"Venit-am pe lume prunc slab și neajutorat, dar îngerul Tău și-a întins aripi luminoase păzindu-mă din leagăn". Așa începe acatistul "Slavă lui Dumnezeu pentru toate"."Cât e de bine să fii oaspete pe acest Pământ", spune mai apoi. "Slavă Ție pentru oamenii întâlniți după planul Proniei Tale, pentru dragostea celor dragi, pentru blândețea animalelor. Pentru fericirea de A TRĂI, de A NE MIȘCA și A CONTEMPLA lumea!" E foarte, foarte frumos acest acatist! Îmi amintesc cum la trecerea dintre ani, în noaptea Anului Nou, după urări și îmbrățișări, am tras un bilet pe care scria: "Nu vă împovărați cu nici o grijă. Ci, întru toate, prin închinăciune și rugă cu mulțumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu". Un text biblic pe care aveam impresia că-l înțeleg, dar în același timp, și că nu îl înțeleg. Nici nu m-aș fi gândit atunci la zilele de rugăciune care vor urma. Poate că nici acum, la jumătatea anului, nu-l înțeleg pe deplin. Anul a început cu probleme de sănătate ale părinților mei. Mai întâi tata, în ianuarie, apoi, în luna februarie, mama. Operații, tumori maligne. Mă gândeam cumva, cu nostalgie, la bătrânețile lor liniștite. Însă acum sunt bine, bine în general, și mă bucur și-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare zi petrecută cu ei. Așa am ajuns să "cunosc" și să mă gândesc la sfinți ca la niște "prieteni cerești". Pe Sfântul Luca al Crimeii l-am "întâlnit" într-un film despre viața lui. Apoi am citit cartea cu minunile și acatistul. Într-o bisericuță din Complexul Studențesc i-am găsit moaștele. Apoi, într-o zi, o călugăriță mi-a oferit o icoană cu Sfântul Luca. Iar eu am tresărit, gândindu-mă că nu poate fi o coincidență. Că, de altfel, coincidențe nu există... Maica Domnului Pantanassa, Sfântul Nectarie, Sfântul Patapie, toate le-am descoperit pe rând și rugându-mă am simțit, uneori, cum lucrează... harul. Prin oamenii pe care i-am întâlnit. Printr-o schimbare de ultim moment, prin atitudinea medicilor (da, trebuie să ne rugăm mai întâi pentru ei). Încerc să spun că toate acestea, menținute cu efort, între bucuria de "A FI" și ispita deznădejdii, mă fac să văd lucrurile altfel: lipsa bucuriei în loc de mulțumire, dorințe care se tot înmulțesc, relații între oameni șubrezite de lipsa comunicării. Văd cât de multe așteptări avem de la ceilalți și cât de puțină iubire de oferit. Și mă întreb - Cum să dăruiesc din puținul pe care-l am? Cam așa: din puținul pe care-l ai, dacă îl oferi, puținul dat se reface de la Dumnezeu, devenind cumva "destul". Mulțumesc Sfântului Nectarie, Sfântului Luca al Crimeii, Maicii Domnului pentru tot ajutorul dăruit părinților mei. "Primește mulțumirile noastre, pentru toate darurile TALE și fă-ne vrednici de binefacerile TALE", așa cum spune acatistul. Mulțumesc "Formulei AS", pentru lumina pe care o emană, pentru că mi-a făcut cunoscute puterile tămăduitoare ale sfinților, plante de leac și terapeuți minunați. Să aveți zile binecuvântate!
Niculina - Cluj-Napoca
"Au trecut opt ani și sunt viu"
Fiind un fidel cititor al revistei dumneavoastră, nu am putut trece cu vederea cazurile prezentate la rubrica "Spiritualitate", cazuri de boli grave, ale unor persoane care s-au vindecat prin "puterea rugăciunii". Un asemenea caz doresc a împărtăși și eu celor aflați în suferință, în ideea că le va fi de folos.
