Telepatie în Marele Nord
Telefonul mental
Dacă în prezent, rușii și americanii înregistrează progrese așa de mari în experiențele de transmitere a gândurilor prin telepatie, aceasta se datorează studiilor și cercetărilor care au rezistat de-a lungul timpului, în ciuda bătăii de joc, ba chiar, uneori, a animozității fățișe a oamenilor de știință.
Una dintre aceste experiențe a avut loc în 1937 și a fost o reușită de senzație. Exploratorul polar sir Hubert Wilkins era foarte interesat de telepatie. Tocmai fusese rugat să formeze o nouă expediție arctică, cea de-a unsprezecea la care participa, pentru a-l găsi pe aviatorul sovietic Levanevsky, dispărut în Marele Nord, pe când încerca să facă legătura aeriană între URSS și Statele Unite, pe la Polul Nord. Unul dintre prietenii apropiați ai lui Wilkins, Harold Sherman, care făcea la rândul său cercetări în legătură cu transmiterea gândurilor, i-a propus exploratorului o experiență ce trebuia să aibă loc pe toată durata călătoriei sale: de trei ori pe săptămână, lunea, marțea și joia, Sherman urma să "asculte" acasă, în America, timp de o jumătate de oră, de la 18.30 până la 19, gândurile amicului său aflat la Pol. În zilele acelea, la orele stabilite, exploratorul încerca să își "proiecteze" gândurile legate de căutările sale însoțite de cât mai multe detalii din întâmplările de zi cu zi. Pentru a evita orice contestare posibilă, ei au hotărât ca, de fiecare dată, Sherman să consemneze ceea ce "primea" în scris și apoi să trimită notițele doctorului Gardner Murphy, care conducea echipa de studii parapsihologice a universității Columbia. Cum Sherman se afla la New York, alți doi doctori, prieteni de-ai lui sir Hubert Wilkins, A.E.Strath-Gordon și Henry Hardwicke, au acceptat să fie martorii săi și să asiste, de fiecare dată, la eforturile lui Sherman de a capta gândurile prietenului său. În sfârșit, un post de transmisie pe unde scurte ar fi trebuit să îl țină la curent pe explorator cu progresul experienței.
Expediția a început în octombrie 1937 și, foarte repede, condițiile atmosferice au făcut transmisia foarte dificilă. În plus, preocupat de greutățile expediției, sir Hubert Wilkins nu a reușit să "comunice" întâmplările, în fiecare zi, la ora stabilită. Dar, spre surprinderea celor doi, lipsa timpului nu îl împiedica pe Harold Sherman să "primească" principalele gânduri ale lui Wilkins. Încă de la început, ceea ce a notat a fost de o precizie uluitoare. Tot ce nota Wilkins în jurnalul expediției polare era consemnat cu fidelitate de prietenul său, Sherman, în prezența martorilor. Ulterior, "dialogul" era trimis doctorului Murphy.
Când, peste un an, jurnalul polar al lui Wilkins a putut fi comparat cu notițele prietenului său, a devenit evident că erau mult prea multe detalii care corespundeau, pentru a fi vorba despre o simplă coincidență. De exemplu, în noaptea de 14 martie 1938, Harold Sherman nota, în biroul său din New York: "Cred că ai descoperit o crăpătură în coada avionului, dar ai reușit să o repari. Acum, mi se pare că te văd manipulând o pompă de mână, în plin zbor. Unul dintre motoarele avionului fumegă și aud elicea tușind, ca și cum ați avea probleme la carburator". Jurnalul lui Wilkins confirmă afirmațiile lui Sherman și precizează: "La un moment dat, pe când procedam la schimbarea rezervorului în timpul zborului, am așteptat prea mult și a trebuit să pompez cu furie pentru a reporni un motor ce amenința să se oprească. Nu a durat decât un minut, dar m-am gândit la acea întâmplare toată ziua".
Un alt exemplu: într-o zi, Sherman a scris că "văzuse în mintea sa cum se forma gheață pe aripile avionului lui Wilkins, la ora 13.00". Confruntarea ulterioară a dovedit că, deși la ora indicată încă nu se formase gheață pe aripile avionului, când aparatul a ajuns la destinație, evenimentul s-a întâmplat! Într-un alt raport, care i-a făcut să râdă pe martorii lui sir Hubert Wilkins, Sherman a notat că își vedea prietenul în compania unor militari, o ceremonie la care participa multă lume și unde sir Hubert era îmbrăcat elegant. Toți au rămas pur și simplu stupefiați când, la întoarcere, exploratorul a povestit cum, în urma unei aterizări forțate la Regina, în Saskatchewan, pe 11 noiembrie 1937, fusese invitat la o ceremonie de gală și cum reușise să împrumute, în ultima clipă, de la cineva, niște haine elegante.
