IZABELA PĂNESCU (DIGI 24HD) - "În fiecare zi fac un pas către mine"

Ines Hristea
Schimbare de macaz

- Emisiunea "Tinerețe fără bătrânețe", pe care o prezinți la Digi 24, nu este singura care "atacă" pe micul ecran domeniul stilului de viață sănătos, dar este printre puținele la care chiar merită să te uiți: informații aplicate, invitați de marcă, spe­cia­liști reputați în do­me­­niile lor de activitate. De unde s-a născut, Iza­bela, interesul tău pentru traiul sănătos și armo­nios?

- Eu am cochetat încă din anii copilăriei cu ideea de a deveni medic, pe care însă, am părăsit-o, pentru visul de a deveni jurnalist. În liceu, hotărârea a de­ve­nit irevocabilă, astfel că, după absolvire, m-am desprins plină de entuziasm din Târgu Jiul natal și am venit la București. Am intrat la Facul­tatea de Jurnalism și Științele Comu­ni­cării din cadrul Universității, iar, din anul doi, m-am angajat ca reporter de noapte la Știrile Pro TV. Când mi-am început masteratul, am primit o ofertă, și m-am mu­tat ca reporter la emisiunea "Ce se întâmplă, doctore?", a Oanei Cuzino. În mediul acela, luând contact cu mulți me­dici și cu oameni care, dintr-un motiv sau altul, îmbrățișaseră ceea ce numim "un stil de viață sănătos", orizontul a început să mi se deschidă. Doar că la scurtă vreme după începerea, plină de entuziasm, a activității, am primit o veste deloc plă­cută: aveam un polip pe colon. Iar prog­noza nu era deloc optimistă: în câțiva ani, exista o posibilitate reală ca polipul să degenereze spre o formă de cancer. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că trebuie să schimb ceva în viața mea. M-am pus pe cercetat, am căutat să în­țeleg care sunt posibilele cauze ale bolii și ce remedii mi-ar fi de ajutor și, ușor-ușor, am început să-mi schimb compor­ta­mentul, pornind, firește, de la alimentație. Spun "ușor-ușor", pentru că exact așa am procedat. N-am vrut să-mi șochez orga­nis­mul prin niște modificări radicale. Și-am mai realizat ceva: că vorba aceea din bătrâni, "nimic nu e întâmplător", e cât se poate de reală. "Întâmplător", viața m-a așezat și pe mine pe un drum pe care am posibilitatea să-mi împletesc visul din copilărie, legat de medicină, și pasiunea, descoperită ulterior, pentru jurnalism.

- Cum îți găsești subiecte atât de actuale pentru emisiune?

- Alături de celelalte două colege reporter, fa­cem zilnic documentare on-line, citim tot felul de reviste medicale sau site-uri serioase pe internet. În plus, subiectele vin spre noi și din alte surse: din viețile noastre, din poveștile auzite de la prie­teni și colaboratori, din sugestiile sau relatările celor care urmăresc emisiunea și ne scriu. Ale­gem subiecte ce ni se par relevante pentru pu­blicul din România, ne sfătuim și cu editorul și producătorul general și, finalmente, decidem cu ce mergem mai departe.

- Și invitații sunt unul și unul. Cum sunt selectați?

- Asta e partea cea mai ușoară. După zece ani de televiziune și aproape patru de când rea­li­zez emisiunea, am o agendă de specialiști foarte bine garnisită. Și colegele mele la fel. Toți sunt oameni cu un CV ireproșabil, cu o competență susținută nu doar de diplome, ci și practic și - foarte important! - care au abilitatea de a da explicații științifice pe înțelesul tuturor. Mi se pa­re esențial ca orice subiect abordat în emisiune să fie ușor de înțeles chiar și de către persoanele cu un ni­vel minim de educație. În mod constant, desco­pe­rim și oameni tineri, dar de aceeași calitate pro­fe­sio­nală fără cusur, cu care sunt foarte fericită să lucrez.

Adio la parizer și fast-food!

- Să revenim la povestea ta. Exemplul personal e cel mai convingător. În ce fel ți-a schimbat viața emisiunea pe care o faci?