Era o zi de toamnă cu burniță și ceață deasă și mai bătea și un vânt rece, de-ți pătrundea până în măduva oaselor - un tablou natural în deplin acord cu starea mea sufletească, întrucât mă duceam la un control medical, de la care nu știam ce să aștept. Aveam o răgușeală în gât de câteva luni și nu mă slăbea deloc. Pe deasupra, mai și oboseam la cel mai mic efort sau la urcarea unei cât de mici pante. Controlul medical, sumar, bineînțeles, s-a finalizat cu o rețetă cu care m-am dus la farmacie. La citirea rețetei, farmacista m-a privit și a dat din cap compătimitor, gest din care am înțeles că era ceva mai grav decât bănuiam - o simplă răgușeală. Îmi era și frică să pronunț numele afecțiunii de care presupuneam că sufăr. Simțeam că eram singur în această grea încercare! Ba nu! Nu eram singur! Și în acel moment, gândul m-a îndreptat spre ajutorul dumnezeiesc. Odată ajuns acasă, fără a spune nimănui nimic, am îngenuncheat în fața icoanelor Maicii Domnului și a Domnului Iisus Hristos și în fiecare zi rosteam cu credință cele trei rugăciuni: Tatăl nostru, Împărate ceresc și Crezul, fiecare de câte trei ori, din noiembrie și până în ianuarie, când lucrurile au luat o altă întorsătură.
Din ziua aceea, lupta cu cancerul la gât (căci aceasta era boala mea!) n-a mai fost o sperietoare, ci o luptă pe care am abordat-o cu încrederea că o pot învinge. Această încredere nu m-a părăsit nici chiar în ianuarie când, vrând să elimin o flegmă, s-a declanșat o hemoragie aproape de neoprit. Dar Dumnezeu mi-a fost aproape și de această dată și le-a aranjat cum era mai bine: mașina unui vecin era acasă, salvarea spitalului din preajmă nu era plecată în cursă. Orice derapaj din acest circuit ar fi fost sfârșitul pentru mine! Atunci totul se măsura în secunde.
Drumul până la spitalul din oraș a fost drumul dintre viață și moarte, dintre "A fi sau a nu fi". Mă luptam din răsputeri să-mi păstrez fărâma de viață ce-mi rămăsese. În această zbatere de supraviețuire, am mai putut zări în față o mare de lumini. Se însera. Dar nu numai atât: mă apropiam de oraș, iar aceasta însemna atunci speranța mea. Auzeam doar țipătul asurzitor al salvării, căci luminile se stingeau în fața ochilor mei, una câte una, cu fiecare metru parcurs. Am fost conștient până când am fost urcat într-un cărucior și apoi: Beznă!
Dar Maica Domnului m-a ajutat și acum, căci medicul de gardă în seara aceea era medic chirurg O.R.L., dr. Andrieș, și el mi-a dat drumul respirației. Altfel, totul ar fi fost în zadar! La apăsarea unui deget pe piept, am deschis ochii și l-am auzit exclamând fericit: "Ai pe cineva Sus!".
- Am avut pe cineva Sus, i-aș fi răspuns, dacă aș fi putut, căci pe tot drumul zbaterii mele mi s-a citit "Sf. Acoperământ al Maicii Domnului". De la acest spital și până la Iași, a fost iarăși o cursă contracronometru. După ce am strâns o noapte întreagă tot frigul unei ierni geroase, o așezare pe colțul unui pat al unei camere încălzite din Secția de recuperare a Spitalului "Sf. Spiridon" din Iași mi s-a părut a fi cea mai mare fericire din lume! Și atunci m-am gândit: cât de puțin îi trebuie unui om aflat în suferință ca să fie fericit!
Dar pentru toate suferințele există și o compensație, când ceri cu credință ajutor lui Dumnezeu. Și ajutorul mi-a apărut în persoana profesorului doctor Cezar Dinu (Dumnezeu să-l odihnească!) care, prin felul său familiar de-a mă întâmpina, fără să ne fi cunoscut vreodată în viață, mi-a dat încredere și curaj, făcându-mă să aștept operația fără nicio teamă.
De asemenea, înaintea operației am citit "Acatistul Sfântului Ierarh Nectarie Taumaturgul", făcătorul de minuni, iar una dintre fiicele mele a pictat icoana Sfântului Părinte din Lampsakos. Și minunea s-a întâmplat, căci eu, cel care mă înfioram când auzeam vorbindu-se de operație, o așteptam acum fără nici o strângere de inimă. Ceva inimaginabil! Și în afara faptului că operația a reușit fără nici o problemă, n-am făcut nici chimioterapie, cum prevăd regulile medicale. Au trecut opt ani de la operație și nu am avut nicio complicație. Sunt sănătos, datorită puterii rugăciunii.
În semn de mulțumire pentru ajutorul dumnezeiesc primit, citesc în fiecare zi "Acatistul Sfântului Nectarie" și "Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului".
Dacă cerem ajutor lui Dumnezeu, care lucrează prin sfinții săi, prin rugăciuni făcute cu credință din toată inima, cu evlavie, cu smerenie și umilință, El ne va veni totdeauna în ajutor.
G.T.