ZLĂTARI - biserica unde se rup vrăjile

O mare de mâini, ridicate toate spre cer, de parcă ar dori să-L atingă pe Dumnezeu.

Fie­care om din biserică încearcă să prindă un strop din aghiazma cu care părintele ne stropește. În picurul acela firav de apă sfințită este o putere tai­nică greu de înțeles, dacă nu ești credincios. O putere care face duhurile rele să se teamă și să plece. Ori de câte ori aghiasma mă atinge pe creș­tet, în suflet îmi pătrunde un iureș de lu­mină și mă simt primenit și curat.
E vineri seară. O seară umedă și rece, scăldată într-o ploaie de sfârșit de octombrie, care face întunericul să pară mai pătrunzător și mai hâd decât este. Biserica e plină. Suntem împreună, lipiți, aproape un singur trup, tineri și bătrâni, femei și băr­bați, unii mai cu stare, alții sărmani de-a drep­tul, uniți, cu toții, într-o sin­gură che­mare. Dinspre altar, vocea părintelui se aude blând, contrastând puternic cu rugăciunea înfricoșătoare a Sfân­tului Vasile cel Mare, ale cărei cu­vinte izgonesc necuratul: "Te bles­tem pe tine, începătorul răutăților și al hulei, căpetenia împotrivirii și urzitorul vicleniei. Te blestem pe tine, cel aruncat din lumina cea de sus și surpat pen­tru mândrie în întunericul adâncului."
Fiecare dintre credincioșii care ajung la Biserica Zlătari din București au pe suflet o povară sau poartă o bucurie. Vin să se roage sau să mulțumească. Pe toți i-a adus aici prezența nevăzută, dar puternică și ocro­titoare, a Sfântului Mare Mucenic Ciprian, izbăvitorul de vrăji, a cărui mână se află în acest lăcaș, de peste două sute de ani.
În veacul al XVII-lea, când pe locul Zlătarilor din Sărindar se ridică o micuță biserică de lemn, mahalaua aurarilor și argintarilor greci trebuie să fi fost plină de viață. Era la un pas de Lipscanii prin care mulțimea trecea într-o vânzoleală neîncetată, căutând să tragă ori să mănânce la unul din hanurile înșirate, la vedere, pe uliță, să cumpere și să vândă mărfuri de tot felul, să se plimbe sau, pur și simplu, să caște gura la ce se mai întâmplă în târg. O lume de târgoveți, aflată în neînce­tată mișcare, între módele din Apus și din Răsărit, un loc în care miresmele grele și voluptuoase ale Orien­tului se întâlneau cu aerul proaspăt și tare al moder­nului Occident.
La răscrucea aceasta de vremuri, bisericuța de lemn din mahalaua zlătarilor este schimbată, și ea, pe una de piatră, zidită în anul 1705, cu ajutorul spăta­rului Mihail Cantacuzino. Când Gherasim Palada, Pa­triarhul Alexandriei, îl vizitează pe Constantin Brân­co­veanu la București, domnul îi închină Biserica Zlă­ta­rilor, devenită între timp una din cele mai bogate mânăstiri din țară, înzestrată cu han, prăvălii, pivnițe, acareturi și moșii. Spre sfârșitul veacului al XVIII-lea, în timpul păstoririi Patriarhului Parthenie al II-lea al Alexandriei, biserica va primi și cel mai prețios odor al ei - mâna transformată în moaște a Sfântului Ciprian al Antiohiei, vrăjitorul convertit la creștinism și martirizat în anul 304. Din clipa aceea, drumul prin vremuri al lăcașului avea să fie pecetluit, ocrotindu-i și dezlegându-i pe toți cei care-i vor trece pragul, de farmece, descântece și legătorii săvârșite cu puterea celui rău.
Trupul de zid al bisericii va mai fi preschimbat o dată, după cutremurele din 1802 și 1838, când "fiind în mare ruină și crăpându-se, s-a început ridicarea din temelie, în anul 1850, de preasfințitul Calistrat Livis", pe vremea aceea egumen al mânăstirii, dar și mitro­polit onorific al Libiei. Pictat de Gh. Tattarescu, trecut prin mai multe reparații, cu hanul și turnul-clopotniță dărâmate, în anul 1902, pentru ca să facă loc lărgirii Căii Victoriei, sfântul lăcaș din secolul XIX a scăpat cu greu furiei demolatoare a lui Ceaușescu, din anii '80. Nici astăzi nu știe nimeni cum de dicta­torul, care era hotărât să-l demoleze, și-a schimbat, pe neaștep­tate, gândul.