- Viața mea "de dinainte" era aceea a multora dintre români, mai ales a celor care au trăit în sistemul comunist restrictiv și care, după 1989, au văzut în mâncarea procesată, în semipreparate etc. un simbol al traiului occidental, după care tânjiseră atât de mulți ani. Pentru mine, un copil iubit, căruia părinții doreau mereu să-i facă pe plac, meniul zilei era alcătuit din cartofi prăjiți, parizer, multe dulciuri din comerț, câte o ciorbă, din când în când, dar și aceea strecurată, fiindcă detestam legumele... Iar du­pă ce m-am mutat în București, fiindcă nu-mi plă­cea să stau prea mult în bucătărie, devenisem abo­nată la tot felul de fast-food-uri, pe care le ado­ram, mai ales dacă erau însoțite de mari cantități de sucuri acidulate, din acelea pline de chimicale. În plus, eram exemplul perfect de sedentarism. Nu făceam niciun sport, niciun fel de exerciții fizice. Dar speriată de polipul acela, care - evident! - avea legătură cu sistemul digestiv, mi-am dat seama că prima zonă în care trebuia să operez modificări "de structură" era aceea a alimentației. Așa că, treptat, am renunțat la zahărul rafinat, la parizerul meu "cel de toate zilele", la toate alimentele procesate pe care le consumam, și la fast-food. A fost, mai ales în faza inițială, un efort de voință mare. Când treceam pe lângă vreun fast-food și nările mi-erau invadate de aromele acelea specifice... ce mai, era dezastru! (râde) Intram doar când simțeam că nu mai pot de poftă, îmi cumpăram ceva, dar nu mai consumam porția întreagă. În felul acesta, tot eliminând și eliminând, organismul s-a învățat cu noi gusturi, cu noi savori și azi, după niște ani, pot să-ți spun că nu mai simt nevoia nici măcar să mai ciugulesc ceva din fostele alimente. Am învățat să gătesc - și nu doar salate. (râde) Nu, gătesc și mâncăruri, în sensul propriu al cuvântului, doar că am grijă la cantitatea de grăsimi și la calitatea acestora, nu exa­ge­rez cu prăjelile, acolo unde rețeta indică rân­tașul, sar peste, cantitatea de carne mi-am li­mitat-o cam la două porții pe săptămână (pen­tru că excesul de proteină animală face rău, inclusiv cancerul poate fi "hrănit" prin­tr-un exces de proteină animală) și folosesc doar carne pe care o primesc de la părinții mei, care locuiesc la țară, sau de la părinții soțului meu. Însă, în cele mai multe cazuri, mă axez pe legume. De altfel, am grijă ca, pe parcursul fiecărei zile, măcar jumătate din cantitatea de alimente să fie reprezentată de legume și fructe crude, fără alte adaosuri - fără îndulcitori, fără sosuri etc. După cum vezi, am adoptat principiul echilibrului și al preparatelor cât mai simple.

- De aici a pornit și ideea blogului tău?

- Da. Prietenii și colegii mă tot întrebau ce-am mai gătit și, pentru că-și dădeau seama că aș fi consumat prea mult timp să le scriu tuturor rețetele, au început să mă îndemne să le notez undeva, pe Internet, unde toată lu­mea să aibă acces la ele. Așadar, ei sunt "vinovați" pentru existența acestui blog. Ul­terior, primind solicitări de sfaturi și din alte domenii, nu doar din cel al bucătăriei, am început să diversific postările.

- Ce alte modificări în stilul de viață ai mai operat? Te-ai apucat să faci și sport?

- Da, dar trebuie să mărturisesc că la capitolul ăsta mi-a fost mult mai greu decât la capitolul mâncare. Nici azi rutina spor­tu­lui nu mi-a intrat în sânge. De două ori pe săptămână merg la yogilates (n. red. o com­binație de yoga și pilates) și, cu toate că, de fie­care dată când plec de la sală, mă simt extraor­dinar de bine, atât fizic, cât și psihic, înaintea fie­că­rei ședințe trebuie să mă lupt să elimin toate pre­tex­tele pe care mi le inventez singură ca să trag chiulul - "Aș mai avea de lucrat la materialul ăsta" sau "Mai bine aș sta acasă să scriu chestia asta pe blog"... În afară de yogilates, mai fac și "ture de scară". (râde)

- Ce înseamnă asta?

- În fiecare seară, când ajung acasă, deși lo­cu­iesc la etajul doi, urc și cobor treptele până, și de la etajul opt, în mai multe ture, și abia apoi deschid ușa apartamentului.

- Ai inclus și îngrijirea exterioară în stilul de viață pe care l-ai adoptat?

