Când cărțile prind viață

Andrei Cheran
- Că operele de artă se inspiră din viața reală e un lucru știut și banal. Dar că realitatea se inspiră din artă, reproducând-o identic, e greu de crezut. Zeci de întâmplări care vin să confirme această legătură stranie ne-au îndemnat să ne oprim o clipă asupra ei -

Când Graham Joyce a început să-și scrie ulti­mul său roman, nu s-a gândit nici o clipă la aventura bizară în care avea să pătrundă du­pă punctul final. Într-unul din capitolele volumului, a cărui acțiune se petrecea undeva, pe o insulă din Ma­rea Egee, personajul central al cărții pornește într-un pele­ri­naj de inițiere mistică. Pe drum, el întâlnește mai multe personaje simbo­lice: un cioban mus­tă­cios care îi cerea o țiga­ră, apoi un șarpe mare și veninos. Ei bine, după terminarea romanului, Graham Joyce a plecat în vacan­ță pe insula gre­cească Thassos. În tim­pul unei plim­bări, s-a în­tâmplat ceva foarte stra­niu. "Mă întor­ceam la vilă după o zi lungă pe­tre­cută pe plajă când, în mijlocul drumului, m-am întâlnit din­tr-o dată cu cio­banul pe care mi-l imaginasem în carte. Mustăcios și masiv, a venit gră­bit spre mine și mi-a cerut o țigară. Eram așa de hip­notizat de a­pa­­riția aces­tui om pe care credeam că îl crea­sem doar în carte, încât soția mea a trebuit să mă scuture ca să îmi revin."
Dar acesta nu a fost de­cât începutul. La scur­tă vre­me, scriitorul a des­coperit un șarpe ma­re, tăiat în două, care ză­cea în mijlocul drumu­lui. "Instinctiv, am știut că ciobanul a fost cel care l-a omorât. Am început să tre­mur. A trebuit să intru într-o cârciumă ca să beau o bere și să încerc să mă gândesc la ceea ce mi se în­tâm­plase."
Incidente asemănătoare li se întâmplă cu o frec­ven­ță surprinzătoare nu numai scriitorilor, ci și acto­rilor, pictorilor, pe scurt, tuturor creatorilor. În cazul acesta, se impune o întrebare: arta nu este decât o pură activitate imaginară sau, prin forța gândirii și a talen­tului său, creatorul poate, într-o anumită măsură, să pre­zică sau chiar să formeze viitorul? Oare actul cre­ativ poate să modeleze realitatea, tot așa cum un sculp­tor cio­plește un bloc de marmură? Este posibil ca actul creator să implice o anumită putere de premoniție?
În orice caz, pentru cei care au experimentat acest feno­men, el este prea real pentru a fi ignorat. Uneori, în­tâlnirea dintre ficțiune și realitate este așa de bru­tală, încât se dovedește extrem de destabilizantă pen­tru artistul care participă la ea.

Fantome și cai nebuni

În 1989, actorul Daniel Day Lewis juca rolul lui Ham­let pe scena unui teatru londonez. În timpul spec­ta­­colului, el a văzut apărând dintr-o dată fantoma re­ge­lui shakespearian. A fost așa de zguduit de claritatea acelei apariții, încât a părăsit scena înainte de termi­narea spectacolului.
Și regizorul american Woody Allen a trecut prin­tr-o serie de evenimente foarte ciudate. În comedia "Man­­hattan" (1979), personajul Alvy Singer, jucat chiar de el, declară la un moment dat că "iubește o adolescentă cu ochi pieziși și care încă mai merge la școală". Or, în anii '90, Allen a de­clan­șat un scandal imens în mass-me­dia când s-a aflat despre relația sa cu tânăra Soon-Yi, fata adoptivă a fostei sale soții, Mia Farrow. Soon-Yi era adoles­centa chinezoaică de 17 ani care își făcea temele când s-a încurcat cu tatăl ei adoptiv.
Ceea ce i s-a întâmplat actorului Christopher Reeve, eroul filmelor cu "Superman", este tragic. În 1994, Reeve a jucat într-un film intitulat "Above Sus­picion" ("Din­colo de orice bănuială"), în care inter­preta rolul unui poli­țist care paralizase după ce căzuse de pe un cal. În 1995, în timpul unui concurs de că­lărie care se petrecea în lo­calitatea Culpeper (Virginia, SUA), Reeve a căzut în rea­litate de pe cal și și-a rupt coloana vertebrală, rămâ­nând pa­ra­li­zat. De parcă rolul din film ar fi prezis cumplita realitate.
Cu toate că astfel de exemple sunt dramatice, este foarte posibil ca ele să nu fie altceva decât niște coinci­den­țe bizare și nefericite. Televiziunea și cine­ma­­to­graful sunt pline de imagini din viața reală și nu este nimic ciudat în faptul că unele secvențe de pe ecran se reproduc în lumea reală. Dar ex­pe­riențele tră­ite de că­tre scriitori, ale că­ror opere au constituit pre­moniții de­ta­liate ale vii­torului, fac parte din cu to­tul alt gen.

