ȘANDORICĂ și vioara lui de mătase

"Trebuie să cântăm de-acolo de unde ne-am născut"

Înalt, slab și întunecat, Băbuț ține viola spri­jinită perpendicular pe bărbie, Iuliu, ceva mai rotunjor, stă aplecat peste contra­ba­sul ce scoate, sub apăsarea arcușului, sunete gra­ve și iuți, iar Vasile Soporan, cu un licăr fecioresc în pri­viri, la 80 de ani, sare și cântă de joc. Dacă închizi ochii și cauți doar să asculți aceste ritmate cântece ardelenești, ce se aud pe scena Studioului "Horia Bernea" de la Muzeul Țăranului din Bucu­rești, îți captează aten­ția un sunet în­delung șlefuit, ca de mătase, liantul și miezul întregii muzici. Este vioara lui Șandorică din Soporu de Câmpie, unul dintre cei mai buni mu­zicanți din Câmpia Transilvaniei.

La vioară, de 200 de ani

Dacă spui Curcui Alexandru, nu prea știe nimeni despre cine-i vorba, dar când zici Șan­dorică, așa da, fețele oamenilor se luminează. Tatăl său, Șandor, și-a creat, la capătul unei lungi activități, renumele de mare viorist, în­drăgit de tot Ardealul, iar Șandorică duce mai departe tradiția, de cinci generații. De vreo 200 de ani, bărbații familiei, între care stră­bu­nicul Ferencz și bunicul Ludovic, au cântat la vioară. "În ziua în care am împlinit șapte ani, pe 20 iunie 1961, tata a scos o vioară nouă, în cutie, din locul în care o păstrase bine. Mi-a pus-o în mâini și mi-a spus: «De acum, tu trebuie să cânți la vioară!». Până atunci, eu mai dădeam cu arcușul peste vioara tri-sfer­turi, de copil, tata văzuse că-mi place, și mi-a luat una adevărată. No, și așe am început. Tata lucra și ca agricultor. După ce ne-o luat pă­mânturile, s-o angajat la CAP, la între­prin­deri. Dar cânta la joc, la nunți și la un an­samblu mare, de 120 de persoane, dintr-un sat vecin, Ceanu Mare. Era șeful tarafului, avea formație faină. Cu ansamblu' ăsta a mers în '64 la București și a luat premiul întâi pe țară. Eu n-am mers atunci cu dumnealui, că nu avea el timp să se ocupe de mine, poate eram mai zburdalnic. Dar când mergea la repetiții, în Ceanu Mare, mă luam după el. Pleca cu bi­cicleta, că nu era ca acuma, cu atâtea mașini, autobuze. Și, decât să meargă cu calul ori cu căruța, lua bicicleta. Eu, cum îl vedeam că pleacă, o luam la fugă după el. Cum începea dumnealui să cânte acolo, cu ansamblu', se trezea cu mine, cu vioara în mâini. Unchiu' meu, fratele cu care cânta tata, zice: «Mă, nu e bine, că dacă nu-l lăsăm pe ăsta mic să cânte, se supără, și nu mai pune mâna pe vioară». Și așa ar fi fost. «Eu zic că mai bine să-l luăm cu noi.» Așa că am învățat programul de dansuri, și dacă se mai rupea vreo coardă la vi­oara bătrânului, că așa se mai întâmplă, eu con­tinuam cântecul. A văzut tata și a zis: «Hopa! Stai că acesta mic se pricepe, o învățat!». Și, când trebuia să meargă cu ansamblu' sau avea vreo nuntă, mă trimitea pe mine să cânt în locul dumnealui la câte o șură unde se juca. Pe atunci, sărbătorile astea re­ligioase se țineau negreșit, nu ieșea nimeni pe câmp, la lucru, toți se îmbrăcau în costume românești și mergeau la joc, la șură. Și eu le cântam. A venit tata după o lună, când o fost mai liber, și-o întrebat pe ți­zeși. Ăștia erau băieții care țineau rostul celor care jucau, că trebuiau să deie o sută de kilograme de grâu ori de porumb, ca un fel de bilet, de abonament, plata pentru muzicanți. Pe atunci nu prea erau bani, ne plăteau în natură. Și zice tata: «No, v-o plăcut? Vin eu să vă cânt?». Ei, «Nu, nu , las' că ne cântă Șandorică!». Aveau ei și altfel de socoteală! Pe tata nu puteau să-l ia după joc, seara, cu ei la cârciumă, să le cânte, că era ocupat. Dar pe mine mă luau. Tata o văzut care-i treaba și o zis: «Mă, nu trebuie să învețe copilul ăsta să beie și să fumeze.» Așa că m-o luat cu el la nunți, de pe la unsprezece ani."

