Rapsodii de ­toamnă

Cititor Formula AS
Pagina cititorilor

Vacanță la Buna

E toamnă, și mie mi-e dor de Buna... Școala e de vină că mă ține departe de ea. Dar într-un fel, bine că e toamnă, pentru că apoi vin iarna și vacanța, și merg din nou la Buna.
Și Buna suferă după mine. La fiecare sfârșit de vară stăm și plângem amândouă, de parcă e sfârșitul lumii: eu că plec, ea că rămâne fără mine. Apoi, ea își șterge ochii cu colțul zadiei și, îmbărbătându-se, îmi zice: "Las', puiuțul lu' Buna, că trece școala ș'apoi vine iar vacanța!". Dar pe mine, asta nu prea mă con­solează.
E bine că e toamnă, că are și Buna încă de lucru. Trebuie să-și culeagă porumbul, să scoată țucuranii (sfecla) și să culeagă floarea-soarelui. Apoi trebuie să se mute din bucătăria de vară în casa mare. Își curăță dudele de funingine, își dă cu lunar șporul (soba) și-și aduce toate oalele și blidele pe stelajul din cameră. Știe Buna că după 15 octombrie vremea poate fi, uneori, tare câinoasă, așa că trebuie să se mute, pentru că în curând va trebui să facă focul zi de zi.
Camera Bunei mie mi se pare foarte mare. În mijloc, la geam, e o masă înaltă pe care se află tele­vi­zorul. Amu, că vine iarna, are și Buna vreme să se uite la muzică populară și la știri.
De o parte și de alta sunt paturile cu tăblii de lemn mari. Când eram mai mică, dormeam pe niște "sal­tele" de paie, pe care Buna le aerisea toată vara, apoi, la începutul toamnei, schimba paiele vechi cu altele noi. Erau confortabile, chiar dacă se mai găsea câ­te-un pai "neascultător" care mă împungea. Dar acum, Buna are saltele ca domnii, de la fratele ei, avocatul de la oraș.
Pe perete stau peretarele colorate cu trandafiri roșii, de care Buna e foarte mândră. În stânga ca­merei tronează șporul care-i face ceva nervi Bunei. Mă­nâncă la lemne, dar căldura merge în pod. În dreap­ta camerei e dormeza, locul unde-mi petrec zi­lele molcome de vacanță și unde stau și-mi cos ro­chițele la păpuși, în timp ce Buna deretică.

***

Nu-i prea place Bunei iarna. E frig, e neauă și îi e frică de alunecuș. Când e polei, Buna e de-a drep­tul speriată. Apoi fântâna cu roată din curte e mai mereu înghețată și Buna cu greu scoate apă din ea.
Totuși, e fericită Buna când se apropie vacanța de iarnă și vin sărbătorile, pentru că suntem iar îm­pre­ună. Înainte de Crăciun cu o săptămână, tăiem por­cul. Nu-i place Bunei ziua asta, își face de lucru în grajd. (Poate, să nu audă guițăturile porcului.) Ofensiva e preluată de Bunu', care îi poartă grija henteșului (măce­la­rului), aducându-i des câte un pă­hărel de tărie. Acesta, însă, până nu termină treaba nu bea, așa că ce să facă Bu­nu' cu păhărelu'?... îl dă pe gât unul, apoi încă unul, și tot așa. Noroc că iarna, seara vine devreme.
Pentru mine însă e o zi plină de aventură, sunt și părinții și frații mei, unchii, străbu­nicii mei și vecinii. Se pun pe colinde și casa se umple de adierea Crăciunului. Zilele de iarnă tihnite și molcome sunt cele mai frumoase. Di­mineața mă scol în mi­ros de cârnaț proaspăt prăjit. Bu­nu', lângă șpor, îmi prăjește două felii mari de pită. Hâm, ce gust are pita prăjită pe foc! Uneori, Buna îmi face și bom­boane cu nucă din za­hăr ars. Ma­mă, ce bune sunt! Al­teori fa­ce plă­cinte cu varză și cu cartofi sau pan­cove (go­goși). Când are jumări, face pogăcele bune de tot, de ți se to­pesc în gură. Și-i mai plac Bunei și dov­lea­cul copt sau merele coapte în cuptor. Bunătăți necuprinse, pe care mi le pune pe masă, imediat ce intru în casă și-i sar de gât. Daruri de bun venit.
Seara, când ne punem la somn, Buna stinge lumina, se închină și zice: "Doamne, ai știre de noi!" Nu prea înțeleg eu rugăciunea Bunei, dar știe ea ce zice! Pe tavan se văd cercuri mari de foc de la șpo­r. Le urmăresc o vreme, cum dansează pe tavan. Buna începe să pufăie, iar Bunu' să sfo­răie. În­cet, încet, vine și Moș Ene pe la mine, așa că adorm fără griji, cuibărită la spatele Bunii.

