Părintele Episcop MACARIE DRĂGOI al Europei de Nord

Dia Radu
"Aici, în aceste ținuturi friguroase, mai puțin desfătate de soare, unde distanțele dintre oameni sunt uriașe, căldura credincioșilor de la o slujbă ortodoxă se simte și se trăiește deplin"

N-aș fi crezut niciodată că în Suedia bătută de ploi și de vânturi, acolo unde elanii coboară seara până aproape de gospodă­riile oamenilor, există o casă așezată cuminte, lângă pădure, unde mă voi simți mai bine ca la mine în țară. De îndată ce-i treci pragul, vegheat din umbră de icoana Sfântului Andrei, locul se preface ca-n povești, lăsând la ve­dere toate minunățiile dragi româ­nilor: icoane și ștergare transilvă­nene, costume populare și pături țără­nești, lăzi de zestre și strachini de lut. O co­moa­ră româ­nească strân­să cu răbdare de Preasfințitul Episcop Macarie, la reședința episcopală de lângă Stockholm, învă­luită în nesfârșite ore de rugă­ciune, pentru ca sufle­tele românilor care pri­begesc prin nord să nu se simtă prea departe de țară. Destinul lui de pe­lerin dăruit lui Hris­tos l-a purtat din nordul Transilvaniei, unde și-a făcut ucenicia ca secre­tar al neuitatului Barto­lomeu Anania, spre nor­dul Marii Britanii, unde a pus bazele primei pa­rohii ortodoxe române, ca acum să le fie ocro­titor românilor risipiți în Europa de Nord. În cei șapte ani de misiune pe pământ scan­dinav, Preasfințitul a devenit îngerul lor păzitor. Prin rugă­ciunile sale, prin credința în Hristos și blândețea cu care s-a apropiat de fiecare creștin, i-a readus pe români în biserică, le-a întărit speranța și bucuria de a trăi. Călătoria mea din această toamnă pe pământ suedez și vorbele de recunoștință ale românilor întâlniți acolo m-au încurajat să îi caut prezența.

Catedrala din pădure

- Preasfinția voastră, sunteți deja de șapte ani pe pământ scandinav. Vă mai amintiți primul an de străinătate?

- Cum să nu? Am început aici de la firul ierbii. "Vulpile au vizuini, iar păsările cerului cuiburi", însă eu, nevrednicul arhiereu, asemenea Mântuitorului Iisus Hristos, nu aveam nici unde să-mi plec capul. În primele mele zile aici, mi-am închiriat un apartament în Stockholm, însă chiria era mare, nu o puteam sus­ține. Am reușit apoi să mă mut la 80 de km distanță, unde un bun român din comunitate mi-a oferit casa dânsului de vacanță, pe care o folosea vara. A venit însă peste noi iarna și a fost una din cele mai geroase ierni scandinave. N-am îndurat niciodată un frig atâta de crâncen, nici măcar acasă, în copilărie și în adoles­cen­ță, la poalele Munților Țibleș. A fost o încercare grea. Casa fiind mică, nu mi-am putut amenaja un paraclis în interior, însă am dezafectat mica magazie de lemne din curtea casei, pe care am înnobilat-o cu icoa­ne și sfânt prestol. Aceasta a fost prima mea Cate­drală în care am săvârșit Liturghia și cele șapte Laude, încon­jurat de frații preoți și credincioși care veneau din oraș la slujbele de noapte.

- Când încercările sunt mari, și credința e mai fierbinte.

- Așa este, cu cât era gerul mai crâncen, cu atâta ne alinam încălzin­du-ne prin rugăciune fier­binte. Mă rugam atunci lui Iisus să-mi dea putere să pot împlini lucrarea misionară la care am fost chemat. În clipele acelea geroase de iarnă polară, îmi venea în minte copi­lăria mea din Bistrița-Nă­săud, din satul meu de la poalele Țibleșului, când încălțam opincuțele sau bocancii îmblăniți la Cră­ciun și mergeam la colin­dat. Era atât de cald la picioare, dar mai ales la inimă! În această primă iarnă foarte geroasă și întunecoasă (iernile po­lare sunt niște nopți ne­sfârșite), fiind postul Cră­ciunului, m-am simțit ca un colindător plecat de acasă, dintr-un colț de Rai transilvan, în frigu­roa­sa și dureroasa străi­nă­tate. Am plecat la co­lin­dat. Și la prima prăz­nuire a Crăciunului, în me­sajul meu pastoral, adre­sat preoților și credincioșilor răspândiți de-a lun­gul și de-a latul Scandinaviei, i-am îndemnat pe toți să umble ca fii ai luminii, cum rostea Sfântul Apostol Pavel, să poarte felinarul cu lumina lui Hristos, așa cum scandinavii cu care conviețuim aprind la fereastră un felinar, de îndată ce se apropie iarna. E o tradiție îndepărtată, menită să-i ajute pe drumeții aflați în tre­cere să biruiască întunericul, iar pe cei plecați pe mare, să se întoarcă acasă cu bine.

