ȘERBAN PAVLU - "Sunt făcut pentru scenă, simt că mă potrivesc al naibii de bine!"

- E vorbăreț, carismatic și plin de umor. Exact opusul taximetristului Relu din serialul "Umbre", care l-a făcut celebru în toată România. Și mai are o "calitate": e peste tot! Când nu ne scoate din sărite cu reclamele care au împânzit internetul și nici nu pozează pentru afișe mari, cât un bloc, Șerban Pavlu e pe platoul de filmare. Regizorii îl iubesc - e talentat, muncitor și poate, ca nimeni altul, să sară de la un rol lejer la unul serios, în care se implică total. Are peste 40 de filme în palmares și despre el veți mai auzi -

- N-aș exagera dacă aș spune că ești unul din­tre cei mai cunoscuți actori din "noul val" al fil­mului românesc. Ești prezent peste tot, pe toate canalele, oriunde întorci capul, dai de Șerban Pavlu. Cum te descurci cu atâta popularitate?

- Ce să zic, simt lucrul ăsta de cum ies pe stradă. Am simțit-o chiar vara asta, în timp ce am filmat la Cer­­navodă o poveste foarte fru­­moasă, care are ca prota­goniști doi băieți de 10 ani. Cernavodă e un oraș mic, dacă ai apărut la te­levizor, toată lu­mea te cunoaște, întoarce capul după tine, te în­conjoară pe stradă. Mai ciudat în cazul meu este că notorietatea vine pe mai multe canale și nicio­dată nu știu, atunci când ci­neva se uită după mine sau șu­șotește prin magazine cu pri­virea aia com­pli­ce, de unde mă știe de fapt? Din emisiunea "În puii mei", făcută de Mihai Ben­deac, pe Antena1, care s-a tot reluat și a făcut rating? Din reclamele cu "te rezolvă Văru' ", pentru siteul tocmai.ro, care au fost "bombă atomică", au rulat online, până la pragul enervării? Sau din serialul "Umbre", de pe HBO, unde jucam băiatul rău? O să râdeți, dar mai există și oa­meni, foarte puțini, care mă știu din filmele de artă, din păcate nu de la cinema, ci abia când ajung să le vadă pe HBO.

- Nu te deranjează că ești atât de popular? Notorietatea excesivă îi face bine unui actor sau îi uzează imaginea?

- Nu, nu mi-e frică deloc că-mi uzează imagi­nea, dar de deranjat mă mai deranjează câteodată. Nu m-am făcut actor ca să devin celebru, să mă admire femeile și să mă invidieze bărbații. Mi s-a întâmplat nu o dată să deschid internetul, să-mi sară reclama cu "Văru'" în ochi și să mă scoată din minți: "La­să-mă, frate, odată!" (râde) Cum să nu te enervezi? Așa cum mi s-a întâmplat să mă opresc la un semafor și un om al străzii să-mi ceară bani. Și fiindcă nu i-am dat, a continuat să se țină după mașină și să urle: "Băăă, dă-mi, băă, și mie ceva, că ești vedetă, futu-te-n cur!" (râde) Mă deranjează lucrurile astea, pentru că, în ciuda faptului că vor­besc mult, sunt un tip destul de timid și introvertit. Ca să nu mai spun că în România vedetismul e puțin caraghios. Oamenii așteaptă să te comporți ca un star occidental, dar tu nu ai mijloacele respective, n-ai nici limuzină neagră, nici super vilă păzită de bodyguarzi. Uneori, mai mergi și cu metroul, stai într-un bloc ca toți oamenii și-ți faci cumpărăturile la "Mega Image". Și te gân­dești, seara, înainte să te culci, la ce școală să-ți dai copilul, dacă nu cumva e prea departe și o să te coste prea mult benzina. Eee, atunci vedetismul ăsta e inadecvat. E un fel de reflex social, pe care unii-l co­piază de afară, dar ca­re la noi e complet lipsit de miez. Și care dăunează foarte mult, e o presiune per­manentă asupra ta.

- Îți ia din libertate?

