Un personaj ca Mihai Prepeliță este fatalmente legat de existența Uniunii Sovietice. Născut în Bucovina istorică, în satul Bahrinești, fostul județ Rădăuți, azi în regiunea Cernăuți din Ucraina, poetul, pictorul, dramaturgul, actorul și jurnalistul Mihai Prepeliță se trage, parcă, din marea proză rusă, în care "caracterele" de genul lui au devenit nemuritoare. A suferit, ca fiu de țăran român, toate umilințele, începând cu deportările staliniste ale familiei sale, cu spitalele psihiatrice în care a fost internat de trei ori, și sfârșind cu expulzarea din RSS Moldoveanească, pentru "naționalism și unionism". A ajuns să trăiască ascuns, timp de 9 ani, prin pădurile din jurul Moscovei, prin gări, în trenuri veșnic în mișcare și în case de vacanță părăsite. A fost expulzat și din Moscova, "pentru încălcarea gravă e regimului de pașapoarte", ajungând în regiunea Iaroslavl, pe Volga. Luptător idealist încă din prima tinerețe, la povața bunicii materne, Lucheria Patraș, o antibolșevică de mare sensibilitate literară, purtată de ruși prin gulagurile Kazahstanului și ale Siberiei, obișnuia să declare, între prieteni, dintre care unii s-au dovedit turnători: "Sunt român și m-am născut ca să lupt contra hoardei bolșevice care mi-a invadat țara". Aceste cuvinte îl vor costa prima internare într-un spital-închisoare psihiatrică, unde a fost supus procedurii de spălare a creierelor. A învins medicația criminală și a devenit scriitor bilingv, în rusă și română; a publicat 55 de cărți originale, 13 traduceri, i s-au montat 7 spectacole de teatru și expoziții personale de pictură. A inițiat, la Moscova, "Mișcarea Conceptualistă" în pictură; a jucat, ca actor, în câteva filme de artă. S-a înscris în "Mișcarea pentru Drepturile Omului" din fosta URSS și a avut, astfel, ocazia să-i cunoască pe marii dizidenți, Andrei Saharov și Alexandr Soljenițîn. De când s-a stabilit în București, circulă mult, scrie versuri, pictează, scrie piese de teatru, nuvele, romane, și iarăși se întoarce la poezie. După o viață chinuită, de "poet pelerin", de "mare liric luptător" (Adrian Păunescu), Prepeliță se simte, în sfârșit, un om liber și "încearcă să se facă auzit în vacarmul bucureștean".
"Sunt copilul unor «dușmani ai poporului sovietic»"
- Care este zestrea spirituală cu care vă întoarceți în hotarele României, maestre Mihai Prepeliță?
- Între altele, lecuirea de frică. Aici m-am vindecat de frică. Eu m-am născut pe timpul lui tătuca Stalin și am simțit și simt în sângele și în celulele mele o condamnare pe viață. Fusesem "proiectat" să mă nasc în Siberia, dar mama a evadat miraculos din lagăr, unde fusese deportată cu familia, și s-a întors la Bahrinești, unde tata păștea cârlanii... S-au căsătorit, la un an am apărut eu. Cum m-am născut, m-au botezat în biserica din sat, iar la șase săptămâni, în noiembrie 1947, tata a fost arestat, în cămașă și izmene, pe zăpadă, și pus în coloană pentru minele din Donbas. Prima mea moarte clinică a fost atunci, căci milițianul a bătut-o pe mama și a împins-o, aproape fără suflare, în tinda casei, lăsând pruncul din leagăn fără niciun ajutor. Miraculos, dar tata reușește să evadeze din coloană, în pădurile Bucovinei. N-am știut cum a fost posibil, fiindcă din cinci în cinci metri era un soldat care trăgea fără somație, dacă un arestat se abătea un metru din coloană. Nu mi-a spus decât pe patul de moarte. De frică a așteptat atâta vreme! S-a întâmplat ca Dumnezeu să trimită o căruță care să treacă pe lângă coloana aceea nefericită de arestați. Căruțașul spărgea semințe. Deodată, tata, cu o iuțeală neomenească, s-a pomenit lângă el, pe capra căruței, spărgând și el semințe în noapte. Și dus a fost. După ce a dormit toată iarna prin cimitire, pe o pufoaică, s-a întors acasă. Culmea este că cea mai veche și puternică amintire a mea din copilărie sunt fețele plânse ale părinților, aplecate asupra unui număr din "Pravda", cu Stalin în sicriu, de la începutul lunii martie, 1953... Aveam cinci anișori și câteva luni... Bieții mei părinți, chinuiți prin gulaguri de "tătuca tuturor popoarelor", l-au jelit pe călău. Din frică! Părinții mei au luat frica în mormânt, au luat-o cu ei, altă agoniseală n-au avut... Mama, Saveta - doar frica de Siberia, de unde a evadat, ca să mă nască pe mine... Tata, Vasile - doar frica de NKVD, care l-a hăituit o viață întreagă, ca fugit de sub escortă... În Bucovina ocupată sunt născut din frică, de frică... Sunt copilul unor "dușmani ai poporului sovietic"...
