I-a cunoscut și intervievat pe cei mai mari scriitori ai lumii și a făcut din pasiunea lui pentru literatură o meserie și un mod de viață. A fost până nu demult editorul faimoasei reviste literare britanice, Granta, care a lansat pe orbita internațională sute de autori. Când nu călătorește prin toată lumea să-i întâlnească pe scriitori, John Freeman scrie, în biroul lui de la New York. E poet, critic literar și fondator al revistei Freeman's Journal, în care semnează cei mai în vogă autori din lume. Toamna aceasta a ajuns și la București. Anca Fronescu, manager cultural și jurnalist, s-a zbătut pentru traducerea în limba română a cărții sale și l-a convins să stea de vorbă și cu românii. Dialogul de mai jos a fost purtat de cei doi, după lansare, în exclusivitate pentru Formula As. (Dia Radu)
- Ești poet, prozator, dar ai ales să dedici o mare parte din timp interviului, un gen, adesea, subestimat. Nu ți se pare o formă prea facilă de jurnalism?
- Nu, interviul poate fi chiar o formă de ficțiune, cât timp spune o poveste, povestea a doi oameni care se întâlnesc și interacționează. Și nu e facil deloc. La începuturile mele, mă pregăteam foarte mult înainte să întâlnesc un scriitor. Îi citeam toate cărțile, apoi întocmeam conștiincios o listă cu 20, 30 de întrebări, prin care, în timpul întâlnirii făceam slalom. Eram complet ineficient. Cu timpul, am învățat că trebuie să las loc de improvizație și neprevăzut. Întreb doar ceva ce mă preocupă pe moment, și las lucrurile să se întâmple, aștept să văd unde duce discuția.
- Și interviul se transformă dintr-un tir de întrebări într-un adevărat dialog...
- Exact. Dar fără să fie, totuși, un dialog de la egal la egal. Și asta e ceva ce nu uit niciodată. Nu în sensul că tu și cu mine n-am fi egali în clipa asta, acum. Ci în sensul că oamenii cu care am stat de vorbă - Günther Grass, Mo Yan, Tony Morrisson, Nadine Gordimer - au inventat adevărate universuri, în timp ce eu sunt un biet trăitor, pe una dintre planete. Asta nu înseamnă că trebuie să-i tratezi pe scriitori ca pe niște monștri sacri sau să-i ridici în slăvi. S-ar putea să le placă laudele, dar niciodată pe față. Dacă începi prin a-i umple de superlative, sfârșești prin a-i pune la colț. Îi obligi să spună mulțumesc și dialogul s-a încheiat. Cea mai înaltă formă de apreciere pe care o poți aduce unui scriitor e să îi pui întrebări inteligente.
- De ce, dintre toate personalitățile artistice, ai ales să intervievezi tocmai scriitorii?
- Pentru că găsesc că scriitorii sunt absolut fascinanți. Privesc realitatea din cu totul alt unghi. Sunt ca niște iluzioniști, dezasamblează și reasamblează realitatea, o scot din pălărie cu totul altfel decât ne-am obișnuit s-o privim. Ne fac să credem în ceva ce nu s-a întâmplat, de fapt, niciodată. Și crezând cu tărie în povestea pe care ei ne-o livrează, devenim mai mult, devenim mai buni decât eram înainte. Îmi mai plac scriitorii și pentru că sunt oameni foarte informați, sunt observatori atenți ai realității din jur. Până și viețile lor ar putea fi subiect de roman. Chiar e grozav să stai de vorbă cu ei. Iar unora le și place. Philip Roth, de pildă, e un vorbitor nemaipomenit.
- Azi, în epoca facebook-ului, când toată lumea pare să știe totul despre tot, nici viața personală nu mai e un subiect-tabu. Ești tentat, atunci când îi intervievezi pe scriitori, să pui și întrebări despre viața privată?
- Nu neapărat. Prefer să-i las să-mi spună ce au ei chef în acel moment. Tot ce fac e să creez o formă de dialog, să găsesc întrebarea care să le dea poftă să se destăinuie.
- Cu persoanele pe care le-ai intervievat ai petrecut destul de mult timp împreună. Sunt marii scriitori niște ciudați, așa cum se spune?
- Nu aș spune ciudați, ci mai degrabă fascinanți. Sunt personalități complexe, cel puțin cei pe care i-am întâlnit eu: Haruki Murakami, David Foster Wallace, Joyce Carol Oats etc. Mintea lui David Mitchell, de pildă, are eleganța unei ecuații matematice. Să pătrunzi în câmpul gravitațional al unei asemenea minți cere să fii tot timpul atent încotro o ia conversația. Din fiecare propoziție pe care o auzi se nasc alte opt sau zece întrebări și nu știi pe care să o pui și pe care să le sacrifici, ca să nu rupi ritmul. Interviurile astea au fost pentru mine o adevărată lecție budistă de zen. M-au învățat să fiu prezent 100%, să trăiesc în acea clipă, atent la tot ce se întâmplă în jur. Pe termen lung, e imposibil și epuizant, e ca și cum ai fi mereu dopat cu cocaină. Însă prezența e unul din cele mai importante lucruri pe care le-am învățat intervievând oameni. Prezența e cea care mi-a lăsat, de altfel, amintirile cele mai frumoase. Îl văd, de pildă, pe David Foster Wallace, mâncând sushi cu degetele, o văd pe Doris Lessing, afundată în canapea, cum, încercând s-o ajut să se ridice, am ajuns de fapt să o îmbrățișez. E tare drăguță, dulce și cochetă. Îl văd și pe Edmund White (ale cărui romane tratează aproape totdeauna problema homosexualității n.r.) cum se dă la mine...
