IOAN POP, zis "POPICU" - "Cântă-ți muzica, poartă-ți portul, păstrează casa veche și n-o da pe foc, chiar dacă-ți faci alta nouă!"

Fondatorul grupului "Iza" din Maramureș

Popicu privește din cerdacul casei sale de lemn spre marginea grădinii, printre merii și perii plini de poame, și-mi spune că cel mai mult îi place să se trezească în zori, să ia cutea din tocul ei de lemn, să ascută bine coasa, s-o bată și să înceapă să taie iarba, cât e încă udă de roua dimineții. Când se ridică soarele și păsările încep a cânta, Popicu știe că rostul său e bun și împlinit. Și mai are "Popicu nost'" o grijă mare: grija muzicii tra­diționale din Maramureș, așa cum a deprins-o din anii copilăriei, în satul unde a venit el pe lume, Po­ienile Glodului. Să cânte la ce­teră a învățat de la mo­șu-său, iar a hori de la mă­mu­ca bă­trână, care avea glas de în­­ger. Mai târziu, după ce a în­vățat să bată și doba, să cânte la zon­goră și să zică în tilincă, a în­ceput a fi poftit și el între ce­terașii bătrâni, ca să zică în grumazul viorii, să horească cu glasul și să strige la danț stri­gă­turile ce dădeau seama des­pre întâmplările satului. Și mai are Popicu un foc la inimioară: dragostea pentru nevestuța lui, frumoasa Anuța, blândă și har­nică și horitoare vestită, și ea. I-a căzut dragă chiar în clipa de-a văzut-o, proas­pă­tă ca o rujă, la nunta unei surori, unde el se tocmise ca ceteraș. Și-a făcut curaj, a poftit-o la joc, i-a stri­gat c-o are dragă și că vrea s-o ieie de soață. Și așa a făcut și au trecut de atunci treizeci de ani fericiți. Și tot de atunci, dra­gostea aceasta îi încălzește inima și glasul cu care horește și face ca oamenii să-l as­culte vrăjiți, atunci când apare, cu grupul său de mu­zicanți neîntrecuți, la nuntă, la joc, ori la alte petre­ceri. I-a pus numele "Iza", numele râului în care s-a scăldat prima oară, și care se înfrățește cu Ma­ra­mureșul.
Acum, sub brumele toamnei, fânul și otava sunt bine puse în șopru, și cucuruzul pentru mălai, iar pe rafturile cămării, dulcețurile și zacuștile Anuței aș­teaptă să fie gustate, lângă un pahar de pălincă, la fel ca grămezile de picioci ce așteaptă să fie copți, la vre­me de iarnă, în bloadăr (cuptor). Și mai sunt și buțile pântecoase, cu prunele plămădite, așteptând duhul cel de foc de la horincie, cel care dezleagă po­veștile, mu­zica ceterașilor și tropotitul dănțăușilor. Cum toate-s bine rânduite, Popicu și cu Anuța lui se pregătesc de drum: pun dobele cele mari în straițe de pănură, tilin­ci­le și fluierele în tocuri de piele, își împăturesc frumos straiele cele împo­dobite cu horbote făcute din vârful acului, și cu ciucuri la mâ­ne­ca­re, și pornesc la... Paris!!! În capita­la Franței, îi aș­teap­tă un public ca­re-i divinizează și care pur și sim­plu înnebunește când aude primul chiot sălbatic al lui Popicu și doba Anuței înce­pând să bată ritmuri șamanice: pentru parizieni, venirea grupului "Iza", de muzică tra­di­țio­nală din Maramureș, la Teatrul "Adyar" va fi senzația toamnei. Iar pe când se vor întoarce acasă, în Hoteniul lor de pe Valea Cosăului, bru­mele toamnei vor fi lăsat deja locul primelor ninsori.
Sunt la Hoteni, în casa veche din ograda cea largă a lui Popicu, și îl rog să vorbim despre viața și muzica sa. Odaia în care stăm are cetere și fluiere vechi, agățate pe pereți, lavițele sunt așternute cu lipideie țesute în tiară (război), iar în ferești, pe după perdelele ușoare, de borangic, se ițesc mușcate roșii.

