Nu mi-a plăcut niciodată nici să scriu, nici să vorbesc mult. Am avut o profesie tehnică și mi-a plăcut mai mult să meșteresc, să cos, să lucrez cu mâinile, și am optat mai mereu pentru o exprimare cât mai concisă. Așa că este destul de neobișnuit pentru mine ce fac acum. Dar este ceva care nu mă lasă în pace, ceva înăuntrul meu se cere afară acum, nu mai târziu. Am senzația asta de ceva vreme, mi-am reprimat-o cât am putut, dar acum trebuie să vorbesc. Voi risca, deci. Simt că nu am dreptul să păstrez numai pentru mine lucrurile care mi s-au întâmplat în ultima vreme. Poate că cineva care va citi ceea ce am scris se va simți încurajat, va căpăta încredere, știu eu, poate că îl va ajuta ceea ce va afla. Sau va învăța din greșelile mele? Sincer, nu știu. Ce știu sigur este că trebuie să vorbesc.
O veste necruțătoare
Am 61 de ani și am constatat, de curând, cu mare uimire și tristețe, că până la această vârstă nu prea am trăit. Aparent, mi-am văzut de treabă, am învățat, am avut serviciu, am familie ș.a.m.d., dar ceea am făcut în acești 61 de ani cu greu se poate numi "viață de om", "om", în sensul de "ales", scos de Dumnezeu din neființă, cineva căruia Dumnezeu i-a insuflat Duhul Său cel Sfânt și l-a pus în această lume cu un folos, ca să-l mântuiască, pentru ca apoi să-l ia cu el în veșnicie. Am trăit toată viața într-un fel de așteptare. Ca într-o gară, așteptând mereu altceva, un fel de tren care să mă ducă undeva și să încep, în sfârșit, să trăiesc cu adevărat. Mi se părea că am tot timpul din lume, dar s-a dovedit că lucrurile nu se petrec întotdeauna așa cum ne-am aștepta noi.
Pe scurt, am fost diagnosticată cu cancer. Un cancer pulmonar, care nu-mi prea dă timp să îndrept ceva. Este posibil să nu mai am timp deloc. Adenocarcinom pulmonar, stadiul IV, mai multe tumori de diferite dimensiuni și pe lobul stâng, și pe lobul drept, cea mare având aproape 6 cm diametru. Diagnostic de certitudine, pus la sfârșitul lui aprilie 2015, la Spitalul "Marius Nasta" din București.
- Cât mai am, domnule doctor? Un an?
- Mai puțin, din păcate! Mult mai puțin.
Cred că e mai ușor să mori decât să primești vestea morții. De când am primit diagnosticul, tot ce am putut să fac a fost să mă las moale, moale, în mâna lui Dumnezeu. Făcută ghemotoc, la picioarele lui Iisus, agățată, cu sfială, de o curea a sandalelor Lui. Așa mă văd acum, de cele mai multe ori. Nu i-am cerut neapărat vindecarea, ci să nu mă părăsească, să mă ierte și să aibă milă de mine. Pentru boala mea nu există un tratament medical care să dea măcar o speranță, una cât de mică. Pur și simplu nu există. Nu sunt multe bolile cu un prognostic atât de sumbru. Mai ales în stadiul ăsta avansat, tot ce mi s-a propus a fost clasica chimioterapie, de la care niciun medic nu se aștepta la vreun rezultat, deși mi-o recomandau insistent, și pe care bineînțeles că am refuzat-o. Mi-am văzut de viață în continuare, cu ochii ațintiți spre Dumnezeu, pentru prima oară în viață făcând lucrul ăsta așa cum trebuie, prețuind fiecare clipă ca pe darul neprețuit care este, de fapt.
Corigență la iubire
Suntem în octombrie, probabil că boala își vede înainte de treaba ei de boală, nu știu și nici nu mă interesează, deocamdată nu mă simt rău, am avut o vară minunată cu familia mea, o familie care a reprezentat întotdeauna mult pentru mine, dar pe care abia în situația de față am realizat cât de mult o iubesc și cât de recunoscătoare ar fi trebuit să-i fiu lui Dumnezeu pentru că mi-a dăruit-o.
