MARINA VOICA - "Vârsta nu mă împinge pe panta tristeții. Știu că totul are un final și privesc viața cu seninătate"

Ines Hristea
Brume de octombrie

Grădina cu minuni

- În interviul de acum trei ani, publicat în re­vista noastră, ne-ați fermecat cititorii cu poveștile despre grădina casei din Breaza, plină de arbori și flori. Un adevărat paradis care se pregătește, pro­babil, de marele spectacol al toamnei. Vă întristează venirea ei? Frunzele ofilite, florile arse de brume...

- Toamna e anotimpul pe care eu îl iubesc cel mai mult. Și nu cred că e o întâmplare că sunt născută pe 3 septembrie. Întotdeauna întâmpin toamna cu un prea­plin de duioșie în suflet, căci acesta este anotim­pul frumuseții pure: vipia verii se domolește, natura face risipă de culori, până și ploaia mi se pare că e o des­fătare, ușor melancolică, dar de o melancolie dul­ce, tandră... Gândește-te că eu m-am mutat la Brea­za, tocmai ca să fug de arșița și praful din Bucu­rești, o mișcare curajoasă pentru o persoană citadină, ca mine. Unde mai pui că toamna mi se pare și un anotimp mai cochet: găsesc că mă prinde mult mai bine moda impusă de toamnă, decât aceea a verii. Am o grămadă de cos­tu­mașe, de puloverașe, de ja­chețele, de pantaloni și cizmulițe, dintr-o piele subțire și fină, pe care abia aștept să le îmbrac. Iar dacă norii cotro­pesc cerul și mă ame­nin­ță cu ploaie, contracarez cu o pălăriuță sau o beretă. Toamna, mi se pare că și at­mosfera de-aici, din Breaza, e parcă mai limpede: ae­rul - și așa curat - capătă o și mai mare trans­pa­rență, iar culorile de­vin încă și mai vii și mai îmbie­toare. E mi-nu-nat!

- Și grădina? Soarta florilor nu vă interesează?

- Sigur că da, însă grădina mea e ca un păun fudul, care și-a etalat penajul ca să mă seducă ireme­diabil. Dincolo de fe­restrele casei, e o simfonie de culori vii, pline de se­vă. O frunză nu mi-a căzut încă prin curte! Natura știe ea ce știe: că iarna e încă de­parte și deci nu-i ca­zul să-și lepede deja mantia. Să vezi ce potop de clo­poței de toamnă am! Milioane de lampioane oranj! Ce mândră sunt de ei! La mijlocul verii, pe tulpini apar florile, mici și albe, ai zice că nu-i mare lucru de capul lor, dar apoi, cu răbdare, fiecare floricică se transformă într-un clopoțel îmbujorat, care - uite, cam pe vremea asta - se învolburează în­tr-un oranj amețitor. E fantastic! Cu lampioanele as­tea umplu vazele și toată casa mea e plină de lumina lor. Oranjul e culoarea mea preferată! Să-ți mai spun că s-au apucat și trandafirii să-mi mai înflorească o dată?! A doua oară pe anul ăsta! Parc-ar vrea să-mi facă un dar! Săracii, au înflorit o dată, în primăvară, apoi căldura i-a topit, dar uite că și-au adunat puterile și s-au apucat să mai înflorească o dată. Mi-au înflorit și mușcatele - o nebunie! Sunt așa de puternice florile astea! Aaaa, și să vezi cât mi-au crescut și cei patru chiparoși de la poartă! S-au făcut băieți mari! Stau de pază în lungul gardului, nu se mai vede nimic din stradă de făloșenia lor! Iar merii... Am trei meri, de soiuri diferite: unul e văratic, rodește timpuriu, dar ceilalți doi acum au început să-și facă de cap: unul scoate fructe roșii-roșii, parcă-s niște globuri de foc, iar celălalt, mai timid, face mere rozalii. Și ce gustoase sunt! Un adevărat răsfăț culinar. Asta, după puzderia de vișine de peste vară. Doam­ne, în fiecare an îmi propun să adun vișinele în coșuleț și să le mănânc și eu, ca oamenii nor­mali, așezată undeva, dar nu pot! Tentația e prea mare: le mănânc direct acolo, printre ramuri. (râde) Încep cu fructele de pe ramurile de jos, care-mi sunt cel mai la îndemână, apoi aduc scara și trec la ramu­rile de la mijloc, după care rămân cu ochii ațintiți la ramurile cele mai de sus. Sunt așa de înalte, că la ele nu ajung nici cu scara și mi-e o ciudă groaznică, văzând cum se irosesc frumusețe de fructe acolo, în vârf. Și, dacă tot vorbim de grădină, să-ți dezvălui și marea surpriză: am niște oaspeți noi care mă vizi­tează zilnic - veverițe (anul ăsta au fost mai multe ca oricând), mierle (Doamne, ce frumos cântă!) și... un arici. Ei, cu ariciul ăsta a fost o poveste... Într-o zi, am avut o filmare în București și m-am întors acasă, la Breaza, târziu, noaptea. Întotdeauna când plecam, îi lăsam pisoiului, Vasea (l-am pierdut de curând), mai multe castronele cu mâncare, amplasate prin diverse locuri - și prin casă, și pe lângă casă. În noap­tea aia, am parcat mașina, m-am dat jos și am por­nit-o spre intrarea în casă. Când aproape să ajung, l-am văzut pe Vasea că mânca din­tr-un castronel. Dar mi s-a părut că parcă mai era ceva lângă el. M-am și speriat puțin. Când colo, cine crezi că se hrănea îm­preună cu Vasea? Ariciul! Mân­cau amândoi, cu­minți, din ace­lași blid! Motanul și ariciul! Ce ima­gine, îți închipui! Am dat fu­ga în casă să-mi iau apa­ratul de fotografiat, dar, până să mă în­torc, ariciul ple­case. Probabil mă auzise și se speriase. Dar n-a plecat prea departe, locuiește în con­tinuare aici, prin grădina mea. Nu-l văd prea des, doar noap­tea, din când în când, dar îi tot găsesc urmele și, de fiecare dată, mă bucur ca un copil. Și-apoi mă gândesc: uite, cum s-au înțeles ei doi! Motanul și ariciul. Dacă și oamenii ar lua aminte și-ar fi mai prieteni unii cu alții...