"Doina și românescul, asta cântăm noi în Câmpia Transilvaniei"

- Cum erau nunțile de altădată, ce amintiri vă sunt mai dragi?

- Când eram mai mic, tata nu mă lua cu el la nun­tă, numai mă vădea că apar și eu acolo. Eu mergeam cu alți băieți, mai mari, îi luam cu mine, că mi-era frică de câini, erau câini prin sate. Nu aveam cutie la vioară, mi-o puneam așa, sub haină, să nu mi-o ude dacă plouă și, cu arcușul în mână, mă duceam unde știam că-i nuntă și cântă tata. Mă vedea tata, zicea: "No, fain, bine c-ai venit. Începe un joc de aici." În­ce­peam de cântam, mă vedeau oamenii cum cânt, îmi puneau bani la arcuș, eu mai mare dragoste de cântat aveam, ziceam: "Stai, domne, că aici se fac bani, muzica asta nu-i doar așa, de plăcere."

- Cu banii câștigați ce făceați?

- E, cumpăram bomboane, dam la toți copiii. Și am stat așa șapte ani, și la șapte­sprezece ani m-am însurat, am gă­sit-o pe Măria, nevastă-mea, și m-am în­surat. Ne știam de copii, am crescut îm­preună, familiile noastre erau prietene, ea s-o făcut fată faină, eu... băiat de trea­bă. Ne-am făcut casă și, de-atunci, am cântat nu pentru bomboane, am cân­tat ca să-mi țin familia. Pe vremuri, nun­țile nu se țineau cu am­pli­ficare, nici nu era curent electric. Se făcea un cort afa­ră, în curtea omului, se puneau niște lemne, o pre­lată deasupra și acolo se ținea nunta. Lumina venea de la lampe cu gaz, se strângeau lampe de prin sat și cea mai frumoasă stătea deasupra mesei mirelui și-a miresei. Între mese se făcea un culoar, și pe acolo mergeam noi și cântam, de la ușă la masa miresei, apoi roată, înapoi. Cântam jocul miresii, invitații jucau cu mireasa, după aia începea jocul românesc, bă­­trânescu'. Ai, tare fain era. Ăștia care cântam aveam două viori, eu cu tata, mai era braciu', care la noi se spune contra, și contrabasu', care se zice la noi gor­du­na. După aia, au mai apărut acordeoane, tobă, percuție.

- Cu vocea cine cânta?

- Oamenii de la nuntă, nuntașii. Cum mer­geam noi pe culoar, se ridica Aron sau Vasilică de la masă și zicea o doină faină. Oamenii anunțau, se striga între mese care mai cântă. Fie­care avea cântecul lui, noi știam care și i-l cântam. Și acum se întâmplă să mă întâlnesc cu un om pe care nu l-am mai văzut de hă-hă, douăzeci de ani. Îmi iese așa în față. Și eu iau vioara și îi cânt cântecul lui, care știam că-i place. Și așa se bucură omul, zice: "Măi, Șan­dorică, tu ai memoria lui taică-tău, lui tetea Șandor, văd că reții toate jocurile bătrânești." Ar fi păcat să nu se cânte. Așa lucrează vioara, așa mi-au intrat mie toate cântecele în me­mo­rie. Pentru că am drag de oameni, am învățat de mic să-i iubesc pe oameni. Îi iubesc pe dan­satori, pe jucăuși, dacă nu-i iubești și nu ești cu ei acolo, cot la cot, nu se cuplează ni­mic. De­geaba cânți dacă nu-i iubești pe oa­meni. Bun, poți să cânți acolo ceva, ăla te ascultă, te mai bagă în seamă, dar nu se leagă. Dacă tu îi cânți la om ce-i place, ce-i trebie la sufletul lui, intri în contact cu el și de acolo vine dragostea unul de celălalt. Atunci lucrează cântatul acesta, scoa­te ce-i mai bun din om.

- Cum reușiți să stabiliți astfel de contacte, atunci când cântați într-un loc în care nu cu­noaș­teți pe nimeni, chiar în străinătate?

- Cânți jocurile pe care le știi de mic. De­geaba cânți și oltenește, și ca-n Dobrogea sau ca în Banat. Nu. Trebuie să cântăm de acolo de unde ne-am năs­cut. Noi suntem din Câmpia Transilvaniei, asta repre­zen­tăm, asta cântăm, și la nunțile din sat, și în străi­nătate. Nu cântăm cum se cântă în Apuseni, sau spre Bistrița, sau pe Someș, ci ca în Câmpia Transilvaniei. Așa îl cucerești și pe străin. Prin cântec. Doina și românescul, asta cântăm noi în Câmpia Transilvaniei, ăsta-i specificul nostru.

