ANAMARIA SMIGELSCHI - "Când mă uit în urmă, totul mi se pare o lumină"

Povestea unei dinastii de artiști

Cu doamna Anamaria Smigelschi am stat de vorbă copios și tihnit, în casa ei din cartierul bucureștean Do­me­nii. O casă de artiști, mobilată și decorată cu gust sigur, de o eleganță naturală. Pe pereți, gravurile Aneimaria Smigelschi acompaniau, într-un dublu concert, picturile soțului ei, ma­rele pictor Ion Alin Gheorghiu, plecat dintre noi spre o altă lume. Și acolo, în casa aceea co­chetă, poveștile, când spumoase și când duioase ale Aneimaria Smigelschi, evo­când o lume întreagă a elitei artistice ro­mâ­nești, m-au fermecat. Vă invit și pe dvs., stimați cititori, la acest re­cital de amintiri.

Bunicul și pensula miraculoasă

- După cum arată și numele, vă tra­geți dintr-o familie cu origini străine, de la care ați moștenit, se pare, și talentul artistic. În istoria artelor noastre sunt mulți Smigelschi...

- Îți voi povesti mai întâi despre bunicul meu, Octavian Smigelschi, care a fost cel mai important pictor român transil­vă­nean din secolul al XIX-lea, mai ales în pictura bisericească. El este cel care "ne-a sfințit" familia, îm­pru­mutând chipul bu­ni­cii mele, Maicii Domnului din Catedrala Si­biu­lui, dar și tuturor Madonelor și îngerilor zu­grăviți de el. Deși nu l-am cu­noscut, de el mă leagă o întâmplare spe­cială. Prin anii '70, pe când pic­tam la Tes­cani prima mea acua­relă de toamnă, tușa de pensulă a buni­cului a apă­rut și în acuarela mea, ase­mă­nă­toare până la iden­ti­tate, fără să vreau. Și asta m-a uimit. În­tor­cându-mă la anii vieții lui, trebuie să îți spun că bu­nicul meu era mai mult decât român patriot, chiar și cu numele ăsta străin, pe care nu a voit să și-l ro­mâ­nizeze. Asta, și pen­tru că tatăl lui, un nobil po­lonez ve­nit în Ardeal după 1848, devenise la rân­dul lui foar­te român. În ca­sa lor nu s-a vorbit nicio­dată po­­lo­neza. Bunicul meu, Octa­vian Smigelschi, a în­ceput prin a picta multe biserici din Ardeal. Pe urmă a făcut și pictură de șevalet, care nu era plătită așa bine. Între timp, a stu­­diat la Sibiu, pe urmă la Bu­da­pesta și la München, și a călătorit și a văzut o mulțime de pictură euro­peană.

- Ce moștenire ne-a lăsat marele pictor Octa­vian Smigelschi?

- Din pictura lui laică, ne-au rămas puține tablo­uri, dar de o foarte mare frumusețe. Majoritatea sunt la Brukenthal și la Muzeul de Artă din Cluj. Dar operele lui cele mai cunoscute sunt religioase și se află în Ca­te­drala din Sibiu. În 1903, s-au găsit bani în Sibiu și s-a hotărât să se facă Catedrala Mitro­po­litană. Și după ce s-a zidit, s-a făcut concurs pentru pic­tura murală. El a participat la concurs, alături de pictori din străinătate, majoritatea austrieci, și a câștigat, nu doar concursul pentru Catedrala din Si­biu, dar și pentru cea greco-catolică din Blaj. A apu­cat să picteze ceva în cate­drala din Sibiu, dar la cea din Blaj s-au terminat banii și a rămas până azi albă și ne­pic­tată. În urma lui, au rămas foarte multe studii uriașe de îngeri și de arhangheli... Și pe care bunica mea, împinsă de ne­voi, după moar­tea lui, le-a vândut, în 1923, bibliotecii Astra, unde au și fost expuse. Și când s-au împlinit 100 de ani de la moar­tea bu­ni­cului meu, s-a organizat un cen­te­nar, tot în sala Astra. Iar noi am făcut și un parastas fru­mos la Blaj, unde e înmormântat bunicul, cu toată familia noastră. După expoziția de la Sibiu, ne-am dat seama că trebuie să o ducem și la București. Asta și-ar fi dorit și bunicul meu, pentru că ceruse și el o sală de expoziție în Vechiul Regat, dar nu i-au dat. Așa că în aprilie 2015, la Muzeul Țăranului Român, am făcut o expoziție de o frumusețe și cu un succes ce nu se prea întâmplă la expozițiile de azi.

