SIMONA ȚĂRANU (DIGI 24HD) - "Fericiți împreună, până la adânci bătrâneți"

Ines Hristea
- Membră a "lotului" de profesioniști de la Digi TV, prezintă știrile sportive cu o dezinvoltură provocatoare, de parcă s-ar fi născut în picioare cu ghete de fotbalist. În ultima vreme, femeile dau ora exactă în sport, cu succes -

Mai puțin machiaj, mai mult râs

- În urmă cu un deceniu, prezența femeilor la comanda știrilor sportive de pe micul ecran era un eveniment. Astăzi, toate televiziunile "operează", când e vorba de sport, cu fete tinere și frumoase. Printre ele te afli și tu. Cum îți explici fenomenul? Nu e riscant ca boxul ori fotbalul, sporturi strict băr­bătești, să fie mediatizate de femei?

- După părerea mea, explicația e de natură psiho­logică: bărbații, publicul preponderent al știrilor spor­tive, preferă să-și primească informațiile de la un chip feminin, frumos și zâmbitor. Deși nici bărbații-pre­zentatori nu lipsesc, totuși, femeile sunt preferate. Atrag mai mult audiența. Și-apoi, ținând cont de faptul că există multe alte domenii în care bărbații sunt pre­ferați, n-aș spune că, la nivel general, ei se află în dezavantaj. (râde)

- Rolul tău pe micul ecran se rezumă strict la prezentare?

- Nu, fac și muncă de editare. Există un grup de colegi care scriu știrile propriu-zise, după care eu primesc intro-urile și le editez, astfel încât ceea ce relatez "să-mi vină bine", să nu rostogolesc doar niște cuvinte, ci să vorbesc în cunoștință de cauză și firesc. Vreau ca informațiile să sune natural, lejer. Și pre­zentarea să aibă amprenta stilului meu. Nu denaturez conținutul, lucrez doar asupra formei. Înainte de sport, am făcut doi ani de știri, și colegii au mare încredere în mine, mi-au lăsat mâ­nă liberă.

- Ce te-a deter­mi­nat să faci rocada de la știri la sport?

- Am considerat că postura de la sport mi se potrivește mult mai bine, dată fiind vârsta pe care o am - 27 de ani. Și tempe­ra­mentul. La știri, atitu­di­nea era sobră, nu lăsa loc de zâm­bet sau de o miș­care mai lejeră. Mă sim­­țeam puțin cam încor­se­tată și ca atitu­dine, și ca aspect. La știri, machiajul este mult mai gros, prea ac­centuat, mă îmbătrânea mult. Unde să mai pun că știrile propriu-zise, infor­mațiile, erau de­se­ori - asta e viața! - sumbre și mă afectau destul de mult. Am considerat, deci, că mi s-ar potrivi mai bine atmosfera de la sport: ma­chiaj mai simplu, atitu­dine mai relaxată și nici urmă de catastrofe. Ceea ce nu înseamnă că, la un moment dat, în viitor, nu aș mai lua în considerare o revenire la știri. Asta, dacă nu voi realiza cumva o e­mi­siune de diver­tis­ment, care e visul meu. Într-un astfel de context, m-aș simți ca peștele în apă, mi-aș putea "ex­ploata" cu-adevărat firea. Mie îmi pla­ce mult să râd, sunt foarte veselă.

Casa cu animale

- Dar cum ai ajuns să faci jurnalism? Pare o alegere ciudată, căci am aflat că ești o mare iubi­toa­re de animale și, în copilărie, îți doreai să devii me­dic veterinar.

- Dragostea de animale am moștenit-o de la tata. El m-a "molipsit", căci mereu aducea acasă animă­luțe. Am avut de la pui de găină și iepurași, până la cățeluși și pisicuțe. Trebuie să-ți închipui ce atmos­feră era la noi în casă, în apartamentul din Piatra Neamț: tata tot căra animăluțe, cele două fetițe (eu și sora mea) erau în culmea fericirii, iar mama, aflată în inferioritate, le to­lera. Ea a crescut la Huși, într-o casă în care animalele nu erau agreate.

- Tatăl tău e medic veterinar?