Mai bine de treizeci de ani. O viață de om. Atâta a stat la pangarul Bisericii Zlătari doamna Eugenia. Și încă stă, deși s-a pensionat în primăvară. A venit aici în anii comunismului, renunțând la o slujbă bună, în ar­mată, plătită pe atunci cu 3000 de lei. "Dar nu de bani îmi păsa mie, ci de pacea sufletească!" Și când spune asta, îi văd mijind o lacrimă în ochi. Și-a găsit-o!
"Eu sunt ardeleancă și am avut multe probleme cu farmecele, dar Dumnezeu m-a ajutat mult prin Sfân­tul Ciprian. Fratele meu nu a vrut în tinerețe să ia de nevastă fata unei vecine, cu care copilărise. Drept răzbunare, ne-a făcut vrăji la toată familia. Mergea în spatele grădinii și arunca tot felul de necu­rății, de pe urma cărora s-au bete­git toate dobitoacele. Vecina aceas­ta a noastră i-a făcut cel mai mult rău mămicii. De ea s-a «ocupat» cel mai mult, pentru că știa că dacă o termină pe ea, ne termină pe toți. S-a întâmplat să o și ia de piept și să-i spună în față: «Tu, nenorocito, ce faci de nu te pot omorî?!» Dar mămica nu a murit, pentru că e o fe­meie tare credincioasă, care se roa­gă foarte mult. Acum are 86 de ani și știe pe de rost Acatistul Rugului Aprins, scris de părintele Daniil Sandu Tudor, și-l spune mereu. Și i-am cusut și eu la haină o cruciuliță de la botez, o bobiță de tămâie, cu puțin cărbune, care a ars aici, în altar, și cu rugăciu­nile Sfântului Ciprian, și pomelnic, duminică de dumi­nică, la Sfânta Liturghie, ne-am izbăvit!"
Multe minuni a văzut doamna Eugenia perindân­du-se prin fața ochilor, în cei peste treizeci de ani, de când slujește la pangar. "S-a întâmplat de multe ori ca vrăji­torii să pân­gărească aghias­ma, astfel ca oa­menii să nu se poată folosi de ea. De abia o sfințeam, că ne și tre­zeam, după niciun ceas, cu necu­rății arun­cate în vasul cu apă sfințită. Așa am ajuns să-i pu­nem lacăt și un robi­net, ca oricine să-și poată lua aghiasmă, dar nimeni să nu mai poată arunca ceva înă­untru."
Vasul de care vor­bește doamna Eugenia Ciorga este chiar la in­trare. Când am intrat, nu am băgat de seamă că e ferecat. Lacătul mi­cuț, care-i închide temeinic capacul, e o mărturie minusculă a marelui război purtat nă­praznic de preoții a­ces­tei biserici, cu de­mo­nii și vrăjitorii, care-i slujesc zi și noapte. Aici se săvârșesc izbăviri de lucrarea duhurilor necurate, pe care Sfântul Ciprian le-a zădărnicit de multe ori, printr-o simplă atingere de moaștele sale. Doamna Eugenia își aduce bine aminte...
"Acum mai bine de zece ani, chiar de praznicul Adormirii Maicii Domnului, s-a petrecut tămăduirea unei copile, care era chinuită de un duh rău. Cei din fa­milia ei credeau că i se făcuseră farmece, dar nu știau cine anume i le făcuse. Disperați, pentru că feti­ța nu se vindeca defel, au mers cu ea pe la biserici și mâ­năstiri. Un părinte a îndrumat-o spre noi. Și au ve­nit aici, de mai multe ori. Duminica mergeau de obi­cei la liturghie la Mânăstirea Cernica și ar fi vrut să se ducă acolo și de sărbătoarea Adormirii Maicii Dom­nului. Dar în ajun, mama fetiței a visat pe cineva care i-a spus să nu meargă la mânăstire, ci să vină la slujbă la noi.
Așa că a ajuns dis de dimineață, împreună cu fe­tița. Îmi aduc aminte foarte bine cum au dat pomel­nicul la Sfânta Liturghie și apoi s-au așezat smerite într-un colț, pentru că fetița tulbura, uneori, slujba, când o chi­nuia duhul rău. În duminica aceea, copila a stat liniș­tită, rostind doar niște nume în gura mare. Nimeni nu le-a înțeles și nici părinții nu au băgat-o în seamă. Acasă, fetița a adormit, iar când s-a trezit, și-a venit brusc în fire, a strigat-o tare pe Măicuța Dom­nului și pe Mântuitorul, și apoi a început să le spună părinților cum îi făcuse o femeie farmece. Le-a spus chiar și numele vrăjitoarei, Florica o chema, îm­preună cu numele tuturor celor care o ajutaseră la far­mece. Atunci și-au dat seama că erau chiar numele pe care copila le pomenea în timpul Sfintei Liturghii. Și, din clipa aceea, fetița s-a vindecat, iar asupra vră­ji­toarei s-a întors tot răul pe care-l făcuse. Copila e bine sănătoasă, s-a căsătorit și are la rândul ei copii. Ani de zile a venit aici, la biserică, împreună cu pă­rinții, ca să-i mulțumească Sfântului Ciprian."