Dar nu am făcut asta. Toată viața am fost nemulțumită, am așteptat mereu altceva, am cârtit și am cerut mereu mai mult. Și Dumnezeu mi-a dat, și mi-a tot dat ce i-am cerut, și eu am primit totul ca și cum mi s-ar fi cuvenit, și am continuat să-I cer și să aștept din ce în ce mai mult, și tot nu-mi era destul. În mintea mea, îmi imaginam că așa trebuie să stea lucrurile, noi să cerem, și Dumnezeu să ne dea, pentru că merităm, nu-i așa? Doar credem în El, nu? Asta e tot ce trebuie să facem, să credem și ni se cuvine totul. În orbirea mea, nici nu realizam că ceea ce numeam eu atât de pompos CREDINȚĂ era de fapt o pojghiță jalnică a ceea ce ar fi trebuit să fie, ceva despre care acum mi-e și rușine să pomenesc. În prostia mea, credeam că dacă îmi declaram sus și tare așa-zisa mea credință în Dumnezeu, puteam să îmi văd liniștită de viața mea meschină și egoistă. Am făcut câte un pic din cam toate porcăriile din lume, uneori din plictiseală sau din curiozitate, le-am făcut rău celor din jur, chiar fără să vreau, de cele mai multe ori, totul pornea din starea mea permanentă de nemulțumire. Lucruri de care astăzi îmi este rușine. De altfel, relele pe care le-am făcut mi-au lăsat un gust oribil și, în general, nu le-am repetat, măcar am învățat din greșeli.
Cred, însă, că mai grav este ce nu am făcut. Aș fi putut să fiu o fiică mai bună, o soră mai bună, o mamă mai bună, o soție mai bună, o colegă, o prietenă sau o vecină mai bună. Nu am iubit destul, nu i-am ajutat destul pe alții când au avut nevoie, mi-a convenit să îmi imaginez că problemele dispar dacă întorc capul și privesc în altă parte. Am fost tot timpul adepta lui "de mâine", un "mâine" pe care l-am tot amânat, fără să mă gândesc că s-ar putea să nu mai vină. Simțeam că nu fac ce trebuie, dar am crezut că este suficient să regret, să mă rog pentru iertare și Dumnezeu să mă ierte. Și chiar m-a iertat de nenumărate ori. Și treaba asta a continuat, până la un moment dat, când El a spus "Stop joc! Reset!". Și m-am văzut așa cum eram: goală, fără conținut. A fost cel mai greu lucru să dau ochii cu mine însămi. Nu mi-a plăcut deloc ce am văzut. Pentru prima oară în viață, când L-am rugat pe Dumnezeu cu adevărat să mă ierte, să mă ajute să-mi ispășesc fiecare păcat, am realizat cât de mult are de iertat, ce povară uriașă îi cer să ia de pe sufletul meu.
Zbor planat
Acum sunt la zero. Privită din exterior, situația poate să pară disperată, însă nu este nici pe departe așa. Fără ipocrizie, nu o dată m-am întrebat dacă nu cumva boala asta cumplită este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată.
Să încerc să explic cum am ajuns aici: în urmă cu ceva timp, mai precis de prin septembrie anul trecut, au început să mi se întâmple tot felul de lucruri bizare. Din ce în ce mai multe și mai dramatice, astfel că la un moment dat, a fost evident că se petrece CEVA. Și tot așa, dintr-una în alta, fără să am timp să-mi trag sufletul, din ce în ce mai nelămurită și mai îngenuncheată, până m-am transformat în altcineva, nu știu dacă neapărat o persoană mai bună, dar în orice caz alta.
Era pe 8 septembrie 2014, aproximativ ora zece seara, și zburam. Zburam, la propriu. Cu câteva clipe înainte îmi conduceam liniștită mașinuța, un Tico vechi de vreo optsprezece ani, de care mă atașasem nepermis de mult. Abia intrasem în București prin Chitila, ieșisem de sub Podul Constanței, când am simțit o zdruncinătură puternică, am auzit un zgomot ca un hârșâit și ne-am trezit în aer. Fusesem cu treburi la Câmpulung, împreună cu soțul meu, deși înainte de a pleca s-au petrecut niște lucruri care m-au făcut să mă gândesc un pic dacă nu cumva era mai bine să rămânem acasă. Pe 6 septembrie se declanșase o furtună puternică și un copac a căzut peste mașinuța mea. Pagube relativ mici, un far, o aripă șifonată, un stop și alte mărunțișuri. Primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost că nu trebuie să facem drumul programat la Câmpulung. Am alungat repede gândul, mi-am zis că asta este, mai cad copaci peste mașini, și m-am apucat de remediat defecțiunile astfel încât peste două zile, dis-de-dimineață, eram la atelierul auto să luăm mașina și plecam la drum direct de acolo, cu vopseaua proaspătă pe aripă. Al doilea lucru neobișnuit a fost că, în noaptea dinaintea plecării, abia am reușit să ațipesc un pic, am avut o neliniște cumplită, simțeam un fel de apăsare, ca și cum aș fi fost vinovată de ceva, dar am uitat repede și mi-am văzut, în continuare, de planurile mele.