Prezicerile lui Swift

Exemplul cel mai fai­mos este, fără nici o în­do­ială, acela al scur­tului ro­man al americanului Mor­­gan Ro­bert­son, "Futility, or the Wreck of the Titan" ("Futilitate, sau naufragiul Tita­nu­lui"). Publicat într-o re­vistă în 1898, el re­pre­zintă o imagine aproape perfectă a scu­fun­dării reale a Titanicului, care a avut loc paisprezece ani mai târziu...
Un alt caz, mai puțin cunoscut, este acela al scri­ito­ru­lui american Edgar Allan Poe (1809-1849). Cartea sa, "Aventu­rile lui Arthur Gordon Pym", scrisă în 1838, relatează îm­pre­jurările dramati­ce care îi cons­trâng pe supraviețuitorii unui nau­­fragiu să omoare un matelot de pe vas, pe mu­sul Ri­chard Parker, pentru a-l mânca. Aproape cincizeci de ani mai târziu, în 1884, a apărut un articol în ziarul englezesc "The Time", în care la pa­gina de știri se relata cum trei naufragiați îl mân­ca­se­ră pe musul care era cu ei și pe care îl che­ma... Richard Parker!
În "Călătoriile lui Gulliver", celebrul roman al scri­ito­rului irlandez Jonathan Swift (1667-1745), există, de asemenea, preziceri de-a dreptul uluitoare. În această carte, scrisă în 1726, un astronom desco­peră că în jurul lui Marte se învârt doi sateliți. Swift precizează chiar: "Cel mai apropiat se află la o distanță de centrul plane­tei egală cu trei diametre ale acesteia, iar cel mai de­păr­tat - la cinci dia­metre; primul se învârte în spațiu în zece ore, iar al doi­lea în douăzeci și una de ore și jumă­tate". Aceasta se petrecea într-o epocă în care telescoa­pele nu erau nici pe departe destul de puternice pentru a decela aceste detalii. Un secol și jumătate mai târ­ziu, astronomii au con­fir­mat că viziunea lui Swift fu­sese exactă. Într-ade­văr, în jurul lui Marte se învârtesc două luni, Phobos și Dei­mos, plasate aproape exact după coor­donatele fur­ni­zate în roman. Cu toate că Swift a supraestimat puțin dis­tanța dintre sateliți, durata miș­cării lor de revoluție este precisă. Acest tip de mișcare este unic în întregul uni­vers, dar acest lucru nu l-a îm­piedicat pe Swift să-l prezică.

Cazul Clarke

Un specialist în problema coincidențelor artă - rea­litate este autorul de science-fiction Arthur C. Clarke. Scrierile sale s-au regăsit de atâtea ori "replicate" în rea­­litate, încât scriitorul s-a simțit obligat într-o zi să pre­cizeze că "totuși, intenția lui este să scrie science-fic­tion și nu catrene vizionare ca Nostradamus".
Mai multe secvențe ale romanului lui Clarke "Odi­seea spațială 2001" (și ale filmului omonim al lui Stan­ley Kubrick) au fost copiate în realitate. Unul dintre aceste episoade are legătură cu misiunea nefe­ri­cită "Apollo 13" din 1970, al cărei modul de co­man­dă fu­se­se botezat "Odyssey", tocmai în cinstea lui Clarke. Chiar înaintea exploziei rezervorului de oxigen, echi­pa­jul asculta opera lui Richard Strauss "Așa grăit-a Zara­thustra" (uvertura filmului "Odi­seea spațială 2001"). Ei bine, nava a explodat chiar în momentul culminant al acestei opere muzicale. După explozie, primele cuvinte ale astronautului John Swigart, auzite la postul de co­man­dă de pe Pământ, au fost "Houston, avem o pro­blemă". În carte, când Hal, computerul de bord, vorbea cu echipajul, se ex­prima identic: "Avem o problemă". Mai târziu, ad­ministratorul NASA, Tom Paine, i-a tri­mis lui Clarke o copie a acestei transmisii împreună cu un bilet: "Se întâmplă întotdeauna cum spui tu, Arthur".
Un alt incident s-a produs pe când Clarke asista, în 1968, la o conferință a Națiunilor Unite despre cu­ce­­rirea pacifistă a spațiului. Cu această ocazie, i s-a ară­tat un tablou numit "Pe marginea Lunii", operă a fos­tului cos­monaut rus Alexei Leonov. Tabloul re­pre­zenta o vi­ziu­ne pe care Leonov o avusese în spațiu, cu Pământul care se vedea în spatele Lunii, amân­două fiind lumi­nate de către Soare. Clarke a rămas înmărmurit. Ta­bloul, care nu mai fusese ni­ciodată arătat publicului, era o replică a imaginii care fusese aleasă pentru sec­vența de început a filmului "Odiseea spațială 2001".
Dar coincidența cu adevărat stupefiantă legată de acest film este "Ochiul de pe Japet". În film, Dave Bow­­man, unul dintre personaje, descoperă o ano­ma­lie pe Japet, unul dintre sateliții lui Saturn. Este vorba des­pre un oval alb, cu o lățime de mai multe sute de kilo­metri, ca­re semăna cu un ochi. În centrul său se gă­sea un punct întunecat, care s-a dovedit a fi un mo­nolit negru. Este greu de crezut că această imagine ar putea să se regă­sească în realitate. Dar când sonda spa­țială "Vo­yager 1" a trecut pe lângă Saturn, mulți ani mai târziu, primele fotografii ale lui Japet au arătat o zonă albă, imensă, de formă ovală, în centrul căreia se afla un punct negru... Rezoluția imaginilor este prea mică pen­tru a se vedea ce este acel punct. Dar putem foarte ușor să ne ima­gi­năm că este un monolit, care așteaptă să venim să-l descoperim...
Dacă ficțiunea este capabilă să modeleze rea­li­tatea, înseamnă că arta pre­zentului poa­te să faso­ne­ze lumea de mâi­ne. Artiștii ar purta pe umeri o po­va­ră ex­trem de grea.