Copilul căruia i s-a furat sufletul

Doamna Eugenia își amintește de o altă întâmplare care s-a petrecut în anii dictaturii comuniste, când la biserică oamenii veneau pe furiș, de frică să nu-și piar­dă serviciul, pentru că o supraveghetoare din maga­zi­nul de peste drum avea grijă să urmărească permanent intrarea în sfântul lăcaș.
În vremurile acelea, peste o femeie credincioasă din București s-a abă­tut o năpastă. L-a luat de soț pe băiatul unei vrăjitoare din unguri­me, care i-a pus gând rău. Și pentru că de ea nu s-a putut atinge, a încercat o vrajă teribilă asupra copilului ei, ca­re avea doar patru ani­șori. Stăpânită de de­mo­nul căruia i se con­sacrase din tinerețe, soacra a vrut să facă un troc. I-a oferit duhului rău sufletul băiețelului, la schimb cu propriul suflet, pentru a se eli­bera. Din momentul acelei vrăji cumplite, băiețelul s-a îmbolnă­vit grav. Cădea incon­știent, fără motiv, iar medicii nu l-au putut ajuta cu nimic. Știind că soacra sa e vrăji­toare, mama copilului a venit la București, să se roage Sfântului Ci­prian. Puterea farme­ce­lor era nespus de ma­re, dar femeia a stăruit. Și nu o dată sau de două ori. A venit la sfântul ani la rând. Sâmbăta seară se urca în tren, ajungea în Capitală, dimineața venea la liturghia de la Biserica Zlătari, iar după-amiaza se întorcea acasă. Nu s-a descurajat, nu a renunțat. O trudă de Sisif. Până când, într-o noapte, și-a visat băiețelul care i-a spus: "Mami, nu mai avem mult!" A venit atunci într-un suflet la Biserica Zlătari, iar părintele, care-i devenise duhovnic, i-a spus să-și aducă băiețelul la împărtășit. Când micuțul a primit Trupul și Sângele lui Hristos, s-a luminat la față și a rostit, aparent fără motiv, numele soacrei. Și, chiar din clipa aceea, vrăjitoarea s-a îndrăcit. Duhul rău, care-l chinuise pe copilaș, a intrat în ea și a început să o arun­ce în toate părțile, ca pe o cârpă.
În cele din urmă, mama copilului a venit cu ser­viciul în București, pentru a fi aproape de Sfântul Ci­prian. Ani de-a rândul, până să plece definitiv cu fiul său în străinătate, era văzută de enoriași stând îm­preună cu băiatul ei, duminică de duminică, lângă racla sfântului.

Părintele NICOLAE DASCĂLU, parohul Bisericii Zlătari
"De multe ori primesc pomelnice pe care nu scrie altceva decât: «Mulțumesc, Sfinte Ciprian, pentru că m-ai ajutat»!"

Casnicii lui Dumnezeu

- Sfinția voastă, sunteți preot la o biserică în care se află moaștele unui sfânt extrem de puternic, pre­țuit și iubit de mulțimi mari de oameni, pentru că îi protejează și îi salvează de blesteme și farmece. Se simte prezența asta, deosebit de puternică, în bise­rică. Vă simțiți cumva protejat?