- Am devenit adepta înfocată a produselor naturale: am înlocuit săpunul și gelul de duș cu să­punul făcut manual, cu extracte de plante, am în­locuit șamponul, balsamul, cremele de corp, de față, demachiantele și toate celelalte produse de toaletă, cu unele tot așa, făcute manual, pe bază de plante, argilă, miere. Nu mai cumpăr nimic care conține pa­rabeni, coloranți, parfumuri, conservanți, ingre­diente chimice. Și m-am "specializat" pe uleiuri vegetale, pe care le folosesc ca atare sau în diverse combinații, ca să-mi curăț și să-mi hidratez obrazul și corpul și ca să-mi hrănesc unghiile și părul. După părerea mea, uleiurile vegetale sunt de-a dreptul magice! Pentru necesitățile mele (fiecare trebuie să aleagă uleiul în funcție de tipul de piele, dar și de eventualele sensibilități sau chiar alergii, deci pri­mul pas trebuie întotdeauna făcut cu prudență), prefer uleiul de migdale (care e bogat în vitamina E), un ulei blând, hipoalergenic, astfel că poate fi folosit chiar și pentru pielea bebelușilor, și se ab­soarbe foarte ușor, mai ales dacă e încălzit până la temperatura corpului), uleiul de macadamia (care conține un nivel ridicat de antioxidanți, ceea ce aju­tă la reducerea stre­sului oxidativ, adică previne ridurile, pe­tele de vârstă și alte "semne" ale îmbă­trâ­nirii; este deosebit de hidratant și are și ca­lități antiin­fla­ma­torii; bărbații îl pot folosi ca să înlocuiască ule­iul sau crema de ras, iar femeile îl pot adă­uga în șampon, de pre­ferat natural, pen­tru un plus de hi­dra­tare și de strălucire a părului), uleiul de argan (bogat în acizi grași și vitamina E, fiind extrem de hi­dra­tant atât pentru piele, cât și pentru păr și unghii, are e­fecte antioxidante, ceea ce înseamnă că luptă cu înverșunare și împotriva ridurilor; nu e gras, se ab­soarbe ușor și nu pro­duce iritații, resta­bi­lește nivelul normal de hidratare al pielii, de aceea este indicat și în tratarea acneei), de avocado (care, printre altele, gră­beș­te regenerarea celu­la­ră, elimină infecțiile microbiene și reduce inflamațiile externe și interne și este in­dicat pentru îngrijirea pielii uscate), în fine, uleiul de măsline (asu­pra căruia nu in­sist, căci beneficiile sale sunt cele mai cunoscute). După cum îți spuneam, eu folosesc aceste uleiuri simple sau în diverse combinații. De pildă, am o rețetă de mască de păr, pe care am încercat-o prima dată într-o perioadă în care îmi cădea foarte tare părul. După trei aplicări, am scăpat de problemă! Nu știu dacă în cazul altor persoane efectul a fost la fel de rapid (fiecare organism reacționează diferit), dar, în cazul meu, așa au stat lucrurile. De atunci repet "cura", o dată la începutul primăverii și o dată la începutul toamnei. Iată cum procedez: pentru un păr normal, ca al meu, amestec cinci lingurițe de ulei de măsline cu cinci lingurițe de ulei de ricin și cinci din alt ulei, în funcție de ce am atunci în casă (poate fi ulei de jojoba, de avo­ca­do, de migdale). Pentru fiecare cinci lingurițe de ulei vegetal pun o picătură de ulei esențial, deci la cincisprezece lin­gu­rițe de ulei ve­getal adaug trei picături de ulei esențial. Dacă pro­blema este că­derea părului (cum a fost cazul meu) apelez la u­lei esențial de rozmarin sau lavandă. În prezent, ne­maifiind vorba de o cădere masivă de păr, mă ghi­dez după alți "parametri", adică sunt atentă dacă în perioada în care îmi pregătesc masca, am părul mai us­cat sau mai gras decât de obicei. În această situa­ție, folosesc uleiul de lămâie, pentru că echilibrează secreția de sebum. În plus, dă un luciu deosebit. După ce aplic masca la rădăcina părului, dar și pe lungime, neapărat îmi fac un masaj la rădăcină, cu vârfurile degetelor, ca să ajut uleiurile să pătrundă în scalp. După masaj, fac și "gimnastica păru­lui", adică iau câte o suviță groasă și trag de ea înspre înainte, spre spate, la stânga și la dreapta. Și tot așa, până pun în mișcare tot părul. Apoi îmi înfășor capul cu un pro­sop cald și las mas­ca să acționeze măcar două ore. Dacă am timp, stau cu ea chiar peste noapte, iar di­mi­neață mă spăl normal. Firește, cantitățile pen­­tru această mască pot varia, în funcție de cât de lung și de des e părul fiecăruia. Im­por­­tant e să se res­pec­te proporțiile: la fie­ca­re cinci lingurițe de ulei vegetal, o pică­tură de ulei esențial.

Vitamine sufletești

- Ai rețete de măști și pentru problemele sufletești? Fără suflet nu există stil de viață.