- Oho, și încă cum! Gândiți-vă la bietele actrițe sau cântărețe, pe care publicul se așteaptă să nu le vadă niciodată ieșind din casă nemachiate. Ele nu mai pot face orice, n-au voie să se afișeze pe plajă, cu un kilogram în plus. Toate aștep­tă­rile astea ale oa­me­nilor îți taie liber­tatea și nu-ți dau nimic în plus. Din fericire, notorietatea a venit târziu în viața mea. Până la urmă, sunt un angajat la teatru și așa și vreau să ră­mân.

"Actoria are ceva din artele marțiale"

- La cât de prezent ești peste tot, presupun, totuși, că poți trăi bine din actorie. Cred că ești unul din cazurile fericite.

- Da, și asta mă bucură, mă miră și mă încu­ra­jează și pe mine. Am trăit și trăiesc bine din meseria asta. Dar și muncesc enorm, fac foarte multe lucruri. Fac show de televiziune, fac serial TV, fac film, fac teatru de stat și teatru independent. De 12 ani fac și dublaje de anima­ție. Stau câte trei-patru ore pe scaun, zilnic, și înregistrez voci de desene animate. Copiii mă știu, fiindcă eu sunt vocea lui "Captain Hook". Am dublat și "Kung-Fu Panda", un se­rial de animație foarte serios, aflat deja la a treia serie. Mai fac și voci pentru publicitate. Și să știți că pentru toate lucrurile astea merg încă la castinguri. Nu mi le dă ni­meni așa, că sunt eu Șerban Pavlu. Nu-mi vine nimic pe tavă. Nu­mai pentru serialul de la HBO am dat probe o lună și jumătate.

- Ești foarte muncitor...

- M-am obișnuit să muncesc, să pun osul. Dar munca grea a fost, de fapt, în teatru: o muncă zilnică, mai puțin vizibilă, care m-a învățat cu greul. Apoi, am descoperit că sunt un actor care spune mai greu "nu". Ceea ce nu știu dacă e neapărat bine. Pe de altă parte, a fi selectiv e o cali­tate în momentul în care ai un anu­mit palmares. Eu mi-am dorit să lucrez mult, în situații cât mai di­verse, ca să am experiență. Pentru a ajunge să te exprimi artistic cât mai bine ai nevoie de contexte cât mai diferite, în care să te verifici tu cu tine, din care să înveți și care să te facă să crești. Dacă tot spui nu și nu, așteptând marele rol al vieții, s-ar putea să ratezi esențialul. Sigur, de la un punct încolo, e important să selectezi doar pro­iectele care te interesează profund și real. E ceea ce-mi propun pentru partea a doua a vieții. Dar nu las asta să devină neapărat o obsesie. Am descoperit că există mijloace nesfârșite de a te exprima în meseria asta, indiferent de ce rol ți se dă. Libertatea e la tine. Cu latura ei de meșteșug, de măiestrie, ac­toria are ceva din artele marțiale: să te perfecționezi tu, pe bucățica ta, până ajungi sus de tot. La început, vei face rotocoale și piruete mai largi, vei face de o mie de ori cu mâna dreaptă sau cu mâna stângă, pâ­nă când vei ajunge să faci un turn care să străpungă până la nori.

"Nu avem cineaști care să aducă în săli un milion de oameni"

- Spuneai că, din păcate, oamenii nu prea te știu și din filmele de artă. Ce se întâmplă? Nu mai merge lumea la cinema?

- Poate că lumea ar merge la cinema, dacă nu ar fi o lipsă acută de săli. Țara asta nu mai are cine­ma­tografe. Unde să distribui filmul românesc? Uite, am aflat cu stupoare că orașul Sfântu-Gheorghe, care e destul de efervescent cultural, cu actori buni, și maghiari, și români, nu are niciun cinematograf. Azi, când există și internetul și alte atâtea oferte, trebuie și cinema-ul să meargă spre public. Altfel, pierzi publicul ăsta, care în lipsă de altceva, devine dependent de TV.

- Nu e oare de vină și filmul românesc, care e prea elitist și s-a îndepărtat de public?