În căutarea oilor pierdute

- Și ați bătut, literalmente, la ușile ro­mâ­nilor?

- Am bătut la ușile lor și la ușile inimilor lor. Mi-am pus în desaga de misionar sfin­tele vase și odăjdiile și am ieșit în căutarea oilor pierdute ale casei românești. Românii m-au primit cu destulă neîncredere la înce­put, mai cu seamă că diaspora scandinavă era foarte divizată și răvășită. Le-am pro­povăduit Evanghelia și am împărtășit cât am putut dragostea lui Hristos și blândețea Sa. I-am căutat telefonic sau prin e-mail și i-am chemat la comuniune euharistică. Aici nu e ca în țară, să tragi clopotul și să aștepți enoriașii să treacă pragul bisericii. Treci tu pragul înaintea lor, duci biserica în casă și casa în biserică. Și așa, încet, încet, s-au creat comunități de credincioși, apoi le-am trimis preoți tineri și destoinici.

- Ați creat o comunitate de români foarte atașată de biserică. S-a întâmplat să-i cunosc pe o parte din ei și m-a impresionat bucuria cu care se implică în treburile bisericești.

- Fără acești oameni minunați care m-au ajutat să însuflețim misiunea ortodoxă de aici, totul ar fi fost mult mai greu. Sunt români cuminți și buni la suflet, care au emigrat în ultimii zece ani, și care nu s-au des­prins cu totul de casa părintească, de locurile în care au crescut și s-au format. Am început primele slujiri euharistice în locașuri închiriate. În Danemarca și Norvegia nu era nicio parohie românească. Am con­stituit comunități cu preoți tineri și credincioși jertfel­nici. Multe s-au împlinit prin bănuțul văduvei. De pildă, acum șapte ani, când mi-am început slujirea misio­nară, am auzit că în sudul Suediei, la Sölvesborg, locuiesc câțiva români. I-am vizitat, iar printre ei am întâlnit și o văduvă foarte credincioasă și truditoare, dar săracă. Mi-a pus în palme un plic cu o sumă foarte mare de bani. Știind cât de săracă e, am întrebat-o: "Doamnă Aglaia, de unde aveți acești bani?". Îi obți­nuse din vânzarea unei case, care îi fusese lăsată prin testament de un suedez de care a avut grijă în ultimele sale luni de viață. "Preasfințite, vi-i încredințez pentru a ridica o biserică aici, în acest oraș în care locuiesc." A dat pentru Biserică, asemenea văduvei din Evan­ghelie, tot ceea ce avea. Dar banii oferiți de doamna Aglaia erau prea puțini pentru o biserică în Suedia, unde toate sunt extrem de costisitoare, și nu aveam aici un preot permanent. Am cumpărat o suprafață de pământ de la primăria orașului, apoi am primit lemnul în dar de la Părintele Arhiepiscop Pimen al Sucevei și Rădăuților, din codrii Bucovinei, am chemat la slujire un preot tânăr și râvnitor din țară și, iată că, după cinci ani de rugăciuni și osteneli, acum câteva zile, am târ­nosit această bisericuță de lemn, dedicată Sfinților Martiri Năsăudeni. Dumnezeu a lucrat în Sölvesborg cu văduva Aglaia, cum a lucrat odinioară, în zilele lui Ilie Proorocul, prin văduva din Sarepta Sidonului.

- E prima biserică ridicată de români pe melea­gurile scandinave?

- Este prima ridicată de la iarbă verde, în stil olte­nesc, cu lemn din Bucovina și meșteri maramureșeni. Ce frumoasă lucrare! Am mai întemeiat și alte biserici în Scandinavia, dar, în general, le-am cumpărat de la comunitățile luterane, care își vând lăcașele, fiindcă și-au pierdut enoriașii.

- Mare tristețe, cum de se întâmplă așa ceva?