Crăciunul era mult așteptat de noi. Cu 2-3 zile înainte, se scula Buna foarte dimineață și mergea la stră­bunica (mama ei), unde făcea colacii: 4 cu nucă, 3 cu scoacă (brânză dulce), 3 cu mac, 2 cu lecvar (magiun) și unul cu cacao, pen­tru mine. Tare-i mai plăcea Bunei să mol­făie câte-o felie de co­lac în pat, sea­ra, la cul­care!
Apoi erau sar­ma­­lele, mari cât pum­nul, pe care Bu­na le lega cu ață. Da, cu ață, așa zicea ea, să nu se spar­gă. Dar când în­cepeau să fiarbă, ața tăia frunza, așa că sar­malele până la urmă tot se spărgeau. Nu lip­sea leveșa (supa) cu tăiței lungi, fă­cuți chiar de Buna.
Aveam și un bră­duț, pe ca­re eu îl îm­po­do­beam cu be­tea­lă, și câteva bom­boa­­ne, nu prea mul­te, pen­tru că venea fra­tele Bunei și le mânca pe toate, spre supă­rarea și ciu­da ei.
Seara de Ajun aș­­­teptam colin­dă­torii, niște ți­gănuși amă­râți, care după ce că nu prea știau colinda, nu erau mulțumiți cu ce pri­meau de la Buna.
În ziua de Crăciun, mă îmbrăca Buna fru­mos, și indiferent de vre­me, mergeam la Bi­serică. Își lua și ea că­batul (paltonul) ne­gru, cârpa cu dungă verde și cizmele de piele pe care i le dădea cu box Bunu'. La Biserică se simțea Buna cel mai bine. Cânta toa­tă slujba și, uneori, mai vărsa o lacrimă pentru dure­rile neștiute din sufletul ei.
De Anul Nou, ne uitam la televizor. Ce mai râdea Buna la scenete și ce-i mai plă­ceau melodiile populare! Apoi, în prima zi, dan­sam amândouă, sub privirea atentă a lui Bunu', ca să ne meargă bine tot anul. Și ce credeți? Chiar ne mer­gea.
Așa, încet, încet, vacanța se termina, eu mă reîn­torceam acasă, la școală, iar Buna și Bunu' rămâ­neau cu dorurile...

***

E toamnă afară, iar mie mi-e dor de Buna mea... Nu mai sunt copil și nu mai am nici vacanțe... Buna nu mai e, de doi ani, Bunul, de peste 10. Căsuța Bunii încă este, dar acum e "modernă", iar eu nu-i mai simt mirosul de altădată și nu o găsesc pe Buna în odă­ile ei... "Unde ești, copi­lărie, cu bu­nicii mei cu tot?"... Și-mi răspund tot eu: în su­fletul meu, în mintea mea, în gândurile mele, în amin­tirile mele. Când pun capul pe pernă, visez ade­seori că sunt în căsuța Bunei, cu ea, cu Bunul, și miroase a pită prăjită, a cârnaț, a cozo­naci și e atât de cald și de bine, încât nici nu vreau să mă mai trezesc! Te iubesc, Bu­na! Te iubesc, Bunu'! Mulțumesc pentru vacan­țele adevărate ce mi le-ați oferit, pentru dra­gostea aia mare, cât un soare de vară, pentru toate zilele fericite petrecute cu voi. Mulțumesc!
Cu mult, mult drag,
LAVINIA - Arad

