Selecția "Formula AS"

Adriana Bittel
* Veronica Pavel Lerner, "Oameni pe care i-am cunoscut", Editura "Vatra Veche" (str. Ilie Munteanu nr. 29, Târgu-Mureș, 312 p.

Autoarea acestui volum aparține unei familii de cărturari. Mama ei, Amelia Pavel (1915 - 2003) a fost o personalitate în critica și istoria artei de la noi, iar fratele ei, Toma Pavel, plecat din țară în 1969, a ajuns un nume de referință în lume ca profesor de literatură comparată, stilistică și filosofia culturii la mari universități occidentale și ca scriitor publicat de celebre edituri din SUA, Marea Britanie și Franța. În această familie legată prin relații de prie­te­nie cu veritabila elită intelectuală românească a secolului trecut, mezina Veronica și-a sacrificat înzestrările genetice cultivate în adolescență, optând pentru studii științifice. Ingerințele ideologice în cultură cen­zu­rau libertatea de expresie, iar o profesie artistică fără com­promisuri în RSR însemna asu­marea sărăciei. Deși pia­nistă talentată, care luase și lecții de armonie și com­po­zi­ție, când a fost să aleagă între Conservator și Facul­ta­tea de Chimie, s-a îndreptat - la în­demnul părinților - spre cea din urmă, care-i oferea o meserie mai sigură. Timpul a dovedit că, din punct de vedere pragmatic, alegerea a fost bună. Când a emigrat în 1982 în Canada, competența ei în chimia analitică și o mare putere de muncă i-au adus funcții înalte în multinaționale și chiar în comisii guvernamentale. Într-o societate a concu­renței reale, meritele de om de știință ale Veronicăi Pavel Lerner au fost recu­nos­cute și recompensate pe măsură. Numai că re­u­șita profesională, cu tot con­sumul ei de inteligență, energie și perfecționare per­manentă, i-au lăsat du­re­ros libere valențele spi­rituale creatoare. Satisfăcute acestea doar ca ama­toare: melomană, cititoare îm­pă­timită, vizi­tatoare avizată de expoziții și specta­co­le, scriitoare de duminică. Și-a găsit un debușeu al preocupărilor ei de suflet în publicațiile comu­ni­tăților românești din Canada și SUA, dar și pe site-urile literare în limba română de pe net. Continuând să scrie în limba maternă, a publicat și în România, după 2000, mai multe volume de poezii, proze scur­te și publicistică, vădind sensibilitate, rafinament cultural și umor. Admirabilă cu deosebire mi se pare capacitatea ei de a se bucura de performanțele artis­tice ale altora, de a se entuziasma și a-și împărtăși încântarea, mai ales când e vorba de oameni pe care i-a cunoscut în ținerețea bucureșteană sau de artiști pe care i-a cău­tat anume mai târziu pentru a le co­munica empatia. Cartea pe care vi-o recomand azi adu­nă colaborările Veronicăi Pavel Lerner la revista "Vatra Veche" din Târgu-Mureș (condusă de poetul Nicolae Băciuț), în care schițează portrete necon­ven­ționale ale unor oameni de valoare întâlniți de-a lungul timpului. E bine că secvențele memo­ria­lis­tice n-au rămas doar în paginile revistei cu circulație restrânsă, fiindcă evocările colorate afectiv ale unor scriitori, muzicieni, actori, plasticieni de ieri și de azi alcă­tuiesc prin cumulare imaginea unui spațiu cultural în care, în ciuda opreliștilor oficiale din comunism, artele și-au croit drum și au dat sens înalt unor vieți. Mulți dintre cei evocați nu mai sunt cu noi decât prin ceea ce ne-au lăsat în biblioteci, pe înregistrări sau în muzee, dar memoria întâlnirii cu ei, redată în scene vii, bine povestite, îi resuscitează și pentru cei ce n-au avut șansa să îi cunoască decât prin ope­ră. Prieteni ai părinților ei, din aceeași ge­ne­rație, precum Nicu Steinhardt, Mircea Șeptilici sau Theo­dor Bălan, personalități cunoscute pe când Ve­ronica își petrecea vacanțele cu Amelia Pavel la ca­sele de creație de la Cumpătu, Bran și Mogoșoaia - ca Ștefan Aug. Doinaș, Irinel Liciu sau Theodor Ma­­zilu, prieteni apropiați ai fratelui ei, ca Matei Că­li­nescu și Mihai Zamfir, muzicieni văzuți de aproa­pe, ca Aurel Stroe, Dan Grigore, Iosif Sava - sunt doar câteva dintre personajele ce populează cartea, plină de anecdote surprinzătoare, de bune sen­ti­mente și de nostalgii discrete. Emoția care vi­brează în pagini, inepuizabila, tinereasca recunoș­tință pen­tru ceea ce au creat valoros oameni pe care a avut no­rocul să-i cunoască se transmite și cititorului. Așa cum membrii unei orchestre aplaudă cu arcușurile un solist, arătându-și astfel aprecierea, aplaud și eu aici cu pixul reușita Veronicăi Pavel Lerner de a-și trans­­mi­te prin scris sentimentele în crochiuri memorabile.