- Iată că se întâmplă! Cei mai mulți suedezi nu-și mai practică credința în care s-au născut, iar bisericile lor sunt vândute comunităților creștine. Însă mai grav e când ajung să fie transformate în hoteluri și restau­rante. Se răsucesc în morminte ctitorii lor.

Povara dorului românesc

- Ați devenit un sprijin sufletesc important pentru frații noștri români din Scandinavia. Mulți dintre ei se și spovedesc la Preasfinția Voastră. Cum îi simțiți, părinte, care sunt temerile, neajunsurile lor?

- Încerc să fiu cât mai des prezent în mijlocul frați­lor noștri români pribegi, pentru a le arăta că slujirea arhieriei se împlinește prin slujirea semenilor. Româ­nii se adaptează aici foarte greu. Rămân foarte marcați de străinătate. Valorile pe care le aveau acasă nu le mai au aici și asta îi tulbură. Dar nici să se întoarcă nu pot, fiindcă și pâinea pentru copilașii lor e importantă. Apoi, îi întristează singurătatea. Îi deprimă nopțile polare. Iarna polară nu e de subestimat, e foarte greu de trecut chiar și pentru scandinavi, numărul sinuci­derilor e foarte mare aici și crește în timpul anotim­pului rece. Când se apropie iarna, le facem vizite dese, mai ales bătrânilor, să le ridicăm moralul. Nu există bucurie mai mare pentru un bătrân, mai ales dacă zace pe patul suferinței, decât să-i treci pragul casei. Așa că de fiecare dată când pot, merg împreună cu frații preoți să-i cercetez pe cei care sunt în suferință, în singurătate și în căutare de sine. Îi alinăm cu o vorbă, cu rugăciunea, și-i ajutăm să-și deschidă sufletul către Hristos, primindu-L deplin în Dulcea Cuminecătură. Mergem și-n institutele de geriatrie. Am strâns laolaltă câțiva tineri talentați la muzică, care constituie Grupul coral "Credo" al Episcopiei Ortodoxe Române a Euro­pei de Nord, cu care de Paști și de Crăciun, cân­tăm cântece pascale și colinde. Sunt oameni foarte în vârstă, bolnavi, aproape inconștienți, dar când aud aceste cântecele ortodoxe încep să plângă. Uneori, sunt pur și simplu doborâți de singurătate și întuneric. Și așa, vorbind românește, spunând o rugă­ciu­ne, se mai alină dorul de casă al românilor. Îi vezi cum se înviorează, sunt bucuroși, se împărtășesc de lumină și încep să vină mai des la biserică. Și când ne reîntâlnim după o vreme, îmi spun că ceva s-a schimbat, că e mai bine, că viața lor a dobândit o noimă și că s-au liniștit. Îmi împărtășesc micile și marile lor bucurii și minunile lui Dumnezeu în viața lor. Îmi cer să le pun mâinile mele binecu­vân­tătoare pe creștet, fiindcă de când i-am bine­cuvântat arhierește ultima oară s-au limpezit lăuntric. Le spun de fiecare dată: "Nu, nu sunt mâinile mele, sunt mâinile lui Hristos în care credeți, pe care mi le împrumută mie, nevred­nicului Său arhiereu slujitor!"

- La cine se roagă cel mai des, părinte? Au evlavie mai mare la vreun sfânt sau altul?

- Noi avem aici, la Episcopie, icoana fă­că­toare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Mina, pe care a realizat-o, în postire și rugă­ciune, un iconar foarte iscusit, după un model vechi de la Sinai. Aș putea scoate o broșură cu toate minunile pe care le-a săvârșit Sfântul Mina aici, printre români. Dar foarte, foarte mult m-a ajutat chiar pe mine. Eram tare ne­căjit la început, fiindcă era nevoie de o sumă foarte mare ca să putem ridica un centru epis­copal la Stockholm. Descurajat m-am dus la cineva care viețuiește trupește departe de lume, în pustnicie, și mi-a spus: "Preasfințite, nu fiți mâhnit, vă încredințez ajutorul Sfântu­lui Mare Mucenic Mina. El e cel care adună banii de care au nevoie toți urmașii aposto­lilor pentru misiune. Este mare binefăcător." Am început să mă rog intens la Sfântul Mina, laolaltă cu păstoriții mei, să-și facă milă cu noi. La scurtă vreme, în chip minunat, Prea­fericitul Părinte Patriarh Daniel și Guvernul României ne-au ajutat să cumpărăm acest cen­tru episcopal, lângă Stockholm. E grabnic ajutător Sfântul Mina, fiindcă este în toată vremea cu noi. Hristos i-a încredințat multe haruri.