Clopotele din grajd

Peste satul meu din Munții Apuseni cad frunze ruginii de toamnă. Câte un vânt rece le aduce de la pă­dure, risipindu-le peste tot. Sunt case, curți, unde frunzele se așează în vo­ie și rămân acolo ne­miș­cate, pentru că nu mai are cine le mătura. Multe gospodării sunt pustii, deoarece bătrânii au ple­cat pe un drum fără în­toarcere, iar tinerii au lu­at drumul pribegiei spre alte locuri mai dar­nice.
Așa au fost și vecinii mei, oameni gospodari, cu mare dragoste de pă­mânt, de animale. De-a lungul anilor, i-am văzut muncind din greu, pentru a-și crește fetele, a le da la școli, până au ajuns să-și găsească locuri de mun­că la oraș. Dar tim­pul a trecut, vecinii mei purtau tot mai greu urma timpului trecut: puterile erau mai slabe, iar tâm­plele mai ninse.
Dar, Doamne, ce mult munceau! Toate animalele din bătătura lor erau mângâiate, alintate: vacile, găinile, câi­nele și pisica.
Dar au venit zile grele pentru ei: s-au îm­bol­năvit. Prin luna aprilie, a plecat pe drumul fără întoar­cere vecina, iar în urma ei s-a așezat peste bătătură o jale grea. Au plecat din bătătură vacile, găinile. Vecinul nos­tru a rămas singur. Ce lacrimi grele am văzut în ochii lui, când m-a chemat să-mi arate grajdul gol, în care mai păstrase doar clopotele vitelor... Ele nu aveau însă să mai sune vreodată. Spunea că vai de casa unde nu se aude cocoș cântând și câine lătrând.
Din când în când, vecinul era dus la spital de fe­tele lui, iar câinele a fost dat unui om de la marginea satului. Într-o seară de vineri, vecinul s-a-ntors acasă, dar în bătătura lui n-a mai găsit decât pisica.
Doamne, ce plâns dureros l-a apucat! Și-a privit graj­dul, coasa ruginită și-a plecat hohotind spre pat.
Peste câteva ore, a aflat tot satul, prin sunetul clo­po­tului de la biserică, că vecinul meu și-a în­cheiat socotelile cu lumea aceasta.
În ziua înmormân­tă­rii, de dimineață, am vă­zut dând târcoale curții câinele. Cum a știut el să vină la acest eveniment? A intrat încetișor în fos­tul lui coteț, și-a așe­zat botul pe labe și a asistat tăcut la tot ce a urmat. După înmormântare, cău­ta mereu în toate păr­țile, pri­vind nedumerit. Și toți au plecat, în afară de biata pisică, stăpâna tris­tă a ogră­zii pustii. Ea merge și-acu­ma la cimitir, se rotește, caută, ca­ută ceva, o voce care nu-i mai răspunde.
Întâmplarea a­ceas­­ta a părăsirii bă­tăturii ve­ci­nu­lui meu se re­petă de mul­te ori în satul a­cesta, unde ră­mân case părăsite și coasele ru­ginite.
Și cad frunze, și cad mereu, până în­tr-o zi, când fulgii mari vor acoperi toa­te văile și culmile Mun­­ților Apu­seni.
Doamne, dacă pu­ri­tatea albului zăpezii ar aduce cu el și ceva bun pentru aceste minunate locuri aflate pe Arie­șul Mic, pentru a face via­ța moților mai ușoară, pen­tru ca aceste locuri de vis să nu rămână pustii!
Înv. MINERVA TOADER
loc. Târsa, com. Avram Iancu, jud. Alba


Calendarul pădurii

La baza unui munte se află aproape în­tot­dea­una o apă și un drum. Începi să urci și vezi pă­durea falnică de foioase, cu frunze căzătoare, mai puțin rezistente la vânturile de la mijlocul muntelui. Dar ce le pasă? La primăvară, vor înverzi din nou.
Apoi, încep pă­durile mari, de brazi, cu cetina lor veșnic verde, rezistente și în­țe­lepte, aidoma ce­lor trecuți de pri­ma lor tinerețe, și care râd, par­că, de suratele lor, foioase și zvă­păiate, "vul­nera­bi­le" la venirea ier­nii.
Rășinoasele - mai înțelepte, mai imperturbabile - nu-și mai dăruiesc coroana foliară pământului toamnei, ci se conservă pentru ele, se autoconservă și, aidoma vieții noastre de după maturitate, au energie din ce în ce mai puțină de risipit.
Foioasele "tinerele" își permit să-și arunce an de an frunzișul în vânt: asta, pentru că sunt sigure că vine ea, pri­măvara, și verdele crud! (Nu știu dacă ați văzut vreo­dată pământul din cele două feluri de păduri. Uitați-vă mai atent și nu cred că veți uita prea curând bogăția se­mințelor germinate din pădu­rile de foioase, și nici sărăcia pămân­tului "acru" din umbra pădurilor de brad.)
În vârful muntelui sunt pajiștile alpine, date par­că de Dumnezeu pentru a te odihni după suișul greu al ANI­LOR-PĂDURE. Aceasta e odihna de dinain­tea Marii Că­lătorii în Împărăția Cerurilor.
CARMEN-MIRELA PAVAL
ing. silvic - Buzău


Batista cu amintiri

Vântul aducea, de după Dealul Bădulesii, toam­na în sat. Adunată pe lângă casă, Bâta în­cepea să-mi spună povești. Eram pe atunci o fetiță nedată la școală și pe ea mi-o amintesc așa cum a fost mereu. Pe cap purta bariș negru, înnodat în crește­tul capului, cu mândria unei regine ce-și poar­tă coroana cu diamante. Că­ma­șa albă, cu mâ­neci largi și poale lungi. Din betelia vâlnicului își sumețea că­mașa și-i făcea sân. Acolo, în sânul cămeșei, purta Bâta batista cu amintiri. Am a­flat povestea ei adevărată într-o zi de primăvară, când frământa bra­doșii pentru ziua celor 44 de mu­cenici. De cu seară, cernea făina în căpistere și o punea în ca­să, pe sobă, să fie uscată și caldă a doua zi, când se apuca de fră­mântat. Ca să o ajut, țineam de capătul căpisterii, ca să frământe coca bine, să fie bradoșii pufoși și buni. Cât fră­mânta, