaș. Visez ca acest festival să devină internațional. Toată lumea e implicată, Bubu muncește zi și noapte. Chiar și-a con­vins niște colegi de la Berklee să vină pentru un recital.

- La școala ta au loc și copiii fără posibilități, fără bunici care să le ducă violoncelul?

- Am copii de la Centrul de Plasament Bălcescu. Sărmani, fără mamă și fără tată. Chiar sunt două fe­tițe țigănci, aduse la cursuri de îngrijitorii de la Cen­tru. Doamne, talentate de nu se poate! Și cuminți, si­li­toare. Pe una dintre ele am trimis-o la San Remo co­piilor și a luat locul întâi. O țigancă din Călărași. Cu părinți săraci lipiți pământului, dar cu har cât cu­prinde. Ei bine, cu tot succesul ei din Italia, nu m-a primit nicio televiziune să o prezint! Nu au acceptat nici măcar să o dea sub formă de știre. Se poate așa ceva?! Tot în legătură cu acești copii lipsiți de orice posibilități, organizez și un eveniment de Paști, care se numește Copii pentru Copii, unde cântă și cursanți de-ai mei, care nu au probleme financiare, dar și copii din centrele de plasament. Copiii mai avuți oferă daruri pentru cei nevoiași. Să îi vezi cum își dau, efectiv, haina jos de pe ei, ca să le-o ofere amărâților de copilași sărmani. E tulburător!

- Doamnă Crina, pare mult mai greu ceea ce faceți acum decât atunci când erați pe scenă, cu trupa Sfinx Experience. Și nu atât de spectaculos. De ce ați renunțat la scenă?

- Da, este mult mai greu ceea ce fac acum decât atunci când cântam. Îmi lipsește foarte mult scena. Mă uit în urmă cu multă nostalgie, dar și cu multă mândrie la cariera mea. Chiar sunt extrem de mân­dră de momente pre­cum recitalul Sfinx Experience de la Cerbul de Aur, din 1994. Ve­neam direct din Olanda, nici măcar nu știa lu­mea că suntem români. De ce am re­nun­țat? Pen­tru că, deși eu, în sinea mea, mă simt în­că foar­te tâ­nă­ră (am aproape șaizeci de ani), vârsta fa­ce din mine un cân­tă­reț nedorit de nicio ca­tegorie de pu­blic din Ro­mâ­nia. Nu în­țe­leg de ce există la noi această ca­rență în edu­cație, care face o bună parte din pu­blic să zică: "Cine, răsuflatul acela?!". Sunt trupe enorme, gen Tim­puri Noi, care au dis­pă­rut, din simplul motiv că nu au mai fost difu­za­te. Mai este ceva de neînțeles, un soi de sno­bism, l-aș putea numi. Când vine în România câte o for­mație, gen BZN, sala e plină. Dar dacă ar exista la noi o trupă cu oa­meni de aceeași vârstă îna­in­tată, nu s-ar duce nimeni, ba ar mai și vorbi urât la adresa lor. Am renunțat și pentru că n-aș mai suporta să mi se spună ce am de făcut. În plus, eu nu am fost nicio­dată în pas cu moda, nu mi-a plăcut să fiu ca și cel de lângă mine. Dacă mi se spune să o iau la stânga, este foarte clar că o voi lua la dreapta.

- Mai există și altceva în afară de muzică, timp liber pen­tru alte preo­cu­pări?

- Nu, numai muzică și cărți. Nici nu vreau altceva. Oricum, ziua este mult prea scurtă pentru mine, mai ales de când am o pa­siune extraordinară pentru cărți de tehnică vocală. Sunt în legă­tură cu mulți vocal coaches (pro­fesori de tehnică vocală) din Eu­ropa și din America. Am fost invitată în Sta­tele Unite, la Nash­ville, la un atelier în do­meniu, la care participă nume foarte cu­nos­cute. Mă voi duce negreșit, pen­tru că vreau să reușesc să intru în Aso­ciația internațională a vocal coach-ilor și astfel să fiu recunoscută peste tot în lume prin ceea ce fac. Va conta pentru mine, va conta pentru școala mea. Voi învăța enorm, voi cân­ta, pentru că e și pe cântate. Până la urmă, eu sunt un autodidact în acest domeniu, pentru că nu sunt profesor de canto clasic. Dar am studiat enorm, am două masterate, în Ar­mo­nie și Aranjamente Vocale. Am avut șansa unor în­tâlniri fabu­loa­se, în urma ie­șirilor mele multiple în afa­ră. Cu cât studiam mai mult, cu atât realizam că nu știam nimic, chiar și acum am același sentiment. Eu le spun copiilor ceea ce, de altfel, fac și eu: că trebuie să ne înconjurăm mereu de oa­meni mult mai buni decât noi. Eu am avut șansa asta.

Liniștea muzicii

- Muzica, pasiunea a­ceas­ta de­vo­ratoare, nu v-a făcut să pierdeți alte bucu­rii ale vieții?

- Deloc. Poate doar o mică strân­gere de inimă am, și anu­me: că în cariera mea nu am cân­tat jazz. Am avut mereu prieteni într-ale jazz-ului, dar nu am cântat, deși îmi place enorm.