Minunile din lada de zestre

- Preasfinția Voastră, când v-am călcat pragul Episcopiei, m-a învăluit un aer de acasă, de Ro­mânia. Aveți nu doar icoane frumoase, ci și un ade­vărat muzeu de lucruri vechi românești autentice.

- Noi încercăm ca prin biserică să le ținem româ­nilor trează nu doar credința, ci și iubirea de neam și de tradițiile strămoșești. Îi ajutăm să-și păstreze iden­titatea, oriunde s-ar afla. Vrem ca cei care ne trec pra­gul să se simtă acasă. Am pus la intrare icoana Sfân­tului Apostol Andrei, Botezătorul poporului român, și traistele românești ale colindătorilor adunate din toate zonele etnografice ale României. Fiecare român și-o regăsește aici pe cea din zona lui, fiindcă aici sunt români din toate părțile României, chiar și din afara gra­nițelor, din Banatul sârbesc, din Basarabia sau Bucovina de Nord. Deci, Episcopia Europei de Nord este o Românie în miniatură. Majoritatea pieselor etnografice păstrate în Camera Românească de aici sunt daruri de la românii din diaspora scandinavă. De pildă, domnul ambasador al Republicii Moldova de la Stockholm mi-a adus obiecte vechi din satul său natal basarabean. O cuvertură veche, de la 1900, mi-a fost oferită de o familie de români din Jonkoping, originari din Voievodina. Dar cea mai valoroasă piesă din mi­cul meu muzeu este o ladă de zestre foarte veche, de la mine din sat, pe care o familie era gata să o strice. Cu chiu, cu vai, am reușit să o aduc până aici.

- A fost bagajul româ­nesc al Sfinției Voastre. Ce ați pus în ea?

- Am așezat în ea frica de Dumnezeu și rușinea de oameni, așa cum mi le-au transmis bunicii și părinții, și bună-cuviința consăteni­lor mei dragi. Asta e teme­lia pe care am clădit tot ceea ce am clădit mai târziu, stând în preajma marilor dascăli și ierarhi. Sunt tare legat de locul meu de naștere și de consătenii mei. Sunt curați, credincioși și fără de vicleșug. Cuvintele mele sunt prea sărace ca să-i pot descrie așa cum sunt. Iar părinții mei sunt niște oameni extraordinar de credincioși. Sunt sigur că datorită rugăciunilor ma­mei și cumințeniei vieții ei, Dumnezeu m-a chemat să-I slujesc. E o pildă pe care o spun deseori aici, ca să-i încu­rajez pe ro­mâni să facă copii. Eu sunt cel de-al treilea copil, mezinul familiei, sosit neașteptat. Mama avea o vârstă mai înaintată și a fost sfătuită să avor­teze. Dar n-a făcut asta. Dacă mama m-ar fi omorât în pântece, nu aș mai fi putut să-i aduc acum mângâiere. Or, eu nădăjduiesc să le aduc părinților mei bucurie neîncetat. Când am să fiu în România și am să slujesc la poalele Țibleșului, vă invit pe toți să îi cunoașteți personal.

Casele fără poteci

- Preasfinția Voastră, ați venit din nord spre nord, dar nordul din care ați plecat era cald, ome­nos, primitor, și cu o credință extraordinar de fier­binte. N-ați resimțit răceala asta a scandinavilor?

- M-ați întrebat când ne-am întâlnit de ce nu sunt garduri între casele oamenilor. E adevărat că nu sunt garduri ca în România, unde fiecare gospodar are ogra­da lui, dar sunt garduri lăuntrice, mult mai greu de trecut. Mi s-a întâmplat, deseori, să simt reticența lor în fața noastră. Chiar aici, lângă Stockholm, unde am cumpărat o casă și am transformat-o în reședință a Episcopiei, vecinii suedezi ne-au privit cu suspiciune la început. Eram îmbrăcați cu "uniforma" neagră, purtam barbă, le-a luat timp să înțeleagă că suntem oameni calzi și inimoși. S-au înierbat cărările dintre case aici, în Scandinavia. Un mare duhovnic al româ­nilor spunea că, atunci când vor dispărea potecile din­tre casele oamenilor, atunci va veni sfârșitul lumii. Vre­mea asta aspră i-a răcit și pe ei. Sunt mai distanți, mai cerebrali, mai raționali. Se și spune că cea mai lungă cale e cea care duce de la minte la inimă. Occi­dentalii au câștigat bunăstarea, dar, o dată cu ea, au pierdut comuniunea cu Dum­nezeu și caută acum tot felul de surogate. E un dat ființial ca omul să fie în co­mu­niune cu Dumnezeu. Foamea de Dumne­zeu nu dispare nicio­dată. Dar ei nu mai știu unde să caute hra­na cea adevărată. Cei care o găsesc se satură pentru tot­dea­una. Din păcate, nu­mărul convertiților la credin­ță e mult mai mic decât al celor care se declară agnos­tici sau atei.