- Ați fost, săptămânile trecute, la Moscova. Cum vi s-a părut lumea aceea, aflată sub embargo?
- N-am intrat în magazine, n-am vorbit cu trecătorii... Dar am admirat ochii de cekist ai lui Putin... Rușii obișnuiți, cei lucizi, îl numesc "țariok", adică un fel de țar mai mititel... Pe Stalin l-am numit, într-un eseu, "Satan". Pe Putin nu îndrăznesc să-l numesc în niciun fel... E de ajuns să-i admiri ochii albaștri, mici. De fapt, de culoarea oțelului. Românașii îi mai spun "Putină", cică s-ar putea să fie de-al nostru... Dar Vladimir Putin n-are nimic comun cu putina românească, nici cu izul greu de brânză de oi, nici cu murăturile tradiționale românești, indiferent din ce regiune istorică ar fi brânzica sau gogonelele...
- După cum știm, la Chișinău prinde tot mai mult ideea unionistă. Platforma "Acțiunea 2012" vede Basarabia și România reunite în granițele aceluiași stat, până în 2018. Ce vede Mihai Prepeliță?
- Basarabia este sufletul meu, chiar dacă, la nivel literar-artistic, am fost tratat mai bine la Moscova, decât la Chișinău. Nu pot să uit că frații mei de sânge m-au expulzat peste granițe, în 1988, cu motivații de tip stalinist: "naționalism", "unionism", "europenism", "românism". Astăzi, ce văd peste Prut? Văd o lume tânără, furioasă, matură, care pare hotărâtă să repare marile erori ale istoriei. O lume care nu mai înghite sloganuri desprinse din propaganda moscovită și care nu mai are fixația "jandarmului român" - o imagine anti-românească, din arsenalul KGB. Văd o perspectivă europeană, văd interesul și ajutorul american, precum și tendința, tot mai vocal exprimată în public, de aderare la NATO, lăsând trecutului bolșevic așa-zisa neutralitate. Văd o posibilitate a reunirii până la data istorică de 1 Decembrie 2018, când aniversăm 100 de ani de la Marea Unire a tuturor românilor. Cu o condiție: R. Moldova să nu mai aibă ghinioanele din trecut, din ultimul sfert de veac, iar Bucureștiul să înțeleagă ceva mai profund sensul istoriei. Cu alte cuvinte, Bucureștiul să nu ne abandoneze încă o dată.
"R. Moldova și România ar fi putut să sece Prutul dintr-o sorbire, încă din 1991"
- V-aș ruga să treceți în revistă eșecurile unionismului din R. Moldova, începând cu 1990... De ce nu s-a produs unirea cu Țara în acești 25 de ani?
- Prima mare dezamăgire a fost în ianuarie 1990, când delegația de patrioți de la Chișinău, venită cu înfrigurare să ceară unirea cu Țara, la bătrânul "sovietist" Iliescu, a fost întoarsă așa cum a venit. Zâmbărețul politician i-a luat cu binișorul: că nu-i momentul, că ce-o să zică Moscova și Europa, că noi nu suntem Germania, suntem o țară mică, de la marginea lumii, că nu ne dă "doamna Helsinki" voie să schimbăm granițele, și tot astfel de motivații moscovite... A doua mare ocazie ratată a fost în 1991, la ultimul congres al "deputaților poporului" de la Moscova, când deputații basarabeni, în frunte cu Leonida Lari, nu au reușit să proclame desprinderea Basarabiei de URSS, după precedentul Letonia, Estonia, Lituania, care-și declaraseră independența. Am vorbit cu Leonida, ea a înțeles și a pregătit un text-bombă, dactilografiat la mine în casă, dar, din 30 de deputați, au luat parte la ședința respectivă numai vreo 12-13, ceilalți s-au oprit pe holuri, la un coniac... Dintre aceia, numai dânsa a luat cuvântul, deoarece celorlalți li s-a făcut frică, văzându-se urmăriți de Gorbaciov prin ochean... Când răposata Lari, Dumnezeu s-o odihnească, a început să vorbească mai răspicat, Gorbi i-a tăiat microfonul. S-a dus la el, l-a zgâlțâit de reverul hainei ("De ce faceți asta, Mihail Sergheevici"?), dar bodiguarzii au îndepărtat-o imediat, îndepărtând astfel posibilitatea revenirii R. Moldova în granițele ei istorice. Fiindcă ei, rușii, declaraseră deja Pactul Ribbentrop-Molotov ca fiind nul și neavenit! Legal, totul era în regulă. A treia șansă a fost la 27 august 1991, când Ion Iliescu s-a grăbit să recunoască R. Moldova ca stat "independent" imediat, în aceeași zi în care Mircea Snegur a citit Declarația de Independență la Chișinău. Pe fondul mișcărilor de la Moscova (puciul, sechestrarea lui Gorbaciov la Ialta, revolta lui Elțîn, bombardarea parlamentului etc.), R. Moldova și România ar fi putut să sece Prutul dintr-o sorbire, vorba poetului, și nimeni n-ar fi făcut tărăboi. După cum nici sperietoarea că Ungaria abia aștepta reunirea noastră, ca să smulgă Transilvania din trupul României, nu stă în picioare, deoarece, prin reunire, România s-ar fi întărit, nu ar fi slăbit!