Bunica Pulheria, cea răpitor de frumoasă

- Să mergem mai departe, pe firul poveștii stră­moșilor dvs.

- Octavian Smigelschi s-a însurat cu bunica mea, Pulheria, o domnișoară tânără și răpitor de frumoasă, și au făcut cinci copii. N-a avut parte să se bucure prea mult de ei, s-a îmbolnăvit de inimă și s-a pră­pă­dit la 46 de ani, înainte de a-și termina toate pro­iectele lui minunate. Bunica a rămas văduvă la 34 de ani, cu cinci copii, dintre care tatăl meu era cel mai mare, în vârstă de 12 ani. Bu­nica nu avea nicio me­serie, dar nu s-a lăsat! În doar doi ani, a reușit să-și ia ba­calaureatul și să-și ia două licențe, de is­torie și geografie. A ajuns pro­fesoară de liceu și, foarte curând, directoarea liceului de fete din Sibiu. Cred că toate cucoanele din Sibiul de atunci au în­vățat carte cu "Mama Mică". Așa îi ziceam noi. Îi zi­ceam așa, fiindcă era micuță. Mică și fru­moasă. Și a reușit să-și crească singură cei cinci copii, pentru că ni­ciodată nu s-a mai măritat. Și i-a fă­cut pe toți oameni întregi, cu stu­dii. Iar pe tatăl meu, cu mari efor­turi și greutăți, l-a trimis în Italia, să învețe ar­hi­tec­tura.

- Aici intră în poveste ramura italiană a familiei dvs.

- Așa-i. Mama mea era fiică de italieni pricopsiți din To­rino. Tatăl ei avea ca­fe­neaua cea mai șic din oraș, în Piazza San Carlo. Era un fel de Cap­șa, cu cinci sa­loa­ne, decorate fiecare în alt fel. De la el și de la stră­bu­nicul meu moștenise Mami umorul, de am apucat fiecare o fă­râ­miță din ce a rămas. Se spu­ne, de pildă, că stră­bunicului meu din Italia, când s-a dus să cum­pere un leagăn pen­tru pri­mul născut, i s-a părut cam scump. A­tunci, ne­gus­to­rul, în glu­mă, i-a oferit un rabat de 25% la du­zi­nă. Proaspătul tată, bucu­ros, a zis: "Per­fect, dă-mi 12!" Și bine a fă­cut, că au avut 11 co­pii... Mă întreb, și azi, ce-or fi făcut cu cel de al doi­sprezecelea lea­găn? Și s-a mai în­tâm­plat că Nando, fratele mamei mele, cân­ta la pian, într-un club de muzică studențesc. Și acolo, la un moment dat, a apărut un vio­lo­nist ve­nit de departe, din­tr-o țară în care mie­lul cos­ta un leu. Era fru­mos ca un zeu, cu păr câr­li­on­țat, ce-i că­dea pe frun­te, când cân­ta la vioară cu ochii în­chiși. Acest făt-fru­mos era ar­hitec­tul Victor Smi­­gel­­schi, vii­to­rul meu ta­­tă. Patru ani i-au tre­buit pâ­nă să își măr­turi­sească iu­birea și să-i ceară mâ­na ma­mei, iar ea, care era de mult răz­bită, a ac­cep­tat. Pa­tru ani lungi, căci tata a trebuit mai întâi să își facă o si­tua­ție la Sibiu. Și după ce s-au căsă­torit, au venit în Ro­mâ­nia. Iar ma­ma, ca­re era ma­te­ma­ti­cia­nă cu stu­dii în Ita­lia, și-a luat și un doc­torat în Ro­mânia, în­că din pri­mul an; asta, ca să nu învețe ro­mâ­neș­te de­gea­ba. Pe ur­mă n-a mai pro­fesat a­proa­pe ni­ciodată. S-a ocu­pat cu creșterea noas­­tră și, cum îmi place mie să glu­mesc, ca bună ma­tema­ti­cia­nă, din doi în doi ani, a făcut câte un co­pil. Doi băieți și două fete.