- Sunt preot de 24 de ani, iar aici, la Biserica Sfân­tului Ciprian de la Zlătari, sunt din anul 2008, așadar de șapte ani și ceva. Cinci ani am fost preot la Cate­drala Mitropolitană din Iași și am petrecut mult timp lângă racla Sfintei Parascheva. Așa că am experiență în slujirea în biserici cu moaște de sfinți. Personal, am o stare specială atunci când slujesc în astfel de loca­șuri. Aici, la București, simt asta de când intru în bise­rică, scăpând din tumultul Căii Victoriei. Dintr-odată, parcă am o mai mare ușurință în a-mi aduna gândurile; și, desigur, atunci când mă concentrez mai mult la rugăciune, simt fiorul acesta, că nu mă rog eu singur lui Dumnezeu, ci împreună cu mine se roagă și sfântul din raclă, iar rugăciunea mea parcă este purtată cu mai multă forță către Tronul Dumnezeirii. În același timp, simt acut responsabilitatea mea de preot: cum sunt eu slujitor înaintea lui Dumnezeu, atunci când am per­manent lângă mine un "casnic" al lui Dumnezeu?! Pentru că sfinții asta sunt, casnicii, prietenii lui Dumnezeu.

- Ați avut situații în viață când moaștele Sfântului Ciprian al An­tiohiei să vă fi ajutat într-un mod special?

- Am fost, ca orice om, în anu­mite momente ale vieții, la răscru­ce: când nu știam dacă să merg spre stânga, spre dreapta, înainte, sau, pur și simplu, să fac pasul pe loc sau să mă întorc înapoi. Ei bine, în astfel de momente am sim­țit și ajutorul Sfintei Parascheva, dar și al Sfântului Ciprian. După ce m-am închinat în fața raclei lor și am stăruit mai mult acolo, chiar dacă nu le-am cerut eu în mod spe­cial să-mi rezolve problema aceea, ea a căpătat o soluție de parcă aș fi gândit-o dintotdeauna. De multe ori, la Sfântul Ci­prian, în timpul lucrărilor de restaurare, am ajuns în impas cu anumite plăți. Mie nu mi-a plăcut niciodată să întârzii plata lucrătorilor. De aceea, aveam întotdeauna emoții. Dar Sfântul Ciprian ne-a ajutat, de fiecare dată, căci, în mod minunat, venea câte o persoană și completa cu ceea ce mai rămânea de plată. Vedeți, sfinții nu lucrează doar în adâncul ființelor noastre, ci inter­vin și foarte direct în viața noastră, ajutându-ne cu lucruri concrete, materiale. Ne redau de multe ori să­nătatea, în chip minunat. Se în­tâmplă să îți iasă analizele prost și, după o săptămână sau două de la rugăciunea către ei, constați că, pur și simplu, s-au îmbunătățit într-un mod cu totul inexplicabil. De aceea și vin atât de mulți credincioși la raclele cu moaște, dacă ei nu ar simți ajutorul sfinților, nu ar mai reveni niciodată. Asta este, zic eu, mărturia cea mai puternică. Fiind preot la biserica Sfântului Mucenic Ciprian, de multe ori, primesc po­mel­nice pe care nu scrie altceva de­cât: "Mulțumesc, Sfinte Ciprian, pentru că m-ai ajutat!". Atât și nu­mele persoanei. Nicio altă rugă­min­te, nicio cerere, doar mulțu­mire.

- Părinte Nicolae Dascălu, prin ce îl simțiți diferit pe Sfântul Ciprian al Antiohiei față de alți sfinți?