- Să deschidem puțin și "do­sarul" sen­timental. Pasiu­nea aceasta "totalitară" pen­tru muzică nu l-a lăsat prea sărac?

- Nu, până și regretele mele tot de muzică țin. Ha! Ha! Adevărat, am fost căsătorită de două ori, prima dată dintr-o mare pasiune din tinerețe, a doua, de gura mamei. Am avut și eu crize ale vârstei, una fiind după treizeci de ani, când l-am avut pe Bubu. Eram atât de mult pe drumuri, atât de mult în străinătate, încât am intrat în panică, să nu treacă via­ța fără să devin ma­mă. Cred că din cauza di­fi­cultății cu care l-am năs­­cut, am fost mereu atât de protectoare față de el. Teo­retic, nu pu­team ră­mâ­ne însăr­ci­na­tă, dar s-a întâmplat o mi­nune. Apoi am năs­cut în Olan­da, pen­tru că eram cu con­tract acolo, iar ul­ti­mele două luni de sar­cină, am stat imo­bilizată la pat. Nici pe dinți nu aveam voie să mă spăl. Dar am re­ușit, și iată că scum­­pul meu are aproa­pe douăzeci și unu de ani. Da, am tre­cut prin toate lucrurile acestea, dar mu­zica a fost și va ră­mâne ar­mo­nia și lupta vieții mele.

- Tatăl lui Bubu, Mi­șu Cernea (cu­nos­cut mem­bru fondator al for­ma­ției Sfinx Ex­pe­rience), îți este de mult partener de viață, deși nu sunteți căsă­to­riți. Bă­ia­tul vostru nu v-a re­pro­șat niciodată că nu sunteți părinți "le­gali"?

- Mișu îmi este prietenul cel mai bun, e omul meu, dar de căsătorit, am decis de foarte multă vre­me că nu o voi mai face. Mi-a ajuns, m-am lă­mu­rit, și iată că suntem îm­pre­ună de atâta vreme, deși nu am locuit ni­ciodată în aceeași casă și ne-a fost per­fect. Sunt oameni care, mai ales în urma unei pasiuni enorme pentru un lucru, nu sunt făcuți pentru altceva în viață. Bubu nu ne-a reproșat niciodată că eu și tatăl său nu suntem mereu împreună, pentru că nu a simțit asta. A fost și este atâta armonie între noi trei! El și Mișu au o relație atât de frumoasă, că nu a fost loc de reproșuri. Oricum, până a început școala, Bubu a fost cu noi peste tot. Mii, zeci de mii de kilo­metri a făcut în mașină, a stat în cărucior prin culise, a fost peste tot. Ei, dacă este să ne reproșeze ceva, și o face des, este că nu mai cântăm.

- În debutul interviului spuneați că toc­mai v-ați în­tors din vacanță. Există, to­tuși, și pauze de rela­xa­re...

- Este adevărat. Îmi iau două, trei vacanțe pe an. Merg în străinătate, dar și în România. Merg foarte des la Sibiu, unde locuiește prietena mea cea mai bună, cu care am fost colege la Conservator. Pe ea și pe ai ei îi consider a doua mea familie. Mă simt ex­traordi­nar acolo, mă relaxez, îi iubesc, mă simt iubită. Apoi, caut mereu locuri în țară mai puțin cunoscute, locuri liniștite. Fug și mă ascund prin satele din România. Merg la foarte multe concerte în afara țării, dar și la noi. Așa mă liniștesc cel mai bine. Liniștea mea e tot muzica. Citesc; oricând am o clipă li­beră, o umplu cu cărți. Am o gașcă de prieteni cu care mă văd săptămânal. Cam acestea sunt pauzele mele, dar să știi că nu sunt genul care-și închide tele­fonul în con­cediu, ci le răspund elevilor mei, nu mă îndur să nu-i ajut măcar cu un sfat, când au nevoie. Chiar și vacanța care tocmai s-a încheiat, pe care-am pe­tre­cut-o pe plaja mea preferată din Grecia, cu gaș­ca, cu fa­­milia, eu am vorbit non stop la telefon. Boală grea...

- Vine toamna, un anotimp visător, plin de me­lancolii? Vă acoperiți și dvs. sufletul cu o frunză?

- Nu. Eu privesc țintit către viitor și visez la ceea ce visez în fiecare clipă a vieții mele: să schimb lu­crurile. Visez să schimb modelele și criteriile după care copiii își fac idoli între "staruri". Dacă generația noastră e reușită, ea este cum este pentru că a avut niște modele corecte și niște dascăli buni. Adică, oa­meni care să te învețe, dar să-ți și deschidă mintea. Nu las nicio zi să se încheie fără ca seara să nu pot spune că am făcut măcar un lucru bun pentru cei din jurul meu. Încerc să mă bucur de viață, să nu las ne­gura asta din jur să mă cuprindă. Am prieteni învă­luiți iremediabil de această tristețe cronică, iar eu fug de ea cu toată puterea. Îmi plac viața, veselia și fru­mosul, toate pe un fundal muzical armonios.