Acum eram în aer. Lovisem, cu vreo 60 km la oră, un refugiu de tramvai, zburam și simțeam că mai este Cineva cu noi în mașină. Nu-mi era frică, deși normal ar fi fost să urlu, să-mi pun mâinile la ochi, să intru în panică, sunt, totuși, o biată pensionară de 61 de ani, emotivă, sperioasă, genul care își face probleme din nimic. Or, dimpotrivă, eu simțeam un fel de încântare, ca atunci când întâlnești pe cineva drag, ba în plus, în mașină era și un fel de lumină mai ciudată. Nu pot să descriu exact ce am simțit, un cuvânt potrivit ar fi ÎNCREDERE, zburam prin aer și aveam încredere, eram fericită, aș fi vrut să comunic într-un fel cu Acel Cineva.
Ăsta a fost primul lucru care m-a pus serios pe gânduri. A fost evident că Dumnezeu ne-a arătat, atunci, că este cu noi în orice clipă. Îmi amintesc precis că nici măcar nu L-am invocat. În acele momente, am uitat că ar fi trebuit să mă rog și, cu toate astea, Dumnezeu a fost acolo, cu noi, și a avut grijă să nu pățim nici eu, nici soțul meu, nimic. Toți cei care au aflat ulterior cum s-a petrecut accidentul, printre care și mulți care se pricepeau, cum ar fi mecanicii care au reparat mașina, au fost de părere că, după cum am izbit refugiul, ar fi trebuit să ne răsturnăm. Nici nu vreau să mă gândesc ce ar fi însemnat asta pentru toți cei care se aflau în zonă în acele momente. Carnagiu! Dar noi am zburat peste refugiul de tramvai, peste ambele sensuri de circulație, peste încă două benzi, cu celelalte mașini din trafic vâjâind, și pe stânga, și pe dreapta, după care ne-am oprit, milimetric, lângă mașinile parcate lângă bordura de pe cealaltă parte a șoselei. Vă spun sigur că nu eu am păstrat direcția, nu eu am pus frână, nu am niciun merit că nu am omorât sau rănit pe cineva, că nu am lovit nici o altă mașină și că nu am avut nicio zgârietură, nici eu, nici soțul meu. Mașina a avut ceva probleme (baia de ulei, cutia de viteze, două roți făcute praf etc.), dar asta nu cred că are mare importanță, dacă în zece zile era reparată, cu niște costuri rezonabile.
Am tras mașina pe trotuar, urmând să luăm un taxi până acasă, și atunci s-a întâmplat încă un lucru ciudat, venit parcă să sublinieze și mai mult că Dumnezeu sau un înger trimis de El era acolo, cu noi: șoferul de taxi care ne-a luat, singurul pe care l-a găsit soțul meu, după multe căutări, era un bătrânel blând și credincios, care ne-a încurajat, a vorbit tot drumul despre puterea și bunătatea lui Dumnezeu, iar la coborâre ne-a binecuvântat, în vreme ce eu eram tot mai încântată și mai fericită. Dacă m-ar fi văzut cineva, ar fi zis că mi-am pierdut mințile din cauza șocului. Trecusem, totuși, printr-un accident de mașină, chiar dacă eram întregi, pagubele erau destul de mari, dar eu m-am culcat liniștită și am adormit mai fericită ca oricând.