- O grădină ca o carte cu imagini din povești...

- Să știi că e mult de în­vățat din natură. Dacă te uiți la plante, la animale, îți dai seama că ele trăiesc în acord cu universul, nu împotriva lui. Fiecare știe ce și când are de făcut, își cunoaște drumul și nu stân­je­nește pe nimeni. Totul e făcut în armonie și întru res­pectarea echilibrului. Noi, oamenii, suntem cei ca­re dăm lucrurile peste cap și le stricăm, fiindcă ni se pare că noi știm cel mai bine. Și, după cum se vede, nu știm. Nu înțelegem și nu respectăm echilibrul din natură. Nu înțelegem și nu respectăm natura, nu pricepem că florile și copacii și animalele și gâzele și apele au la fel de mult ca și noi dreptul să existe pe acest pământ, nu pricepem că și ele sunt parte din creație. Există studii științifice care arată cât de inteligente și de sensibile sunt plantele și animalele. Ba - mai mult - că ele comunică între ele, dar și cu noi. Numai că noi suntem surzi. Am uitat că suntem parte din natură, că nu suntem ceva, așa, deconectat și superior. Eu de-asta și vorbesc cu toate plantele de la mine din grădină, cu florile, cu copacii și cu iarba, dar și cu animalele. Tuturor le spun că sunt frumoase și că le iubesc.

- Vă răspund?

- Da, toate deodată în cor. Sunt onorate de atenția mea. (râde)

- Vă ocupați singură de grădină?

- Nu, am un grădinar care vine și mă ajută, pri­măvara și toamna. Chiar săptămâna viitoare o să vină: vreau să tundem și să dichisim toți copăceii. Plus că mai fur învățătură și de la una dintre vecinele mele, mare maestră în grădinărit. Eu, citadină get-beget, născută, crescută și trăită numai în orașe mari, la bloc, nici nu aveam habar ce însemna o grădină înainte să vin aici. În primul an după ce m-am mutat la Breaza, mi-era și frică să mă duc în fundul curții. Mă gândeam: "Doamne, ce-o fi acolo? Dacă sunt șerpi sau cine știe ce animale?!" De parc-aș fi fost în pădure! (râde) Sau să mă fi văzut când a venit întâia dată primăvara și a dat iarba: ieșeam în curte și mă minunam "Doamne, da' ce frumoasă-i iarba!". Nici nu-mi trecea prin minte că iarba mai trebuie și ea tunsă, din când în când. Noroc cu vecinii care m-au luminat.