- În total: cinci copii în familia bunicului po­lonez, unsprezece în familia stră­bu­ni­cului italian, patru în fa­mi­lia părinților dvs. Ăsta da, neam! Cu siguranță că ați avut o copilărie fantas­tică...

- Mama ne-a crescut cu voioșie și mână forte. A­veam voie să facem orice, până la un anumit punct, din­colo de care, orice rugă­minte, isterie, urlete, plân­sete, erau inutile. Pedeapsa cea mai cruntă era să nu vină seara să ne facă cru­ciu­liță pe frunte, cu dege­tul mare. Un abis negru se căsca atunci și adormeam plân­gând, spunând la nesfârșit "Tatăl Nostru" sau nu­mă­rând întruna. Când eram eu copil, totul în casa noas­tră era o lumină și o glumă, chiar și războiul. Via­ța era colo­ra­tă, până au venit bombardamentele asupra Bucu­reș­tiului, când ne-am refugiat la Dum­brăveni, în Ardeal, lângă Mediaș, la sora bunicii. În acel orășel tih­nit am stat un an și ju­mătate. Într-o zi, s-a aflat că am fost bom­bardați. Ca­sa noastră fusese distrusă. Eram pe drumuri. Dar popularitatea noastră a atins cote de nedescris. Ne opreau oamenii pe stradă ca să afle cum a căzut bom­ba, cum tavanul cu o gaură rotundă a aterizat întreg în piața Buzești, cum Tati are mâinile arse, pentru că a scăpat blocul de un incendiu pornit de la un primus aprins, cum s-au spart toate paharele, dar a rămas în­treagă carafa de cristal, cu gâtul cel lung și subțire, cum nu mai avem nimic, de­cât ce am luat cu noi în bagaje... Oamenii ascultau cu nesaț, se mirau, și noi eram tare mândri. Iar eu m-am mai evidențiat, ba călărind pe bivoliță, ba că­țărată pe tancurile rușilor. Încât mamei mele i se spunea în târg "Doamna Ana­maria". Și toate fetițele născute atunci în Dumbrăveni au fost botezate cu numele meu. După asta, când ne-am întors la Bucu­rești din refugiu, am lu­at-o cu noi și pe mătușa noas­tră. Avea o casă în Bucu­rești, pe bu­le­vardul Ave­res­cu, și ne-a primit la ea, dându-i voie tatălui meu să mă­rească casa și s-o re­construiască, ca să încă­pem toți. Dar casa aceea a devenit una aparte în car­tier. Noi eram un cuib de descreierați, ca să zic așa, și se adunaseră în jurul nos­tru rânduri-rânduri de co­­legi, copii veniți la stu­dii din Brașov, din Plo­iești. O țineam în niște jocuri și amuzamente, cu o prietenie absolut încân­tă­toare. Pentru toți, perioada aia a rămas ca o zonă de fericire strălucitoare, de care îmi aduc aminte cu du­ioșie. Deși trăiam toți într-o sărăcie lucie. Apoi, în­ce­tul cu încetul, am început să ne fa­cem mari, cu toții. Și, rând pe rând, toți frații Smi­gelschi am intrat la fa­cultate.

- Cum v-ați ales fie­care drumurile?

- Pentru Ioana Smi­gel­schi, cea care mai târ­ziu se va căsători cu pic­torul Do­ru Șetran, a fost simplu. Toată ființa ei era ar­tistică, plină de în­de­mânare și grație. Era clar că trebuia să fie plastician. Simplu a fost și cu fratele meu, Mario, care a ajuns unul dintre arhitecții mari ai României. Cu mine, însă, au avut probleme. Ba jucam teatru, ba eram bună la mate­matică, ba la gimnastică. Până când a hotărât mă­mica, după ce îmi văzuse lu­cră­rile din expoziția de la Școala me­die de arte plas­ti­ce, un­de studiam, că tot arta e dru­mul meu. Ei, și pe ur­mă am intrat ușor la Ins­titutul Grigorescu, și am dus o viață plină de în­cân­tare. Dacă mă uit în urmă, totul mi se pare o lu­mină.