- E adevărat că există o mică falie între cinema și public, datorată lipsei unei cinematografii populare de bună calitate. Noi avem regizori artiști, dar nu avem regizori și vedete populare, cum existau în anii 80, actori care să confirme și-n teatru, dar care să joace și în producții populare, iar numele lor să fie o garanție. Nu avem cineaști care să creeze o rețetă populară, care să aducă în săli un milion de oameni, ăsta e adevărul. Or, ar fi extraordinar de bine ca lumea să meargă la cinema. E o formă de pa­triotism cultural, funcționează ca în cazul indus­triei de mașini. Chiar dacă mașinile noastre n-or să fie nicio­dată la fel de bune ca cele nemțești, dacă nu facem un efort să le cumpărăm s-ar putea ca ele să dispară. În rest, filmul de artă e faima României și este im­po­sibil de dat deoparte, chiar dacă nu are priză la public. Nu poți obliga niște regizori artiști, care au câștigat premii în festivaluri, să facă film popular, comedie de situație sau mai știu eu ce. Ei vor să se exprime pe ei, ca artiști. E și motivul pen­tru care, deși nu refuz filmele populare, voi prefera și eu filmele de artă. Mă provoacă intelectual, mă stimulează, sunt ca o carte bună care te pune față-n față cu tine însuți.

"Talentul nu e totul. Dacă nu pui mâna să ți-l cultivi, degeaba îl ai"

- Să ne întoarcem puțin la începuturi. Spuneai că nu pentru celebritate te-ai făcut actor. Ce te-a împins atunci spre actorie? De ce ai dat la Aca­de­mia de Teatru și Film?

- Cred că orice om care face meseria asta o face dintr-o dorință secretă de a se arăta lumii, de a se expune, dar asta poate să îmbrace și forme extreme, de pildă, forma unei mari timidități. Poate să mai fie la mijloc și dorința de a fi iubit sau de a face altceva, diferit de ceilalți. Cred că la vârsta la care am dat la ATF, a fost câte ceva din toate astea. Am fost un elev mediocru tot liceul, care n-a excelat în științele exacte nu din prostie, ci din lene și nesimțire. Eram însă destul de atras de artă, de muzică, de literatură. Dacă n-aș fi dat la Teatru, aș fi dat probabil la Filologie, fiindcă îmi plăcea să citesc și sunt în continuare un cititor avid, cu spirit critic. Ceva, ceva, cred că am moștenit și de la ai mei, care nu erau niște cunoscători, neapărat, dar fiind bucureșteni get-beget, păstrau tradiția de a merge regulat la teatru, la Operă și la Ateneu. Mă atrăgea sala de teatru, scena, mă atrăgeau deco­rurile. Îmi plăcea și cinema-ul, dar nu mai mult decât îi plăcea oricărui băiat de vârsta mea. Am avut și norocul să cresc într-o casă cu bibliotecă. Ca să scap de somnul de după-amiază, scoteam câte o carte și mă puneam pe citit. Am fost, în căutările mele, independent de procesul de învățământ, școa­la a fost pentru mine doar un loc în care m-am întâlnit cu prietenii. Cu atât mai mult, după ce am intrat la ATF. Am nimerit la clasa actorului Ale­xandru Repan, care nu era un profesor pur, cu formație pedagogică, nu avea nici măcar o metodă, dar era un actor cu mare experiență de scenă, care mie mi-a făcut foarte mult bine. Avea o carismă specială care venea, cred, din formația lui culturală. Literatura, istoria și artele plastice erau instrumente de care se servea atunci când preda actoria. Dis­cuțiile cu el ne-au format. Nu cred că trebuie să fii tobă de carte ca să fii un bun actor. Dar pe de altă parte, nu poți să fii mare actor fiind complet acul­tural. Teatrul nu e atletism. Talentul, e adevărat, poate transcende originea ta, familia din care vii, mediul social, te trage după el, dar dacă nu pui și tu mâna să-ți formezi gustul, să te cultivi, talentul e insuficient.

- N-ai avut niciodată dubii că actoria e drumul tău?