- Oh, și cum ai reacționat?
- M-am uitat la mâna lui și am continuat, pur și simplu, să vorbesc, ca și cum nu s-a întâmplat nimic. M-am sustras (râde). Altminteri, e un tip foarte de treabă, cu care am devenit bun prieten. Mi-l amintesc și pe John Updike, dându-mi sfaturi despre divorț, în Muzeul de Artă din Boston. Trecuse și el printr-unul, iar al meu era în plină desfășurare. Îmi place să-i cunosc pe scriitori și ca oameni. Mă interesează să înțeleg cum trăiesc ei viața de zi cu zi, cum se naște lumea interioară a cărților lor, cum devin propriile lor vieți, literatură.
- În cartea ta apărută recent în limba română, "Cum să citești un romancier", mărturisești că la început erai foarte tentat să pui scriitorilor întrebări, de parcă ai fi așteptat răspunsuri valabile pentru propria ta viață.
- Da, așteptam de la ei revelații, clarificări, limpeziri. Mă gândeam că experiența lor de viață îi face să știe și să înțeleagă mai multe. Mi-am dat seama că mă înșelam. Updike m-a făcut să pricep asta, în timp ce eu, furat de necazurile din viața mea, am început să-i povestesc de divorț. Nu eram acolo să mă înțeleg pe mine, ci să îi înțeleg pe ei! Pe vremea aceea, credeam cumva că alegerea mea de a fi scriitor mă ține departe de lucrurile cu adevărat interesante, departe de viața adevărată. După 12, 13 ani de interviuri, am realizat că ceea ce făceam eu nu era chiar așa diferit de ceea ce făceau părinții mei, care erau asistenți sociali. Ei lucrau cu oameni aflați la marginea existenței, cu vieți precare, sinucigași, dependenți de droguri sau oameni aflați pe patul de moarte. Stăteau de vorbă cu acești oameni ore în șir. Și asta le schimba unora destinul. Așa și un interviu, el devine un mijloc de comunicare care poate lăsa urme adânci în viața celui care l-a luat și poate chiar schimba traiectoria unui cititor. E ceva magic și minunat în actul de a fi în fața povestitorului. E un enorm privilegiu.
- Deci, ceva se întoarce, totuși, și celui care pune întrebările...
- Există o expresie în japoneză, pe care am învățat-o de la un scriitor malaezian: a îngriji o grădină de împrumut. Cred că în viețile noastre există tot felul de grădini de împrumut care ne îmbogățesc, ne hrănesc și ne lărgesc orizontul, pe care merită să le cultivăm. Însă reversul medaliei e că există riscul să crezi că a sta în proximitatea unui scriitor de asemenea grandoare te înnobilează și pe tine. Sper să nu ajung niciodată să gândesc asta. Mă uit la cartea mea, care a apărut și în limba română, și încă mă minunez că i-am întâlnit pe toți acești oameni. Mai sunt atâția pe care aș vrea să-i întâlnesc! Sunt atât de entuziast să le ascult poveștile și să înlesnesc drumul lor spre cititori, că asta mă face să vreau să mănânc sănătos și să trăiesc cât mai mult posibil, ca să mă pot bucura de literatură! (Râde din toată inima. În timpul șederii în România, John nu s-a atins de alcool, n-a fumat, a alergat în fiecare dimineață la ora 6 și a mâncat cât a putut de sănătos. N-a renunțat însă la cafele, duble sau chiar triple, și pregătite ca lumea n.r.)
- Ai fost ani în șir redactorul șef al revistei "Granta", una din cele mai influente reviste literare din lume. Care mai e starea literaturii? Crezi că mai pâlpâie creativitatea printre scriitori, sau romanul e un gen pe cale de dispariție, cum a declarat recent scriitorul portughez, Antonio Lobo Antunes?
- Literatura se schimbă, e firesc, nu ne putem aștepta ca romanul de azi să mai fie același. Dar asta nu înseamnă că nu se scrie bine și azi. Sunt optimist. Se traduce mult și tot mai multe voci din colțuri îndepărtate ale lumii își fac simțită prezența. Am observat la mulți tendința aceasta, de a venera tot ce ține de trecut, de a pune scriitorii clasici pe un piedestal de care nu te mai poți atinge și de a considera că tot ceea ce vine după, e un fel de act literar la mâna a doua. E o atitudine greșită. Scriitorii au obiceiul să se mai tânguiască. Fiecare are impresia că, odată cu el, apune o lume. Dar oare V.S. Naipaul, care a luat și Premiul Nobel, a citit ce se întâmplă în literatura altor țări? A citit Junot Diaz? A citit Karen Desai? L-a citit pe Cărtărescu? Pe toți cei care au viitorul în paginile lor? Nu, nu i-a citit. Așa că replicile de genul acesta n-ar trebui luate prea în serios. În timp, vocile literare cu adevărat puternice se delimitează singure de pluton.
- Fiindcă suntem în România, aș vrea să te întreb la final: ce se știe de literatura română în lume? Ție, ce nume românești ți-au ajuns la ureche?
- Doar trei, în clipa asta: Mircea Cărtărescu, Herta Müller și Nichita Stănescu. S-ar putea traduce și promova mult mai mult de atât. Dar sper ca această călătorie în România să mă ajute să întâlnesc cărți bune, să aflu lucruri noi, poate chiar să mă convingă să public proză românească și să lupt ca și alte reviste occidentale să o facă de acum înainte.
ANCA FRONESCU