- Nu, și el, și mama sunt ingineri. Dar așa s-a "nimerit": tata este un om cu inimă bună, care se to­peș­te după animale și încearcă să le ajute cât și cum poate. Așadar, trăind în copilărie în acest context "animalier", am decis că eu vreau să fiu veterinar. Și-am ținut-o așa niște ani buni! Apoi, la liceu, mi-am schimbat păre­rea: eram la o clasă uma­nistă (spre mate­ma­tică, chi­mie și fi­zică nu aveam aplecare) și mi-am dat seama că n-aș prea avea sorți de izbândă cu pla­nul meu. Am realizat că a fi me­dic vete­rinar pre­supune mai mul­te decât iu­birea de animale. Așa că m-am gândit să dau la Jurna­lis­m. Și nu doar că vo­iam să studiez jurna­lis­mul, dar voiam să-l stu­diez la București. Când au au­zit ai mei, n-au fost prea fe­riciți. Sora mea ter­mi­nase Matematica, la Iași, și ei își închi­pu­iseră că, indiferent de facultate, voi mer­ge și eu tot la Iași. "Ce rezolvi tu cu Jur­na­lis­mul?", țin min­te că mi-a spus tata. "Tre­bu­ie să te gân­dești că ești o fată din pro­vin­cie, că po­si­bi­­litățile noas­tre financiare sunt modeste și că nici nu avem relații în acest domeniu. Cum ai să reu­șești?". Temerile lor, lipsa aceasta de încredere m-au am­­biționat și mai tare. Evident, până la urmă, părinții au ce­dat și așa am ajuns în București, la Univer­si­tatea Media.

Bunica și cartea din buzunar

- Nu ți-a fost teamă de ve­nirea în Capitală? Erai o fetiță singură, din Moldova cea dulce și domoală...

- Nu. Din fericire, părinții mei au fost realiști, niciodată nu ne-au cocoloșit pe mine și pe sora mea. Pentru noi, Moldova "cea dulce și domoală" nu a existat decât în cărți. Laitmotivul copilăriei noas­tre a fost "Atenție mare! Nu vă îmbătați cu apă rece!". Nici când mergeam la bu­nici, la Huși, nu aveam parte de prea multe dul­cegării. Acolo ne prelua bunica și primul lucru pe ca­re-l făcea era să ne ceară listele de lecturi de va­can­ță. După care, bineînțeles, ne urmărea peste tot și, dacă nu ne gă­sea cu cartea-n mâ­nă, era jale. Bunica a fost edu­catoare, iar bu­nicul, preot. Din cei patru pereți ai casei, trei erau căp­tușiți cu cărți. Deci, n-aveam nicio șansă de scă­pare! Eu încer­cam să mai trișez și păs­tram re­zumatele su­ro­rii mele, le copiam și i le pre­zen­tam bu­nicii ca fiind ale mele. As­ta, până în­tr-o vară, când s-a prins la șme­che­rie. Mi-a fă­cut o mo­liftă...! Acum însă îi sunt re­cu­nos­că­toare pentru că n-a depus armele. (râde) În orice caz, așa se face că venirea în București nu mi-a dat deloc fiori. De greu am dat abia prin anul III, când pro­fesorii au început să ne îndemne să ne găsim ceva de lucru, măcar ca să facem puțină practică. Pe de altă parte, tata, săracu', în­cepuse și el să bombăne din cauza ba­ni­lor - îmi tre­buiau pentru facultate, pentru chirie, pen­tru traiul de zi cu zi... Ne­știind la ce ușă să bat, am în­ceput să caut oferte de muncă pe in­ternet. Și-am găsit un anunț de la Digi Sport. Am trimis un CV și, după vreo săptămână, am pri­­mit un telefon prin care eram invitată la o dis­cuție. Eu, sinceră să fiu, am plecat cu gân­dul că poate prind un post de ajutor la montaj - asta era ceea ce mă pa­sio­na: montajul. Dar după ce am stat de vorbă cu di­rec­torul de producție și i-am explicat că sunt studentă, că n-am experiență, dar aș vrea să do­bân­­desc, el s-a uitat la mine și mi-a spus: "Nu vrei să dai o probă?". Ei, pro­ba aia s-a trans­format în șase luni de pregătire și apoi în ieșirea pe post, ca pre­zen­ta­toare de știri. După ce m-a văzut prima dată pe ecran, tata a fost fairplay și a recunoscut că nu crezuse nicio clipă că voi reuși, dar că acum: "Sunt mândru de fetița mea. A avut drep­tate."

- Din tot ce mi-ai povestit, n-am descoperit nicio legătură cu sportul.

- A, am uitat! Din clasa a V-a până într-a VIII-a, am făcut tenis. Mi-a plăcut mult, dar nu atât de mult încât să mă bată gândul să încerc să fac performanță. Am renunțat înaintea examenului de capacitate și n-am plâns din cauza asta. Culmea este că acum, în ultimii ani, am regăsit savoarea tenisului și, când am ocazia, joc cu mare drag. Însă nu cu regularitate, pen­tru că sunt ocupată cu mersul la sală. (râde) Soțul meu e pasionat de body-building și m-a bătut la cap să merg cu el, că "vreau să te antrenez". Ce să spun? Nu e ușor deloc. Până la urmă, am acceptat o înțele­ge­re de com­promis: merg la sală de trei ori pe săp­tămână, iar în restul timpului se duce singur. Sinceră să fiu, prefer să alerg în aer liber sau să joc volei în apă.