"O lovitură de-a dreptul istorică a primit ideea unionistă în 1997, de la Emil Constantinescu și Adrian Severin, președintele și ministrul de Externe, care au semnat cel mai rușinos tratat din lume cu Ucraina"
- Am putea spune că suntem un neam fără noroc...
- Nu! Suntem un neam fără politicieni de ispravă. Păi, la prima discuție Iliescu-Snegur despre o eventuală unire, prin convocarea concomitentă a celor două parlamente, Snegur l-a întrebat pe Iliescu: "Ce funcție ar urma să am eu în noul stat întregit?" Păi, ce funcție, frate, zic eu acum... Aceea de vicepreședinte nu-ți convine? Ca în SUA, președinte și vicepreședinte... Întrebarea lui Snegur e valabilă și azi. Să nu credeți că, dacă mâine se declară unirea, n-o să vină Timofti, Streleț, Filat, Ghimpu și Lupu, să întrebe: "Nouă ce funcții ne dați?". De aceea, am propus ca în Constituția României să fie introdus un singur subpunct: pe lângă președinte, să fie introdusă și funcția de vicepreședinte. S-ar crea tradiția ca, automat, "guvernatorul" Basarabiei, ales în mod democratic, să devină vicepreședintele României, așa cum există, deja, la guvern, funcția de vice-prim-ministru. În fine, o lovitură de-a dreptul istorică a primit ideea unionistă în 1997, de la Emil Constantinescu și Adrian Severin, președintele și ministrul de Externe, care au semnat cel mai rușinos tratat din lume cu Ucraina. A fost o mare pedeapsă, o crimă pentru neamul românesc.
- Dar n-au avut de ales, țările occidentale le-au impus, ca preț al intrării în NATO...
- Nu-i adevărat. A fost o înșelătorie, un zvon fals. N-a impus nimeni nimic. Poloniei de ce nu i-a impus Occidentul un tratat asemănător, cu aceeași Ucraină? Pe mine m-au oprit la Cernăuți, pe stradă, ucraineni naționaliști, mai ai naibii decât orice naționalist rus, și m-au întrebat: "Ce neam sunteți voi, că ne-ați oferit totul, mai mult decât ne-am așteptat, și nu ne-ați cerut nimic în schimb?!". De atunci, am făcut numeroase încercări de a intra la ministrul de Externe, la președinte, dar fără succes. În 2007, la zece ani după semnare, tratatul putea fi amendat, rediscutat sau anulat, dar președintele Băsescu a refuzat și a lăsat actul să fie prelungit tacit încă zece ani: până în 2017! Am mari rezerve că, la al doilea soroc, va mai fi interesat președintele actual, Iohannis, să pună în discuție acest tratat, cunoscută fiind "prudența" domniei sale în chestiuni naționale sensibile. Până la urmă, sunt nevoit să recunosc că șansele pierdute de reunire ale celor două state românești ar putea rămâne pierdute. Nu ne vom mai întâlni cu ele niciodată. Totuși, nu disper, cred în surprizele viitorului apropiat, rămân optimist pentru 2018, deoarece, la acea dată, Basarabia este condamnată să revină acasă.
Lui Mihai Prepeliță îi puteți scrie la e-mail: mihai.prepelitze@gmail.com