Rochia cu volane

- Natura este un leac sufletesc. Simțiți efectul ierbii și-al florilor asupra inimii dvs.? Vă alungă singurătatea și melancolia?

- Eu nu vreau deloc ca florile să-mi alunge me­lan­colia. Este o stare care face parte din mine, în mod per­manent. Am un temperament melancolic. E pro­babil o chestiune de genă, toți rușii sunt așa. Și-apoi, în cazul meu, melancolia are un alt sens decât acela pe care i-l atribuie oamenii, în general, adică nu e sinonimă cu tristețea. Pentru mine, melancolia e, mai degrabă, o emoție născută din ceva frumos - un peisaj, un tablou, un film, o melodie... Și nici trece­rea anilor, înaintarea în vârstă, nu m-a împins pe pan­ta tristeții. Știu că totul are un sfârșit și privesc viața cu seninătate.

- Există, printre amintirile dumneavoastră, vreuna legată de o anume toamnă, pe care nu o pu­teți uita?

- Privind în urmă, în minte îmi răsar mereu toam­nele din copilărie. Când eram micuță, acasă, în Rusia, toamna însemna două lucruri: că începea din nou școala și că venea ziua mea. În Rusia, din cauza climei mai aspre, școala începea pe 1 septembrie, iar eu așteptam momentul ăsta cu sufletul la gură, fiindcă așa mă regăseam cu prietenele mele. Învățam la o școală de fete, și-ți dai seama ce frumos era când ne strângeam, toate cole­ge­le, după o vară întreagă în care fuseserăm despărțite! Mă și văd, cu părul lung, până la poponeț, împletit în două cozi, decorate cu fun­dițe, și cu uniforma cusută de mama: rochița maro, șor­țulețul negru și gulerașul alb, din dantelă. Și-apoi, re­pede-repede, pe 3 septem­brie, venea ziua mea. În fie­care an, în seara de dinainte, abia reușeam să adorm, din cauza nerăbdării: știam că dimineață aveam să-mi găsesc, pe fotoliul de lângă pat, cadoul! Mama, draga de ea, îmi cosea, în mare tai­nă, câte o rochiță nouă - o rochiță cochetă, în culori vii, nu ca uniforma de școa­lă, o rochiță cu guleraș și volane, așa, ca pentru o domnișoară șic. Doamne, cât aștep­tam să o văd! Și ce mândră eram de ea! Mai am și acum mașina de cusut a mamei, un Singer care cred că are peste o sută de ani, căci și mama o primise de la o doamnă în vârstă, care lucrase pe ea. Și - cul­mea! - mașina mai funcționează și azi, deși am pus-o și eu la treabă, din greu. Ei, câte rochii nu mi-am cusut eu la mașina asta! Cel mai mult am iubit o rochie galbenă, de scenă, la care am muncit douăzeci de zile! Care croitoreasă ar fi stat să migălească atât la o singură rochie?! (râde)

La braț cu singurătatea

- De la o vreme, venirea toamnei e legată de ver­surile lui Nichita Stănescu: "A venit toamna/ Aco­peră-mi inima cu ceva/ Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta." Dacă ar fi să luăm metafora în serios, dumneavoastră cu ce v-ați acoperi inima?

- Cu un văl de optimism și veselie. Așa cum am înfățișat toamna și într-o melodie, ale cărei versuri le-am scris în urmă cu vreo șaisprezece ani: Îți spun finalul: "Pe cărări de-un roșu viu, galben-por­to­caliu, vine toamna cu vin rubiniu/ O aștept, o iubesc, știu eu ce vorbesc ... !"

- Cum vă păstrați optimismul acesta biruitor? Zâmbetul neșters de pe obraz?