Vis de dragoste la Verona

- Deci formula vieții tale este: serviciu, sport și... dragoste. Ai devenit soție în primăvara asta și nu oriunde, ci la Verona, orașul care pe veci va fi asociat cu Romeo și Julieta. Ești o fire romantică?

- Cred că da, iar soțul meu, sigur! Și acum con­tinuă să-mi aducă buchete de flori și să-mi facă tot felul de surprize ro­man­tice. Dar nu din ro­man­tism am ales Verona. Povestea sună așa: eu și Florin suntem îm­pre­ună încă din liceu. Iar de cunoscut, ne cunoaștem din copilărie. Când a venit vorba de mersul la facultate, știam că Florin avea să plece în Ita­lia - familia lui e stabilită aco­lo, de aproape treizeci de ani. Frumos a fost că părinții lui mi-au propus să merg și eu: să stau la ei și să-mi con­tinui stu­diile tot în Italia. Însă părinții mei nici n-au vrut s-audă de-așa ceva și-am fost obligată să rămân aici. Nu-mi pare rău, pentru că anii aceștia de distanță fi­zică ne-au întărit și mai mult relația. Și ce dulci și pli­ne de emoție erau reîntâlnirile: eu mergeam la el cam o dată la o lună și jumătate, iar el venea la mine de sărbători. Și, de fie­care dată când ne despăr­țeam, o făceam cu ochii în la­crimi. Am avut însă răb­dare și tărie și, după terminarea facultății, deși avea oferte de muncă tentante în Italia, de dragul meu, Florin a ales să se mute din nou aici. Eu intrasem deja la Digi și n-a vrut să-mi pericliteze ca­riera. S-a angajat la o ban­că - a terminat echivalentul italian al Facultății de Finanțe-Bănci din România - apoi s-a transferat la o alta... În sfârșit, până la urmă a găsit un angajator serios și acum e și el mulțumit, și din acest punct de ve­dere, al ca­rie­rei. Ei, și după ce-am depășit toate aceste hopuri, am de­cis să ne și căsătorim. Numai că am vrut să fim doar noi doi, să fie doar mo­mentul nos­tru, ceva intim, în ca­re doar sufletele și ini­mile noastre să conteze. Și-așa am hotărât "să fugim în lume". Fuga însă a fost bine plă­nuită. Ne-am gândit în ce țară am vrea să ne spunem "Da" și, după ce am eli­minat Franța (trebuia să locuim acolo și să do­ve­dim as­ta cu acte, ceea ce nu era cazul), am ales Italia. Am fă­cut demer­surile legale, dar, pentru că am depus toate ac­tele la consulatul din Trieste, ni s-a permis să ne ale­gem un oraș doar din partea de nord țării, oricare îl vo­iam noi. În decurs de șase luni, pu­team să ne căsătorim oricând. Până la urmă, am ales Ve­rona, pentru că avea aeroport și pentru că acolo am găsit un loc care ne-a înflăcărat imaginația: un hotel splen­did, deschis într-o fostă mâ­năs­tire de maici. Clă­direa se înalță pe un munte, în afa­ra orașului, iar pa­no­rama este impre­sio­nan­tă. Cei de la hotel aveau dreptul să orga­ni­zeze și căsătorii și-așa am ajuns la Verona. Iar momentul marelui "Da" a fost, cu-adevărat, mi­nunat! De poveste! Am fost numai eu și Florin și cei doi martori, de care aveam ne­vo­ie obli­gatoriu - sora lui și soțul ei. Plus ofi­țerul de stare civilă și un violonist. Mai de­licată a fost clipa de după în­toar­cerea în România, când mi-am anunțat familia. Re­acțiile n-au fost tocmai pozitive. (râde)

- Și-acum ce mai urmează, Simona?

- Acel "fericiți împreună, până la adânci bă­trâ­neți". Eu așa cred! Iar în altă ordine de idei, va ur­ma o mare sur­priză pentru bunica mea. Ea e o cititoare împătimită a "Formulei AS" - are colecția completă a revistei; poți să-i iei din casă ce vrei, numai de "Formula AS" să nu te atingi! - și am decis să nu-i spun nimic de acest in­ter­­viu. Sunt curioasă ce reacție o să aibă, când mă va des­coperi printre filele pe care le răsfoiește cu atâta dragoste.