Pe data de 7 decembrie, Sherman a scris: "Este noapte și văd un foc puternic. Se pare ca arde o cabană. Sunt mulți oameni care aleargă. Este foarte frig și vântul bate cu putere". În jurnalul său, exploratorul confirmă: era vorba despre o cabană de eschimoși de la Point Barrow, în Marele Nord, care luase foc. Două zile mai târziu, pe 9 decembrie, Sherman a scris: "Te văd într-o școală, în fața unei table, cu creta în mână, scriind ceva". În jurnalul lui sir Hubert s-a descoperit mai târziu că în ziua aceea le vorbise școlarilor din Point Barrow și că, la un moment dat, făcuse niște schițe la tablă.
Modest, ca orice veritabil savant, sir Hubert Wilkins a mărturisit mai târziu, în legătură cu această experiență: "Nu știu dacă am reușit să demonstrăm cu adevărat că este posibilă telepatia între două persoane, de la foarte mare distanță, dar eu sunt foarte fericit că am participat la această experiență, care demonstrează că telepatia merită multă atenție."
Dictarea automată
Cazul Patience Worth
Cine a fost Patience Worth? A existat, ea, cu adevărat? Tot ce se poate spune cu certitudine este că a fost autoarea a cinci romane și a mai multor poeme. Patience Worth nu a fost numai un autor talentat, ci și unul dintre rarele cazuri care le permit savanților să întreprindă cercetări minuțioase în domeniul paranormalului. Ea (sau misterul numit Patience Worth) s-a manifestat pentru prima dată într-o seară frumoasă de iunie, în anul 1913. Domnul și doamna John H. Curran se distrau cu o planșetă Ouija, împreună cu câțiva prieteni, în casa lor din Saint-Louis, în Missouri. Planșeta Ouija era foarte des întâlnită în sudul SUA, la începutul secolului al XX-lea, fiind compusă dintr-o placă ceruită pe care erau scrise cifrele și literele alfabetului. Deasupra ei se ținea un pendul, de cele mai multe ori în formă de inimă, ce era lăsat să balanseze din literă în literă, pentru a forma mesaje și a comunica cu cei decedați. Dar, în primul rând, le permitea copiilor să se distreze și îndrăgostiților să își facă declarații.
Oaspeții soților Curran povesteau. Doamna Curran și o prietenă țineau în continuare pendulul deasupra planșetei când, dintr-o dată, el începu să se miște. Nimeni nu pusese nici o întrebare. Neîncrezători, toți cei de față s-au aplecat deasupra tabletei, pentru a citi mesajul. El a apărut literă cu literă: "Am trăit cu mult, mult timp înainte. Acum revin. Numele meu este Patience Worth".
Toată lumea a izbucnit în râs și cineva a întrebat-o ironic pe interlocutoarea bizară unde a locuit. "De cealaltă parte a mării", a răspuns planșeta. "În ce țară"? "Vreți să știți totul despre mine, dar trecutul este mort. Nu trebuie să vă neliniștească trecutul". Asta a fost tot. Cu toții s-au amuzat, fiind convinși că doamna Curran sau prietena ei le-au făcut o farsă.
Dar în lunile care au urmat, doamna Curran a intrat din ce în ce mai des și mai ușor în contact cu Patience Worth care, prin intermediul planșetei, dicta gânduri, maxime, ba chiar și mici poeme. Doamna Curran a ajuns în curând la scrierea automată. Nu avea decât să se așeze într-un fotoliu și, după câteva clipe, Patience Worth se exprima prin mintea ei, dictând texte din ce în ce mai lungi. Medicul de familie și-a alertat confrații și, din clipa aceea, au început vizite și experiențe care au durat ani la rând. Doamna Curran era o fată de fermier, plăcută, sinceră, fără complexe, și care își iubea mult bărbatul. Dar educația sa era la nivel de școală primară și, făcând cercetări, doctorii au descoperit că fusese doar o elevă bună și atât. Or, în calitate de scriitoare, Patience Worth era la un nivel intelectual cu mult superior. La început, doctorii au crezut că sub pseudonimul de Patience Worth era vorba despre o eliberare, de o exprimare interioară a doamnei Curran, dar în ceea ce scria erau multe lucruri pe care, pur și simplu, nu avea de unde să le știe. În schimb, încet-încet, începea să se contureze caracterul și personalitatea lui Patience Worth. După mai multe întrebări, anchetatorii au aflat că se născuse în comitatul Dorset, din Anglia, în 1640, și că sosise în America în 1670. Vorbea cu o precizie incredibilă și cu foarte multe detalii, despre viața coloniștilor din acea epocă, mărturisind că fusese ucisă de un indian, la puțin timp după sosire.