- Ce părea o joacă, la început, s-a transformat în tradiție: colaborarea cu regizorul Mihai Măniuțiu, alături de care ați străbătut toată lumea, ca "actori" în spectacolele lui tea­tra­le. Anul acesta ați ajuns în America. Cum a fost?

- Cu Mihai Măniuțiu avem deja patru spec­ta­cole pentru care noi am fă­cut muzica și am in­terpretat-o live, pe scenă, și cu care am colindat prin lume de multe ori. Primul a fost "Nunta", apoi "Elec­tra", apoi "O vară fierbinte pe Iza", și cel pe care l-am făcut în vara asta, în Statele Unite ale Americii, un proiect uni­versitar, un nou spectacol cu "Electra", jucat de da­ta aceasta de studenți ame­ricani, de la Claire Tre­vor School of Arts, University of Cali­for­nia, Irvine, unde Mihai Mă­niu­țiu este profesor aso­ciat. În 2013, decanul acestei facultăți, șeful lui Mă­niu­țiu, cum ar veni, a văzut "Electra" în cadrul Festi­valului de Teatru de la Sibiu și a spus că ar vrea ca acest spec­tacol să fie pus și cu studenții Departa­mentului Dramă din școala lor. E altă lume acolo, e alt con­ti­nent, nu prea au treabă ei cu tragedia greacă, așa că Mă­niuțiu a pus condiția ca muzica să fie cea origi­na­lă, cântată de noi, grupul "Iza", pe scenă, ca să aibă substan­ță, să fie mai convingător mesajul. Am stat acolo până la începutul verii. Repetițiile au durat trei săptămâni. După aceea a fost premiera și am jucat spectacolul de zece ori.

- Cum vi s-a părut că au primit americanii mu­zica asta veche, din Maramureș?

- Au găsit-o plină de culoare, foarte expresivă, chiar dacă vorbele le erau străine. Noi suntem obiș­nu­iți cu muzica asta, am primit-o de la născare și om duce-o până la plecare, o cântăm ca și cum am res­pira, ne curge prin vene, ne însoțește în fiecare ano­timp sau sărbătoare, dar când o ascultă un japonez sau un alt străin, pentru ei e ceva nou, cu totul neo­bișnuit. Muzica din Maramureș este plină de energie, are o vibrație anume, transmite o stare, astfel încât, la fina­lul piesei, oamenii plângeau de bucurie, de prea mare emoție. Veneau și ne îmbrățișau, ne mulțumeau pen­tru cât de minunat a fost spectacolul cu muzica noastră. Deși teatrul de acolo era un teatru studențesc, a venit foarte multă lume, când s-a dus vestea prin oraș despre montarea neobișnuită a unui regizor din România, cu muzică tradițională de acolo, dintr-o țară așa de depărtată.

- Dar pentru dumneavoastră cum a fost să stați în America, vreme de aproape două luni, să lucrați cu americani, dar și să trăiți "à l'américaine"?

- A fost grozav de bine. Am stat în condiții ex­traordinar de bune, Măniuțiu a închiriat pentru noi o casă cu multe odăi, cu o bucătărie utilată cu cele mai moderne aparate, că Anuța se tot învârtea pe acolo de drag, să mai facă ceva de mân­care (mâncare mo­ro­șenească, de-a noastră, se-nțelege, deși gustul nu ieșea chiar ca acasă!), ba și-a cumpărat și un polonic de acolo, bun de amestecat în ceaun. Numa' cu intra­tul în vorbă a fost mai greu, că acolo oamenii mer­geau la serviciu cu mașina, și toată lumea așa circulă, și nu pe jos, așa că vedeai puțini oameni pe stradă... Nu aveai cu cine să intri în vorbă pe ulițele lor. Pot să spun că-i destul de ciudat, nu-i ca la noi, îi altă lume! America e o țară im­pre­sionantă și, deși eu am fost de șase ori până acum acolo, tot găsești, de fiecare dată, lucruri de care să te minunezi. Prima și prima dată, eu am ieșit din țară cu cântecul moroșenesc, ca zongoraș și ceteraș în an­samblul "Mara" din Sighet, unde terminasem liceul. Era în 1976, aveam 19 ani atunci, și mi s-a părut un lucru formidabil că am putut trece granița, pentru mine a fost ca și cum aș fi intrat în altă lume. Am fost cu spectacole în Franța, Elveția, Italia, Germania, Austria, apoi, în 1982, am mai avut o ieșire în Suedia și Norvegia.