- Nu. Eu am intrat din prima la facultate și timp de un an de zile, n-am atins pământul de fericire. Des­co­perisem un domeniu în care eram bun ne­con­di­ționat, simțeam că sunt făcut pentru asta, că mă po­trivesc al naibii de bine. Nicio secundă nu m-am în­doit, în sfârșit îmi găsisem locul. Sim­țeam că aparțin scenei. Și am fost și norocos. În vara în care am ter­minat facultatea, m-am și an­gajat la Teatrul Bulandra, ceea ce a fost un miracol. Știți că posturile sunt blo­­cate cu anii.

"Arta nu cere să-ți arunci viața personală în aer"

- Îți mai rămâne timp și de altceva, în afa­ră de muncă, Șer­ban?

- Da, dar acum acel altceva sunt copiii mei. Am o fetiță, Natalia, de 3 ani, și un băiețel, Ni­colae, care are doar 9 luni. Nu cred că e nevoie să dau multe detalii, orice părinte știe ce în­seamnă să ai copii mici. Înainte să fiu tată, ajun­sesem să suspectez afir­mațiile de genul: "A fi părinte e cel mai im­portant lucru din viață". Acum, nu vreau să spun neapărat că e cel mai im­portant lucru, dar sen­timentul că ai realizat ceva în viață e uriaș și nu se poate compara cu ni­cio filmo­grafie și cu niciun rol. Mai mult ca în cazul oricăror realizări profesionale, simți că ți se întoarce ceva înapoi. Oricât de artist aș fi, nu înghit jertfirile astea pe altarul artei, afirmațiile că ți-ai sacrificat viața par­­ticulară de dragul sce­nei sau invers. Mi se par jus­ti­ficări pentru niște neputințe. Arta nu cere nici să bei din convin­ge­re, nici să trăiești pe­ri­culos, nici să arunci toată viața personală în aer.

- Dar nu crezi că bo­ema îți poate da mai mult ca artist?

- Da, îți poate da. Dar nu e pentru toată lumea. Cei care nu au un miez tare înăuntru se distrug și obțin de la ei mult mai puțin decât dacă ar trăi o viață echilibrată. Pentru un poet, poate fi bună. Dar un actor de film care pierde nopțile zece ani de zile se ratează.

- Te-aș mai chestiona în legătură cu viața ta privată, atât cât se poate, fără să-ți violez intimi­tatea. Ești căsătorit?

- Da, sunt căsătorit, și soția mea nu e actriță, ci avocat. Am încercat cu bună știință să evit asta, am avut senzația, la un moment dat, că a fi cu cineva din breaslă nu funcționează în cazul meu. Am întâlnit un om minunat cu care comunic foarte bine, deși nu vorbim prea mult despre meseria mea. Văd asta mai de­grabă ca pe un plus. Relația mea cu ea nu se ba­zează pe nevoile mele profesionale, ea nu e acolo ca să mă ajute pe mine să-mi fac mai bine meseria. Deși acum lucrează și ea într-un mediu conex, face pro­ducție de film. Avem în comun pa­siunea pentru călă­torii, pentru sport și pentru filme. Traiul împreună cu copiii ne ocupă tot timpul. Îmi place asta, chiar dacă e greu. Așa cum îmi place la nebunie să plecăm în vacanțe cu toții, deși e foarte complicat să organizezi bagaje, programe, copii. Genul ăsta de efort îmi aduce foarte multe satis­facții. Pentru mine, e foarte important să-mi păstrez și o latură civilă, care să nu fie legată de artă. Am nevoie să fac lucruri care să mă pasioneze, fără nicio legătură cu actoria.

- Cum ar fi, de pildă?

- Să fac sport, să merg pe munte, să fac trasee grele cu bicicleta. De când am copii, mă gândesc că va veni o zi când le voi pune și lor rucsacul în spate. Cât timp m-am pregătit pentru serialul "Umbre", a trebuit să mă antrenez la o sală de fitness și am ră­mas și cu obișnuința asta. Sunt pasionat de alergare și mă pregătesc intens să particip la un maraton. E acolo, în timpul alergării, un moment în care te întâlnești cu tine și-ți dai seama că singurul obstacol pe care tre­buie să-l înfrângi ești tu însuți.