Boierul

- Biografiei dvs. familiale, absolut fabuloase, i se adaugă un capitol la fel de strălucitor: ați fost soția de-o viață a marelui pictor Ion Alin Gheor­ghiu, dispărut, din păcate, mult prea repede. Oare lu­mina vieții dvs. a continuat și alături de el?

- Cu Alin m-am întâlnit în tren, când plecam după primul meu an de facultate, la practică, în Tul­cea. Am pornit în lungul trenului, din vagon în vagon, plecând din compartimentul meu, și am nimerit într-unul unde stătea un grup de pictori mai mari ca vârstă, printre care și Alin, care urma să vină și el în tabără. El ter­mi­nase Institutul de Artă de câțiva ani și-l în­so­țea pe Jean Brutaru (căruia toți îi spuneau "Maître"), directorul taberei la Tulcea. Era un tânăr subțire și grațios, cu o claie de păr cârlionțat, cu un gât înalt și nările în vânt, mâini mici și albe, cu care gesticula coreografic. Un specimen rar! Pe urmă am aflat că băiatul acela era luat de "Maître" în tabere, ca să poată locui pe gratis cu studenții, să plătească te miri ce și mai nimic pentru cantină și să poată picta în "plein air", câte șase săp­tă­mâni pe vară. Alin Gheor­ghiu căzuse la diplomă, pen­tru că fusese cata­logat de naționalist și formalist (ca să vezi ce vremuri dog­matice erau pe atunci!). Nu avea slujbă, nici atelier, și descărca noaptea cartofi în gara Obor. Dar își pe­tre­cea după-amiezile la Biblio­teca Dacia, cu al­bu­mele marilor artiști, asculta muzică simfonică spri­jinit de stâlpi, în Piața Domenii, că acasă nici lu­mină electrică n-avea. În schimb, urma să devină un artist ge­nial! După ce ne-am cunoscut și am in­trat într-un fel de amiciție amoroasă, lungă și tur­men­tată de dispu­te teoretice și mai puțin teoretice, i-am pozat. Și a început să facă mai multă pictură figurativă. Pâ­nă atunci făcea doar peisaje și naturi moarte. După ce a început să mă picteze pe mine (în toată perioada aia de 10 ani de zile, modelele de sex fe­minin pe care le-a folosit sunt toate pe structura mea: umerii lați, sânii rotunzi și șoldurile înguste). Pe urmă, a trecut la un fel de figurativ abstractizat, por­nind de la icoanele pe sticlă. Apoi a ajuns să picteze "Grădinile sus­pen­date". Până la ele, tablourile lui n-aveau titluri. Dar făcea niște serate încântătoare la atelier, la care ve­neau pictori și scriitori, și-i puneau toți titluri. Și Ni­chita Stănescu i-a dat un titlu unui tablou de-al lui Alin: "Logodna stelară". Pe urmă, ca să ne putem căsători, ne-am făcut mai întâi casă. A proiectat-o fratele meu arhitect, Mario, și e împărțită pe din două cu el, în oglindă. Și după ce ne-am ter­minat casa cu totul, până la flori în glastră, argintărie în sertar și mirodenii în dulap - ne-am căsătorit. În a treia zi de Crăciun, 1970. După 14 ani de promessi sposi. L-am cunoscut când aveam 18 ani și a fost sin­gurul bărbat din viața mea.

- Cum trăiau împreună doi artiști?

- Alin pleca în fiecare dimineață la atelier și se întorcea seara. Prânzea cu salam torpedo și o ju­mă­tate de franzelă, iar cu jumătatea ailaltă venea seara la cină. Eu, la început, îl tot între­bam ce vrea să mă­nânce și el se uita așa, în gol. Nu știa să zică decât "pireu". Și atunci i-am făcut o listă cu ce știam eu de ani de zile că-i place și, de fapt, ceea ce le place ăs­tora de aici, din Vechiul Regat. Că se pare că omul se simte bine dacă mănâncă ce se mănâncă în mod obișnuit, la o rază de 150 de kilo­metri în jurul lo­cului în care s-a născut el și trăiește. În general, pe Alin l-am scu­tit de orice fel de grijă materială. Sin­gura lui obligație era să aducă seara o franzelă acasă, iar joia, programul TV.