- Ați fost de atâtea ori plecat, cum de nu v-a bă­tut gândul să rămâneți în altă țară?

- Cât privește răma­sul, cât am fost tânăr, de fiecare dată am plecat cu gândul ăsta, să rămân, dar de fiecare dată am zis că nu e momentul po­trivit, pentru că nu știam ce aș fi făcut eu acolo, dacă mi-aș fi găsit de lucru. Veneau români la spectacolele noastre, care spuneau că mun­cesc din greu, mai ales la început trebuia să tragi tare ca să-ți faci un rost, să lucrezi pe șantier, în construcții, sau la spălat de vase în restaurante. Pe mine nu mă speria munca grea, dar mă gândeam că dacă rămân și o să-mi fie bine, cu cei de acasă ce se întâmplă? Și, no, îți era frică, dom'le, că ei ar fi avut de suferit de pe urma ta, îi dădeau afară de la serviciu, îi persecuta, că așa era pe atunci. De fapt, adevărul este că mi-ar fi lipsit locurile și oamenii de aici, și de aceea m-am întors de fiecare dată. Pentru familia mea m-am întors, pentru felul meu de viață de aici și pentru muzica mea - mai ales pentru asta, fiindcă mie îmi place ceea ce fac. Și, după ce m-am însurat, am mai avut un motiv să mă întorc. Pentru Anuța m-am întors acasă mereu.

- Mersul des în străinătate a mai avut un rost. Ați înțeles cât de mult este apreciată muzica veche, autentică, muzica tradițională, așa cum este cântată în sat.

- Descoperirea aceasta, că Occidentul prețuiește tradiția autentică, m-a investit cu o mare respon­sa­bi­litate. Mi-am spus că asta trebuie să fac pe mai de­parte, să cânt cântecul așa cum l-am apucat, să-l păs­trez nestricat, să-i însoțesc pe oameni cu el, să nu-l las să moară. Mai ales în Suedia am învățat asta, pen­tru că suedezii sunt extraordinari. Așa mi-am dat sea­ma cât e de apreciată această muzică vie a satului, și nu muzica aceea pe care o promovau marile ansam­bluri, în care am cântat o vreme și eu și cu care mergeam în schimburi culturale în epoca comunistă. Și am venit acasă și am început să lucrez în sensul ăsta, adică să mă desprind de această muzică "popu­lară", de masă, și să cânt ce învățasem de la ceterașii din satul meu. Încurajarea pe care am pri­mit-o pentru a merge în această direcție a ve­nit în 1988, din partea regretatului și ma­relui pictor Horia Bernea, cel care a înființat Muzeul Țăranului Român, pe care l-a con­dus până la moartea sa, ca și din partea etno­mu­zi­cologului Speranța Rădulescu, care a fost la Institutul de Folclor "Constantin Brăiloiu" și care apoi i s-a alăturat lui Horia Bernea la Muzeul Țăranului Ro­mân. Ea a făcut primele înregistrări cu noi, pentru a crea un fond de muzică țărănească, sub marca "Ethnophonie". Încă din 1986, a făcut teren în Maramureș, dar și în alte zone ale țării, pentru a des­co­peri aceste grupuri, tarafuri, fanfare țărănești, în efortul de a le prezenta în străinătate, ca repre­zentând muzica tradițională, spe­cifică diverselor regiuni, în dorința de a contracara "folclorul de stat". Datorită Speranței Rădulescu am reușit să mergem în Elveția și în Franța. Atunci, odată cu noi, a fost și Taraful de la Clejani (scos la lumină tot de Speranța Rădulescu, din noroaiele în care trăiau în satul lor sărac), taraful de la Soporu de Câmpie, taraful de la Căstău, (Hu­nedoara), grupul "Edera" de la Carei și fanfara "Zece prăjini" (care au mers în 1993 în turneu cu hainele de la fabrica de țevi din Roman, unde cântau ei, în fanfara uzinei). Așa au reînviat fanfare și tara­furi de muzici țărănești, care ar fi rămas în continuare sufocate de ansambluri mari, de tip so­vie­tic, în care toți cântau, jucau și se îmbrăcau la fel, de­gra­dându-se astfel specificul muzicii și unifor­mi­zându-se, pen­tru că în astfel de cântări nu mai puteai pune suflet.