- În călătoria mea la Uppsala, am avut ocazia să-l întâlnesc la biserica românească pe Matthew Glass. Un american căsătorit cu o suedeză care, gra­ție Bisericii Ortodoxe Române, a descoperit ce în­seamnă credința. Măr­tu­ria lui m-a emo­ționat. Mi-a spus că adâncimea pe care o simte în litur­ghia or­to­doxă nu se poa­te com­para cu nimic.

- E unul dintre cei care s-au apropiat de ortodoxie, de când sunt eu aici. Acum, în oc­tom­brie, se vor bo­teza în credința ortodoxă și el, și soția lui, și fetița. Sunt multe astfel de întâmplări frumoase. Într-o zi, m-a sunat o tânără din Maramureș, care urma să se căsă­torească cu un băiat luteran, dar el nu voia să facă pasul spre ortodoxie. După câteva săp­tă­mâni, când am ajuns la Oslo, l-am întâlnit și pe el la liturghie. La sfârșitul slujbei, l-am luat în brațele mele părintești, l-am strâns la piept și cred că prin acest gest l-am câștigat pentru totdeauna. La scurt timp a trecut la credința ortodoxă. De Rusalii, am botezat un profesor bizantinolog danez, din Copenhaga, care s-a pregătit trei ani pentru intrarea, prin botez, în Biserica Ortodoxă. E un cercetător foarte se­rios, știa despre Bizanț, despre tainele cre­dinței ortodoxe, doar la nivel teoretic. Și când a intrat din întâmplare în biserica româ­nească din Copenhaga, a fost câștigat pentru totdea­una. Iar acum, în această toamnă, am botezat un adolescent norvegian, care după ce a ieșit din baia botezului, a început să plângă, mi-a căzut la piept și mi-a spus: "Preasfințite, mi-aș dori ca toți adolescenții care nu l-au cunoscut încă pe Dumnezeu să trăiască ceea ce trăiesc eu acum, să fie atât de fericiți cum sunt eu în această clipă."

- Ce-i atrage la ortodoxie, Preasfinția Voastră?

- Nici măcar n-au nevoie să li se traducă liturghia. Îi atrage harul, îi atrage căldura cre­dinței dreptmăritoare. Simt emoția din timpul slujbei. Un lucru e cert: aici, în aceste ținuturi friguroase, mai puțin desfătate de soare, unde distanțele dintre oameni sunt uriașe, căldura credincioșilor de la o slujbă ortodoxă se simte și se trăiește deplin. Suedezii sunt foarte rațio­nali și reci, rar se lasă mișcați și emoționați. În timp ce suedezii convertiți la ortodoxie, zici că sunt români în toată regula, cu inimi calde și primitoare. Am fost, nu de mult, în țară, în pelerinaj, cu un grup de tineri scandinavi, con­vertiți la ortodoxie. Am fost pe la mâ­năstiri și prin sate și au fost primiți cu toată dragostea de bunii ortodocși de acasă. Când a trebuit să ne întoarcem, nu-și mai reveneau. Spuneau: "Doamne, câtă răceală e la noi!"

- Îndrăznesc să vă pun și-o întrebare mai lu­mească. Sunteți un episcop foarte tânăr. Nu v-a creat asta dezavantaje, în misiunea pe care o aveți aici?

- Cred, din contra, că tinerețea mea a fost un mare atu. M-a ajutat să fac față unei misiuni grele, cu călă­torii lungi, obositoare, slujiri dese în locuri îndepăr­tate, precum și lucrare misionară până la ore târzii din noapte. Majoritatea preoților pe care i-am chemat, la rândul meu, sunt tineri și foarte tineri. Nu ne simțim niciodată priviți altfel, doar pentru că suntem tineri. Res­ponsabilitățile slujirii și misiunii sunt aceleași, in­di­ferent de vârstă.