- Legenda și fotografiile arată că Alin Gheorghiu era un bărbat foarte sedu­că­tor...

- Da, era frumos și boier. De fapt, chiar avea o as­cen­dență princiară. Po­ves­tea e așa. A existat în secolul XIX un prinț, Alexandru Ghi­ca, zis Rappi­not (rappi­not înseamnă pictoraș în franceză), care era pic­tor ama­tor. Dar a fost și secretarul lui Lascăr Ca­­tar­giu. Picta, era îmbrăcat fru­mos și cu mustăți și a iu­bit-o pe Anica, fată frumoasă și ea, dar fată în casă. Așa s-a născut mama lui Alin Gheorghiu, pe care su­rorile Lahovari au vrut să o înfie­ze, dar nu le-a fost dată. Alin a aflat târ­ziu istoria asta a lui de familie. În orice caz, ei toți trei, Alin și cu surorile lui, au mutre de boieri. Sunt mult mai arătoși și mai rasați decât alți Ghiculești pe care i-am cunoscut. Pe lângă ei trei, eu aveam o mutră de par­că eram slujnica lor. Ei, niște lorzi, toți trei, fețe dis­tin­se de grecotei cu nas sub­țire. Altminteri, Alin era băiat sărac, din Dă­măroaia. Eu am început să-i zic "Bo­ie­rule" și îi zicea o mulțime de lume așa. Și Nichita. Și bo­ier a fost până în ultima clipă Alin. Și un om de mare onoare, care n-a făcut nicio­dată niciun com­pro­mis. Și se mai deosebea prin ceva: Alin fluiera așa de frumos și de bi­ne bucăți din concerte, încât ceilalți îi ziceau "Com­po­zitorul"; și mai știa să flu­iere și înainte și înapoi, adică inspi­rând, expi­rând. Talente uri­aș de multe avea. Cânta dum­ne­zeiește și era foarte cul­­tivat, citea tot timpul. Dar era și im­previzibil. Une­­ori, era monosilabic în lume, alteori ținea discur­suri splendide, când eram numai eu și câțiva prieteni de față. Și numai de pic­tură vor­bea; orice subiect îl trans­­for­ma în exemple din arta plastică, doar asta era în capul lui.
Apoi a venit anul 2001, când Alin a murit. De atunci, mă duc mereu la cimi­tirul Bellu, la parcela academicienilor. Vin mereu cu găletușa și cădelnița, să mă văd cu cei plecați. Îngerul de argint de pe mor­mântul lui Alin e acum învelit în frun­zele salciei, nu se zărește decât când bate vântul. Peste un an, doi, când se va înăl­ța, îi va face boltă, umbra ei darnică va ocroti și pe ceilalți. Îmi fac frumos da­toria, deși nu cred că Alin mai dă prin cimitir, sau că socotește po­menile și lumânările. El o fi acum poate o lumină, un verde veronese, sau o aro­mă, ori vreo metaforă. Ceva transparent, în orice caz. Pentru că toată viața lui s-a luptat să transforme ma­teria în spirit...

Deslușind scoicile

- Să vorbim acum și despre Anamaria Smi­gelschi, un nume consacrat în grafica româ­neas­că.

- Eu am făcut secția de afiș și grafică publicitară la facultate și pe urmă am fost angajată la Redacția pu­blicațiilor pentru străinătate, și ani de zile am făcut reviste. De grafica de șevalet m-am ocupat mai târziu. Cele mai multe ilustrații au fost la cărți pentru copii. A­poi, încetul cu încetul, a început să se eco­nomisească hârtie, și să nu mai am aceleași pu­ternice satisfacții. Așa că în 1976, mi-am dat de­misia. Așa am ajuns la atelierul de gravură al UAP, de pe strada Speranței. E ceva aproape miracu­los să faci gra­vu­ră. Tristețea mea e că acum interesul pentru ea este aproape stins. Gra­vura e trecută în rândul doi al arte­lor, la arte minore. Dar e de o mie de ori mai greu să faci gravură decât pic­tură de șevalet. Pentru gravură trebuie să știi multe în plus. Te solicită fizic: plimbi plăcile de gravură, le bagi în acid, și asta te sufocă, apoi le ridici și le speli în benzină. După care, duci plăcile de gravură la im­pri­mat. În țările normale, există ateliere mari pentru as­ta, unde te înscrii și ai meșteri, artistul doar concepe. Noi trebuia să facem tot. Dar erau niște artiști minu­nați. Iar perioa­da aceea a avut o fervoare care nu s-a mai repe­tat. Am expus la bienale inter­naționale pres­tigioase și am primit premii importante. În acei ani, grafica românească avea drum larg deschis în lume.