Impresionată de amploarea "misterului" pe care-l stârnise fără să vrea, doamna Curran a acceptat să se lase examinată de câte ori au dorit doctorii și oamenii de știință. Nu intra niciodată în transă și nu juca nici un fel de teatru. Se așeza, pur și simplu, într-un fotoliu și, după câteva minute, Patience Worth sosea.
Dar în ciuda numelui ei (Patience înseamnă "răbdare"), entitatea din lumea de dincolo răspundea uneori destul de brutal la anumite întrebări. Cel mai mult vorbea despre ținuturile, peisajele și casele din Anglia sa natală. Din acest punct de vedere, afirmațiile ei nu puteau fi puse în nici un fel la îndoială. Iar pentru ca doamna Curran să fi știut toate acele lucruri, ar fi fost nevoie să petreacă zeci de ani în biblioteci. Surprinzătoare erau, mai ales, particularitățile limbajului. Folosirea unor cuvinte vechi sau care dispăruseră din limba engleză curentă i-au făcut chiar și pe cei mai reticenți dintre martorii fenomenului să accepte că "misterul" Patience Worth trebuia luat în serios. De altfel, specialiștii de la British Museum din Londra au confirmat că Patience nu făcea niciodată greșeli de exprimare, folosind expresii și locuțiuni absolut normale pentru o englezoaică din secolul al XVII-lea.
Pe măsură ce experimentul avansa, Patience începuse să se exprime prin vocea doamnei Curran cu o asemenea ușurință, încât, la un moment dat, s-a făcut apel la un stenograf. Din clipa aceea, au început dictări de-a dreptul uluitoare. Patience a dictat cinci volume, pe care doamna Curran le-a rostit cu o viteză de 115 cuvinte pe minut, fără să se repete sau să ezite asupra vreunui cuvânt. Cele cinci romane au fost dictate în cursul a numeroase ședințe, uneori scurte, alteori mai lungi, cu intervale variind de la o zi la o lună. De fiecare dată, Patience relua cu foarte multă exactitate dictarea de unde o lăsase. Unul dintre romane, intitulat "The Sorry Tale", își desfășura acțiunea în epoca vieții lui Iisus și oferea o imagine extraordinar de exactă din acea perioadă. Un profesor de literatură de la Universitatea din Manitoba, pe nume W.T. Allison, a estimat că doar Biblia putea oferi o imagine atât de precisă a acelei perioade. În cele din urmă, pentru a demonstra că era o personalitate absolut independentă de doamna Curran, Patience Worth a dictat un poem epic lung de 60 de mii de cuvinte, folosind doar vocabularul anglo-saxon utilizat la anul 1650, care era împănat pe jumătate cu termeni normanzi și latini.
Profesorul F.S. Schiller de la Universitatea din Oxford a declarat că, pentru a scrie un astfel de poem, un scriitor contemporan ar fi avut nevoie de o viață întreagă de studiu al limbii vorbite în secolul al XVII-lea. Vocabularul poemului era, după spusele sale, saxon. "Ne găsim în fața unui adevărat miracol al filologiei"!, a afirmat profesorul.
Timp de peste 20 de ani, doamna Curran a primit vizita a nenumărați medici și psihiatri eminenți. Cu o blândețe care de multe ori contrasta cu limbajul violent al lui Patience Worth, ea s-a supus la toate experiențele ce i-au fost cerute, răspunzând la toate întrebările. Când, într-o zi, un grup de medici i-au cerut să accepte un experiment pe care chiar ei îl considerau imposibil, ea le-a răspuns simplu: "Sunt de acord. Dacă Patience e în stare să facă ce cereți, o va face". Solicitarea a constat în scrierea unui poem, la comandă, despre praf (pulbere). Fără cea mai mică ezitare, prin vocea doamnei Curran, Patience a dictat un text, devenit ulterior un document al istoriei. Redactat de d-na Curran în engleza veche, el vorbește despre zădărnicia poftei de putere și bogăție, despre fragilitatea vieții în fața morții, despre "prăbușirea palatelor, a speranțelor și dorințelor omenești". "Pulbere a măcinișului vieții, care așteaptă mâna lui Dumnezeu pentru a renaște. Pulbere, pulbere, pulbere, cenușa zilei de ieri".
La capătul experimentului, impresionați de calitatea literară a textului, examinatorii au căzut de acord că doar un geniu ar fi putut răspunde astfel la întrebările lor. Misterul a rămas, însă, nedezlegat.