Îngerul păzitor
Toată viața m-am bucurat de o sănătate destul de bună și îmi imaginam că ăsta e un lucru normal, care mi se cuvine. Doar am făcut multă mișcare, am mâncat pe cât posibil sănătos, în general m-am îngrijit, astfel că am ajuns la 60 ani fără probleme grave de sănătate. Așa credeam eu. Însă la mai puțin de o săptămână de la accident, am început să mă simt rău, rău de tot, pentru prima oară în viața mea. Dureri abdominale, greață, balonări, probleme din ce în ce mai greu de ignorat, pe care am încercat să le rezolv cu ceaiuri și regim alimentar, ca de obicei. Fără succes. Apoi am apelat la diverși medici, am urmat tot felul de tratamente, de asemenea, fără vreun rezultat, astfel încât, pe la mijlocul lui ianuarie, mă internam val-vârtej la Spitalul Fundeni, având 48 kg în loc de 54 kg, cât aveam de obicei la cei 1,65 m ai mei, cu burta umflată și cu niște dureri cumplite. Analize, tot felul de investigații traumatizante, cum ar fi colonoscopia și endoscopia, suspiciune de cancer pancreatic, tomografie abdominală și, după asta, a venit lovitura: deși abdominal totul era în ordine, CT a prins și partea inferioară a plămânilor, unde s-a putut vedea o tumoră de toată frumusețea.
Atunci s-a petrecut un alt lucru ciudat: imediat ce am aflat de problema de la plămâni, toate simptomele abdominale - durerile, umflătura și grețurile - au dispărut ca prin farmec, fără niciun tratament, de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Era ca și cum ăsta ar fi fost scopul pentru care mi-au fost date acele suferințe, ca să descopăr tumora. Se știe că de cele mai multe ori, cancerul pulmonar începe să fie simptomatic foarte târziu. Așa era și la mine, încă nu aveam niciun simptom sugestiv, nu tușeam, nu aveam dispnee, nu oboseam etc., așa că niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte să mă caut la plămâni. Simțeam că se mai petrece, însă, ceva ciudat. Că nici modul ăsta în care am descoperit boala nu a fost întâmplător. Simțeam iarăși prezența aceea încurajatoare. Recunosc, eram destul de speriată și tristă, dar mai presus de asta, simțeam iarăși acea ÎNCREDERE despre care am vorbit mai devreme. Și ea nu m-a mai părăsit de atunci.
În grija lui Dumnezeu
Cu toate întâmplările povestite mai sus, în ciuda faptului că am aflat că am o boală îngrozitoare, cu un prognostic cumplit, cu toate astea, eu nu mi-am pierdut mințile, sunt mai liniștită și mai fericită ca oricând și consider situația în care mă aflu un câștig.
De ce spun asta? Punctual, răspunsul ar suna cam așa:
- Am căpătat certitudinea că avem un Dumnezeu viu, care este în permanență cu noi și căruia îi pasă cu adevărat. Dacă Îl avem pe Iisus în sufletul nostru, ne va fi bine oriunde, aici sau dincolo, în veșnicie, nici nu mai contează, atât timp cât El este cu noi. Este și singura certitudine pe care o am, un Dumnezeu care nu mă părăsește la greu, singurul care nu mă dezamăgește niciodată, bun și iubitor ca un tată. I-am simțit ajutorul în momentele de cumpănă pe care vi le-am povestit, îi simt prezența acum, când sunt în situația asta dramatică, mă întărește cu puterea Lui, mă încurajează și, de ce nu, îmi arată ce să fac la fiecare pas. Ce aș mai putea dori? Ce binecuvântare mai mare există? Am spus că nu urmez niciun tratament alopat, pentru că, practic, nu există așa ceva pentru boala asta, însă tot Dumnezeu, prin Fiul său, Iisus, mi-a scos în cale o mulțime de informații privind schimbările pe care să le fac în alimentație și viața de zi cu zi, precum și câteva remedii naturiste accesibile. Mi-a arătat ce să aleg din multitudinea de date, astfel încât, în momentul de față, mă simt mult mai bine decât anul trecut pe vremea asta. Am revenit la greutatea mea obișnuită, am o viață normală, muncesc pentru familia mea, conduc mașina, merg în vacanțe, citesc, fac mișcare și savurez fiecare clipă, toate lucrurile căpătând parcă un gust mai bun. Deci, fizic, mă prezint mai bine decât atunci când am primit diagnosticul, nu neg, este important și mă bucură lucrul ăsta, însă cel mai mare câștig este pe plan spiritual. Pentru prima oară în viață, mi-am pus ordine în gânduri, valorile sunt puse în ordinea corectă, am aflat ce este important pentru mine, ce îmi trebuie cu adevărat și ce nu, văd în sfârșit. Nu sunt atât de naivă să-mi imaginez că am descoperit leacul pentru cancerul pulmonar, dar în momentul ăsta, îmi este bine. Nu știu ce va fi în clipa următoare, acea clipă nu-mi aparține, însă în momentul de față, mi-e bine, și asta e arhisuficient.