- Suntem în plină "toamnă-estivală" și s-ar po­trivi să vorbim despre minunatele dvs. desene rea­lizate la mare, la Vama Veche.

- Mi-a plăcut totdeauna să desenez scoici. Ve­neam la plajă încărcată cu umbrelă, cearcea­furi, ma­pă de carton, pensule și tot ce-mi trebuia. Desenam și colo­ram ciucită pe nisip. Când mă mai opream din de­se­nat, trăgeam o baie bună. La prânz, când ve­neam în odăița mea, înfi­geam desenele cu bol­duri în pe­retele de chirpici, care se umplea de imagini din ta­van până-n po­dea. Ca­mera mea era veșnic cu geamul și ușa deschise, pu­tea intra oricine. Odată am gă­sit un bilet: "Am văzut, am plă­cut, și greu re­zistat să nu luat! Niki (Ni­colae) Mano­les­cu". Când ter­minam desenele, veneam cu mapa și Alin mă aștepta la geam și-mi pregătea o cină gustoasă. După masă, îi arătam ce am făcut și pri­meam o notă. Am lucrat așa 15 ani, până în 2001, când el a murit.

"Sunt o persoană destul de recomandabilă"

- În răs­părul tuturor greutăților, arta dvs. vă­dește o mare bucurie de-a fi. Ce întâmplări ale vieții vă fac atât de vie?

- Așa m-am născut. Asta nu se poate învăța. Te hă­răzește Dumnezeu să știi să te bucuri de orice. Și în orice caz, trebuie să ai umor. Umorul este cel mai puternic beton pentru orice cons­truc­ție a vieții. Deși azi s-au cam dus timpurile când chicoteam de volup­tate seara, vârându-mă în aș­ter­nutul parfumat, sau mă trezeam fericită, în fie­care dimi­nea­ță. Acum, cam tresar la țârâitul tele­fo­nului, de teamă că iar e cineva bol­nav sau chiar a murit, ori mă mo­lipsesc de grijă la fiecare tele­jurnal. Asta nu înseamnă că mi-am schim­bat caracterul, că aș fi irosit darurile lăsate de părinți, odată cu sângele fierbinte. Că mă plic­tisesc singură, că n-am chef de vorbă. Mă pot bucu­ra de orice! De salturile gim­nas­tice ale unei pisici care vânează moliile la becurile de pe terasă, de un cuvânt ghicit din­tr-o explicație fistichie de rebus, de aran­­jamentul regal al florilor în glas­tră, mă pot bucura de ușa uriașă făcută din­tr-un gogoșar cu care ornez un pla­tou cu peș­te, dar și de cele 44 lun­gimi de piscină, pe care le fac, când pe dea­su­pra, când pe la fund, în lipsa unui kilometru de mare adân­că. Și îmi mai place să dărui și să pri­mesc cadouri, să dorm în "co­rent", cu fe­reas­tra deschisă, și să mă uit la tele­vizor, lungită pe jos. Nu fac nimic la întâmplare. Și tare mă bucur când îmi iese. Nu uit ce mi-a plăcut, și gusturi, și cu­lori, și mirosuri. Uit întâm­plările deza­greabile, și de aceea nu țin duș­mă­­nie sau ran­chiu­nă, nu le iau prea în serios, pentru că umo­rul mă ajută să su­pra­viețuiesc orgo­liu­lui nemăsurat cu care sunt pre­vă­zută. Aș putea zice că sunt o per­­soa­nă destul de reco­man­da­bilă...