- Pentru mine, Sfântul Ciprian este modelul maturității duhovni­cești, al omului care caută cu fer­voa­re adevărul. Am putea spune că el a adâncit metodele științifice ale vremii lui: magia, vrăjitoria - fă­ceau parte în antichitate din știința vremii respective. Era un om ge­nial, dăruit total căii lui. Trăia ca un ascet, încă din perioada când practica ma­­gia, și a fost atât de însetat de cunoaștere, încât a riscat, chiar, să lucreze cu puterea necuratului. Dar în clipa în care a rea­lizat că, de fapt, cunoaș­te­rea la care a ajuns cu atâta efort este finită, are un capăt și îl subjugă, în loc să-l elibereze, atunci L-a descoperit pe Hristos, prin Sfânta Iustina. A înțeles că puterea Mântuitorului este mai mare decât orice putere din lumea aceasta și este o putere care te eli­berează, nu este o putere care te în­r­o­bește: este puterea iubirii răstig­nite. În această putere a iubirii a găsit el sensul vieții. Atunci a ur­mat convertirea, apoi botezul, hiro­tonia, slujirea episcopală în scau­nul Antiohiei și, în cele din urmă, martiriul la Nicomidia, care este botezul sângelui, botezul care i-a așezat cununa sfințeniei.
Aici, cred eu, Sfântul Ciprian poate fi un model pentru lumea noastră contemporană. Avem acum posibilitatea să cunoaștem foarte multe lucruri din univers. Dar este o cunoaștere orizontală, care se termină sau, până la urmă, intră într-un cerc vicios, ne întoarcem de unde am plecat; nu găsim sensul deplin al vieții. De la Sfântul Ciprian învățăm să ne depășim pe noi înșine, în lumina lui Dumnezeu. Pentru că atunci când găsim calea către Dum­nezeu, atunci avem, de fapt, înțelesul deplin al vieții noas­tre.

- La nivel popular, Sfân­tul Ciprian e simțit drept grabnic ajutător și un foarte puternic apărător împotriva vrăjilor, descântecelor, far­me­celor, un luptător contra demonilor.

- Dacă citim în acatistele sau paraclisele ortodoxe, vom vedea că rugăciunile sunt adresate sfinților pe baza vie­țuirii lor pământești. Pentru că Sfântul Ciprian a fost un cunoscător al vrăjitoriei, al magiei, desigur că oamenii îl cheamă în rugăciune ca să îi ajute să scape de aceste is­pite. Am întâlnit, la un mo­ment dat, un credincios care se ruga Sfântului Ciprian să mai facă o ultimă vrajă, ca să-i rezolve o anumită pro­blemă. Chiar dacă sfântul s-a lăsat de magie, el îl ruga să facă o ultimă excepție, acum, doar pentru el! Desi­gur, firesc ar fi fost ca el să se roage să-i destrame tot răul din viață, nu să-i ceară să se întoarcă la ceea ce sfântul renunțase, din tot sufletul. Dar, vedeți, uneori, teama de magie a unor oameni este atât de mare, încât ajung cu ea până în biserică.

- Cum vă explicați că în România există, totuși, multă magie - și la oraș, luând forma unor escro­cherii, dar mai ales în sate, multe din ele cu viață creștină puternică?

- Eu cred că există, de fapt, o religiozitate difuză. La noi la sat, magia poate fi asociată și cu practicile arhaice, păgâne, adesea foarte puternice. Dacă trecem acum la explicațiile fenomenologilor - în primul rând mă gândesc la Mircea Eliade, care vorbea despre ca­muflarea sacrului în profan, atunci realizăm că și atunci când oamenii nu merg după religia îndătinată, oficială, ei păstrează un rest din gândirea arhaică, un fapt ce trebuie pus pe seama esenței ființei umane. Întotdeauna omul caută într-o zonă a iraționalului ceea ce nu găsește, ce nu-și poate explica rațional. La noi s-au păstrat multe tradiții din vechime, pentru că la noi creștinismul nu a fost impus, creștinismul româ­nesc este unul care s-a sedimentat în timp, astfel încât oamenii și-au păstrat câte ceva și din gândirea arhaică a strămoșilor. De aceea, atunci când vedem aceste forme de religiozitate, care nu sunt în totalitate creș­tinate, trebuie să ne gândim că, așa cum rămân în univers urme de radiații, așa au rămas și în conștiința umană. Din toate acestea reiese, cred eu, că poporul nostru are un fond religios puternic. Important este ca acesta să fie modelat, educat în spiritul creștinismului ortodox, care este, de fapt, matricea fundamentală a sufletului românesc. Fondul acesta arhaic nu trebuie combătut, distrus, ci trebuie sublimat, ridicat acolo unde trebuie. Pentru că fondul acesta trebuie să facă conexiunea ființei noastre cu lumina lui Hristos. El nu poate fi rău în sine, dar sunt anumite energii care, dacă nu sunt dirijate la timp în direcția bună, ar putea să provoace ulterior surprize neplăcute.


Îi mulțumim pe această cale părintelui Nicolae Dascălu pentru fotografiile și sprijinul acordat la publicarea acestui articol.