- Cum vă îmbogățiți repertoriul? Mai există cân­­tece adevărate, vechi?

- Eu încerc să cânt tot ce s-o cântat mai dedemult în satul meu, ori am auzit de la ceterași bătrâni din alte sate. Acum îi mai greu cu bătrânii să mai știe, pentru că ui­tân­du-se toată ziua la televizor, și-or uitat cântecele lor, dar dacă stai cu ei și ai răbdare, își rea­mintesc. Acum se înregistrează nunțile, și tinerii interpreți vo­cali sau instrumentiști au întoc­mai cân­tecul la dispoziție, ne­maifiind nevoie să recreeze, ci doar să reinterpreteze, în stilul pro­priu, or unii chiar creează pro­priile cântece "în stil" popu­lar, "creatori" din aceștia sunt cu duiumul. Maramureșul acela vechi, autentic țărănesc, nu mai există decât foarte puțin, se re­gă­sește în muzica a doar câțiva interpreți care mai păstrează mu­zicile vechi. Azi se cântă cu ins­trumente electronice, care standardizează teme melodice și impun o sonoritate artificială și astfel cântecul capătă o altă formă, în care propriul aport improvizatoric nu prea are ce căuta, astfel apărând un alt fel de uniformizare, mai rău ca pe vremea lui Cea­ușescu. Toate astea, din dorința de a face bani din muzică, nu de a face mu­zică pentru a-ți exprima preaplinul sufletesc. Nu mai cântă nimeni din plăcere, ci doar pentru bani. Nu vreau să mă laud și să spun că noi suntem altfel, dar avem o linie a noastră, am ținut la ea și nu am făcut com­pro­­misuri. Am cântat doar ce ne-a plăcut nouă, ce am crezut noi că e bun și autentic. Sigur că eu am avut, la rândul meu, foarte mulți instrumen­tiști mai bătrâni, pe care i-am luat, care aveau "pa­tina" vârstei și a experienței acestor muzici țără­nești și pe care în veci nu i-ai fi putut face să cânte altfel decât știau ei că se cântă, cum or fost Ioan Covaci, zâs Paganini, cum o fost Mihai Covaci, zâs Dia­volul. Din păcate, ei s-or dus pe ceea lume, dar am găsit co­legi noi, tineri valoroși, pe Ioachim Făt la vioară și pe Grigore Chira la braci, copii de cultură urbană, dar care și-au dat seama că aceasta-i muzica cea ade­vă­rată, și chiar o cântă foarte bine. Am încercat să găsesc pe cineva mai tânăr care să ducă mai departe ce fac, pentru că eu, mâine-alaltăieri, poate că o să pun vioara în cui, și trebuie să fie cineva care să ducă mai departe ce am început și sunt bucuros că ei sunt serioși în ceea ce fac. În afara lor, mai sunt în grup și Anuța Pop, soția mea, împreună cu sora ei, Voichița Țepei, care au amândouă voci țărănești foar­te frumoase, un timbru mai aspru, mai potrivit muzicii pe care o interpretăm noi. La în­ceput, am avut altă cântăreață în grup, dar nu s-a potrivit așa bine. Anuța cânta încă din tim­pul liceului, pe care l-a făcut la Negrești. Noi ne-am căsătorit în 1985, și din 1992 am început să cântăm împreună. Am luat-o pe ea nu pentru că era soția mea, ci chiar se potrivea cu vocea și, în plus, se pricepea foarte bine la obiceiuri, la pregătiri și la or­ga­nizarea unei nunți tradiționale de la noi. Toate aceste obiceiuri și cântece de nuntă le-am prezentat în Scoția, la Glasgow. Studenții de la Universitatea de Muzică de acolo au vrut să le învețe de la noi, așa că ne-am dus bine pregătiți, cu costume, cu colaci și țuică, am făcut sarmale acolo și am făcut îm­preună cu ei o nuntă din Maramureș de la cap la coadă. A fost o experiență extraordinară, și Anuța s-a descurcat foarte bine, și așa a intrat ea în grupul "Iza". Dar nu merge tot timpul cu mine la cântări. Dacă e nuntă sau petrecere, ea nu merge, că nu vreau să o tragă mesenii de poale și să-i ceară să cânte ce li se năzare lor, după un pahar de ho­rin­că, așa cum se mai întâmplă une­ori. Dar spectacolele de scenă sunt alt­ceva, la acelea merge și ea și cân­tă cu mine. Mai glumesc când mă întreabă lumea: "Dar ce obiceiuri se mai păstrează în Maramureș?" "Obi­ceiul bărbaților de a merge la crâșmă!", le răspund! Lăsând gluma la o parte, iată, am împlinit de cu­rând 58 de ani, dar eu n-am călcat strâmb niciodată, nici n-am mers vreodată în crâșmă să beau cu alți prieteni, eu am ținut de Anuța, și ea de mine, am ținut familia unită, că ma­ramureșeanul are cultul familiei: după ce te căsă­torești, ții de nevasta ta, muncești împreună și împarți totul cu ea. Și o respecți. Că dacă tragi unul în stânga și unul în dreapta, îi bai, nu mai merge căruța. Între artiști, mai poate fi și altfel, că unul aruncă o ocheadă colo, altul în partea cealaltă, dar noi nu facem parte din lumea artistică, noi trăim în lumea noastră, așa cum am apucat. Trăim ca orișice țăran, când suntem acasă, la Hoteni, unde avem casele noastre de lemn, grădina noastră, pe care eu o cosesc, repar și meș­te­resc tot ce se strică. Acum trebuie să mă ocup de aco­perișul de șiță de la casa mare, Anuța se ocupă de gos­podărie, spală lână, toarce, țese, face pâine și gă­tește ca nimeni alta și ne primim oaspeții cu drag. Ținem la valorile familiei, ne cinstim neamul și pe cei mai în vârstă, nu ne lăudăm cu ceea ce am reali­zat, ci încercăm să fim cât mai modești și mai smeriți, la locul nostru. După ce am făcut împreună o casă, am trecut și prin bine, și prin rău, am rămas alături și am mers mai departe, pentru că așa ne-am jurat unul altuia, în fața preotului, când ne-am cununat și ne-am legat să fim un trup și un suflet.