- Primul pas pe ca­re l-am făcut a fost acela de a-mi propune să zâmbesc mai mult. Ba chiar am mers și mai departe și mi-am impus să zâmbesc, măcar puțin, chiar și atunci când eram tristă sau supărată. Dacă zâmbești, e ca și cum ai lua o doză de optimism, iar optimismul nu poate să-ți aducă în viață decât lucruri pozitive. După care m-am înhămat la exercițiul recunoștinței. Care e foarte dificil. Mulți dintre noi spunem "sunt recu­nos­cător că sunt sănătos, că am o familie frumoasă, că am un soț, că am un copil etc", iar asta e minu­nat, trebuie să fim recunoscători pentru toate aceste daruri, dar exercițiul recunoștinței se referă și la un plan mult mai profund al ființei. Finalmente, trebuie să ajungi să fii recunoscător pentru ceea ce ești, nu pentru ceea ce ai. Iar o altă "vitamină de suflet", cel puțin pentru mine, este relația cu soțul meu, Ionuț, din care, de-a lungul anilor (suntem împreună de șase ani, dar ne cunoaștem din liceu, din clasa a XI-a) am învățat enorm! Dincolo de lucrurile firești - ce înseamnă să iubești și să fii iubit, apreciat și pro­tejat, ce înseamnă să fii și să ai un partener de viață - am învățat, de exemplu, ce înseamnă răbdarea și toleranța. Când eu am început să-mi schimb ali­men­tația, am vrut să-l atrag și pe el în "joc" - "Hai să gătim mai mult acasă", "Nu, nu vreau să mergem la restaurantul ăsta, fiindcă nu se gătește sănătos" etc - dar m-am izbit de un zid de rezistență. Și-o vreme, m-am tot încăpățânat să dărâm zidul. Ceea ce n-am reușit. Când m-am potolit și l-am lăsat în pace, s-a dat singur pe brazdă. (râde) Sau am învățat cum este să te simți respins, cum este să simți indi­ferența celuilalt, cum este să fii pus la coada listei de priorități. Am avut o perioadă în care m-am axat foarte mult pe muncă. Emisiunea devenise cea mai importantă pentru mine și astfel, fără să-mi dau seama, relația cu Ionuț căzuse cam pe ultimul loc. Eu, însă, aveam impresia că totul era în regulă. De fapt, știam că nu era, doar că intrasem într-un "vâr­tej" al obișnuinței, munceam enorm, când ajungeam acasă eram foarte obosită, mă enervam din orice... Era mai simplu să-mi vărs nervii, decât să înfrunt problema. Și-am dus-o așa, până când problema s-a decis să mă înfrunte ea pe mine. Practic, până când nu am simțit eu însămi cum este să fii respins, cum este ca omul alături de care trăiești să te trateze cu indiferență, cum este să fii la coada listei, până atunci nu mi-am dat seama că exact așa îl făcusem eu pe soțul meu să se simtă. A fost un moment dificil, dar mă bucur că am trecut și prin această experiență! Pare ciudat, dar mă bucur enorm, pentru că astfel relația noastră a evoluat foarte mult. Știi cum se spune: ce nu te doboară te face mai puter­nic. Doar că eu aș mai adauga ceva: te face mai pu­ternic, dacă realizezi ce era să te doboare și dacă înveți ceva din acea situație, nu dacă bagi totul sub preș. În fond, mi-am dat seama mai limpede ca oricând că noi, oamenii, în general, suntem teribil de super­fi­ciali. Trecem prin viață fără să fim cu-adevărat pre­zenți, în majoritatea timpului, fără să conștientizăm cât de mult gândurile ne influențează existența și fără să ne cunoaștem pe noi înșine. Îmi amintesc ce mi-a spus actorul Dorel Vișan, când am fost la că­su­ța dumnealui de la marginea Clujului, pentru un in­terviu: "Trebuie să spun unde este greșeala noas­tră fundamentală și de unde ne vin toate necazurile: nu înțelegem ordinea lumii, ordinea Universului. Noi vedem numai la suprafață, vedem numai ma­te­ria, dar în spatele materiei este energie și în spatele energiei este conștiința, conceptul, sunt gândurile. Energia asta, care se împrăștie în corpurile noastre, își are rădăcina în gândurile noastre, în sub­con­ști­entul nostru, nu în conștient." De la astfel de oa­meni, precum maestrul Dorel Vișan, din cărțile pe care le-am citit și de la seminariile la care am par­ticipat, am învățat să fiu conștientă, atentă, prezentă în ceea ce fac. Sigur că mai am mult de exersat, dar important e că acum sunt deschisă către schimbare și că, în fiecare zi, mai fac câte un pas... către mine, cea adevărată.

- Ultima întrebare, Izabela: ai găsit, cumva, "for­mula magică" prin care să dobândim tinere­țea fără bătrânețe?

- Am citit, la un moment dat, un motto, care mi se pare că rezumă perfect ceea ce cred și simt eu că înseamnă tinerețea fără bătrânețe: "Iubire. Restul sunt ingrediente"