- De ce să te mint... nu prea mi-l păstrez. Adică, am rămas aceeași care mă știi, numai ca artistă. Pe scenă, tot leoaică sunt. Dar așa ca om, în particular... parcă nu-mi mai vine să zâmbesc așa de larg și de des. În sufletul meu, parcă s-a insinuat așa, o apăsare. Cred că e vorba de greutățile vieții, pe care acum, la vârsta asta, am ajuns să le resimt mai acut. Mă refer la toate episoadele triste pe care ți le-am povestit dățile trecute: plecarea de-acasă, de lângă ai mei, adaptarea aici, pierderea soțului meu... Vârsta e o cruce grea, de poveri. Nu vreau să pară că mă la­men­tez, că nu e așa: am trăit o viață tumultuoasă și bogată, din care am învățat multe, iar acum îmi place să cred că-mi port vârsta cu demnitate, cu fruntea sus. Dar e greu... Mai ales când vezi că so­cie­tatea noastră pri­vește oa­me­nii în vârstă ca pe un balast, ca și când n-ar mai avea nevoie de ei. Îi dă comple­tamente deoparte. Eu, slavă Domnului!, am noroc că încă îmi mai pot face meseria, că încă sunt solicită și că, de-a lungul timpului, datorită acestei meserii, am adunat în jurul meu niște persoane care mă iubesc și-mi sunt aproa­pe. În plus, fiind foarte activă în mediul virtual, comunic mult cu oameni de toate vârstele și din di­verse categorii sociale. Am foarte mulți fani devotați. Deci, nu sunt nici izolată, nici dată uitării, cum se întâmplă cu alții. Însă mă gândesc că multor oameni, de aceeași vârstă cu mine, trebuie să le fie infinit mai greu și asta mă întristează. Mi se pare injust și sfâ­șie­tor.

- Din păcate, mediul virtual, internetul, nu alun­gă singurătatea. Nici prietenii. Când închideți ușa, rămâneți vrând-ne­vrând singură.

- Știu că pentru unii sin­gurătatea e un blestem, dar eu - iarăși zic: slavă Dom­nului! - nu intru în aceas­tă categorie. Sunt un om so­litar. În copilărie, marea mea bucurie erau acele ore în care părinții și fratele erau plecați, la serviciu și la școa­lă, iar eu rămâneam singură acasă. Orele alea erau o desfătare! Nu că aș fi făcut ceva ieșit din comun. Mă com­portam ca orice copil - citeam, ascultam muzică, mă găteam la oglin­dă și cântam sau recitam poezii, cântam la pian, până cădeam jos - dar, pur și simplu, mă bucuram că eram singură. Apoi, și la maturitate, căsătorită fiind cu un bărbat care m-a adorat și m-a tratat ca pe o păpușă, tot simțeam nevoia ca, din când în când, să mă izolez. Altfel nu mi se liniștea su­fletul și nu mi se limpe­zeau gândurile. Iar acum, faptul că sunt singură defi­nitiv nu e o nenorocire, ci o mare bucu­­rie. Sin­gu­rătatea, pentru mine, înseamnă liber­tate. Libertatea de a face doar ce vreau și doar când vreau. Și niciodată nu mă plictisesc eu cu mine. Doar vârsta a început să mă apese... N-aș vrea, totuși, să încheiem interviul într-o notă tristă...

- Atunci să vorbim despre muzică!

- Un subiect excelent! (râde) Lucrez în conti­nuare. Știi că mie noaptea îmi vin cele mai bune idei, mai ales pentru texte. Așa că mi-am pus lângă pat un carnețel cu un pix, ca să pot să-mi notez versurile imediat. Și în ceea ce privește concertele, stau bine. Luna aceasta voi cânta din nou în cadrul proiectului "Dis­­coteca", luna viitoare voi avea un concert la Sibiu... Știi ce succes am la tineri cu proiectul ăsta, "Discoteca"?! Și eu am rămas uimită. Inițial, i-am și refuzat pe organizatori. Ei ascultaseră varianta pe care am făcut-o la melodia "Common people", a bri­ta­nicilor de la Pulp, m-au sunat, mi-au spus că e extraordinară și că neapărat trebuie să le accept in­vitația de a merge și de a cânta prin țară, în diverse clu­buri, unde se organizează seri de discotecă. Le-am răspuns: "Cum să merg să cânt la puști?! Să fim serioși!" (râde) Oamenii ăștia au fost însă atât de in­sistenți că, până la urmă, am zis bine, o să fac o în­cer­care! Și-așa am venit la București, la clubul Mo­dern, unde am rămas cu gura căscată: era o mare de puștime și toți îmi știau melodiile, cu versuri cu tot! Așa am prins curaj și-am continuat. Iar reacțiile sunt cu-adevărat fantastice. La "Commom people" și la "Și afară plouă, plouă" eu, practic, nici nu mai cânt, cân­tă sala. Deci merg înainte... (râde).