"Nea Șandorică, doar cinci minute, că după aia avem manele!"

- Repertoriul dumneavoastră e format din cân­te­cele vechi, învățate de la tata, sau descoperiți și cântece noi?

- Cântece bătrânești, în mare parte. Cum e cu descoperirea... Chiar în dimineața asta, mi-a venit în minte un cântec pe care îl învățasem de la nouă-zece ani și pe care nu l-am mai cântat de mult, mult timp. Mi-am luat vioara și le-am zis băieților: "No, îl mai știți? De acum cincizeci și ceva de ani?". Abia aștept să ajung acasă și să-l înregistrez, ca să nu se piardă. Știm cu ce se mănâncă muzica asta, dar mai sunt multe de descoperit. Și descoperirea cum vine? Prin cântec. Ar fi păcat să se piardă cântecele astea, folclorul, că asta e comoara țării. Acum, la nuntă, sunt invitat să cânt și mi se spune: "Nea Șandorică, da' doar cinci minute, că avem după aia manele." Dacă ajung să cânt o oră la o nuntă, și-i gata. Înainte cântam doar o serie de jocuri, două-tri ore, până se săturau oamenii de joc. Veneau la mine, dădeau mâ­na, mulțumeau frumos, eu le ziceam: "No, bine, drum bun!". Credeam că pleacă acasă. "Stai așa, Șan­­dorică, luăm ceva de băut și petrecem mai de­par­te, stai să ne cânți.""Bine, eu îți cânt, tu ia și pe­tre­ce." Tare fain era. Și acum ar fi, dar a plecat tineretul din țară, n-are unde să muncească aici, și s-a dus cu ei și jocul, dansul. Nu mai sunt întreprinderi, sin­di­ca­te. Și la biserică, la fel. De mic, mergeam cu Ursu la bi­serică, mirii, familia, prietenii apropiați intrau la cu­nunia religioasă, eu cântam afară pentru ceilalți. A venit preotul în '90, mi-a luat vioara, a dus-o înă­un­tru. "Șandorică, să nu mai cânți în fața bise­ricii." I-am zis: «Părinte, e un obicei vechi». Și așa s-a pierdut și tradiția aceasta. De douăzeci de ani nu se mai ține. Dar am o mare bucurie, că o dată pe lună, în sala mare a unui hotel din Cluj, se ține jocul ro­mâ­nesc. Vin oameni din satele din jur, din Cluj, în­chi­riază sala și noi le cântăm la joc. Joc autentic! Și toți vin îmbrăcați în costumul românesc, cum o fost pe vremuri. Cu mai mare drag cânt, credeți-mă. Mai ales când văd și copii mici, sub zece ani, tulai, ce mai joacă și ăia! Părinții le plătesc profesor de dans să-i învețe. Le iau costum românesc și vin la joc o dată pe lună. Ăsta-i Ardealu'! Doamne, că fain îi! Muzicanții - că la noi se zice muzicanți, la București se zice lă­u­tari - trebuie să țină folclorul cum trebuie, dar au ne­voie și de oameni, de dansatori, ca să se lege treaba.

"Vino, nea Șandorică! Plânge America după tine"

- În străinătate cum v-a plăcut? Cum a fost pri­mită muzica din Câmpia Transilvaniei?

- Prima oară am ieșit în 1988. Am avut două concerte tare faine la Geneva și la Paris, tare bine ne-or primit oamenii acolo. Și acum mai vin elvețieni și francezi la noi. Am mers eu cu tata, la viori, fratele lui tata la braciu, băiatu' lui la contrabas și solistul Vasile Soporan. Adică tata cu fecioru' și unchiu' cu fecioru'. Că mai sunt care cântă în sat ce mai aud la noi, ce-i mai învățăm noi, dar lumea tot zice "Mă, cântați și voi, e bine, dar nu sună, mă, cum sună vioara lui Șandor sau a lui Șandorică!". După aia, am avut turnee cu Ion Albeșteanu, el cânta de-ale lui, de aici, din București, eu de-ale mele, apoi, în 1999, am plecat în America. Am avut un concert mare la Washington, la Smithsonian Institute. Am rămas acolo zece ani și jumătate, cu soția. Ea dansa, eu cântam. Da' n-am putut ține la dorul de țară și m-am întors. Am găsit oameni de treabă, am înființat un ansamblu de dansuri, Ardeleana, și acum a rămas numele acolo. Mă sună americanii. Vin o dată pe an, stau câte o săptămână la mine. "Șandorică, vino, că plânge America după tine!" "Nu, plânge, mă, nici o Americă, voi plângeți!".