- Ce vă place mai tare, să țineți coasa în mână, sau să umpleți lumea largă de cântări?

- Îmi place a cosi și a lucra la câmp, aș ține și animale dacă n-ar trebui să tot plec cu cântările și cu teatrul prin țară și prin lume. Și nu mă duc pe-acolo așa, ca să mă plimb, că mie îmi place în locul meu, printre oamenii mei, dar vreau să arătăm celor din străinătate că încă avem tradiție cu care ne putem mândri, și să rea­min­tim celor de aici cântecele din bătrâni și chiar instru­men­tele vechi să le rea­ducem în atenție, cum ar fi tilinca, flu­ierele, să nu folosim saxofoanele și ins­tru­mentele electro­nice, așa cum sunt mai toți artiștii ten­tați să facă atunci când abordează mu­zica aceasta. Sigur, lu­mea se duce îna­inte, că nu trebuie să stea pe loc, dar tre­buie să păs­trăm ce-i bun, ce-i vechi și du­rabil! Nu poți să te lupți cu oamenii care au alte gusturi, care preferă tot ce-i nou, oricât de puțină va­loa­re ar avea. De fapt, nici nu trebuie să te lupți: trebuie doar să dai exemplu! Cân­tă-ți muzica, poar­tă-ți portul, păs­trează casa veche și n-o da pe foc, chiar dacă-ți faci alta nouă!