- Am învățat că trebuie să trăim cu ochii ațintiți către Dumnezeu și să fim în permanență atenți, pentru că el ne vorbește tot timpul. Dacă nu-L auzim și nu-L ascultăm, e numai vina noastră, pentru că, de multe ori, nu ne convine voia Domnului și vrem să facem lucrurile după capul nostru. Când se dovedește că am ales greșit și regretăm amarnic, este prea târziu, răul a fost făcut, și consecințele sunt usturătoare.
- Am învățat să prețuiesc ceea ce am. Astfel, am realizat ce familie extraordinară am, o familie care mă iubește și pe care mă pot baza. Ne-am apropiat și mai mult abia acum, în situația asta limită, am ajuns să ne cunoaștem cu adevărat. Am aflat, totodată, cât de mult îi iubesc, la rândul meu. Am aflat de asemenea care îmi sunt prietenii adevărați. Vedeți câte lucruri bune mi s-au întâmplat?
- Nu îmi mai este frică de moarte, pentru că eu cred că moartea nici nu există, de fapt. Ne cramponăm cam tare de existența asta terestră, am face orice să ne lungim zilele pe pământul ăsta și ne scapă esențialul: scopul nostru ar trebui să fie viața în veșnicie, cu Dumnezeu. Bineînțeles că nu am venit pe pământ degeaba și că nu avem voie să ne batem joc de viața care ne-a fost dăruită, dar viața pe lumea asta e doar o mică parte din întreg. Eu am pierdut o groază de timp prostește. Toată viața am fost o ipohondră, mă speriam de cea mai mică bubiță. Pe la vreo patru, cinci ani, când am aflat că ființele, deci și oamenii, trăiesc cât trăiesc și apoi mor, am fost devastată. Îmi era frică să adorm ca să nu mor în somn. Și am ținut-o în felul ăsta până anul trecut. Acum mă simt eliberată, ușoară, am numai grija clipei prezente, știu că de ceea ce urmează se ocupă Dumnezeu și asta e grozav. Vedeți ce binecuvântări nemaipomenite ne dă Dumnezeu, chiar și în mijlocul celor mai mari nenorociri?
- Un alt lucru foarte important este că, după toate astea, fiul meu, care era într-un fel mai "liber cugetător", a început să se apropie, și el, de Dumnezeu. Aș fi extrem de fericită să știu că nu rămâne singur după ce eu o să plec, și mă rog lui Dumnezeu să-l păstreze pe calea asta. Nu este o altă binecuvântare extraordinară?
- Îmi este clar că nu voi înțelege niciodată cu adevărat lucrurile privitoare la divinitate, însă puținul ăsta care mi-a fost descoperit îmi ajunge. Acum știu că nu suntem niciodată singuri la greu, că trebuie doar să ne punem nădejdea în Dumnezeu și vom fi salvați. Și când vorbesc de salvare, nu mă refer la vindecarea de cancer (deși nu aș refuza, nu are sens să fiu ipocrită, mai ales că acum aș ști mult mai bine ce să fac cu viața mea), ci la darul neprețuit al mântuirii, pe care numai Domnul nostru Iisus Hristos ni-l poate da, prin harul Său.
P. S. Mi-a telefonat, azi, cea mai bună prietenă a mea, pe care o cunosc din anul II de facultate, fosta mea colegă de cameră, din căminul Regie, cu care am păstrat legătura toți acești ani, atât cât s-a putut, având în vedere că amândouă am fost ocupate (servicii, familii etc.). Ei bine, cu o voce sfârșită, mi-a spus că s-ar părea să aibă și ea aceeași boală cu mine! Nu se poate! Epidemie de cancer? Încă nu are toate rezultatele analizelor, așa că mă rog să nu se confirme diagnosticul. Mi-aș dori mult să o pot ajuta. Știu prin ce trece.
DORINA P. - București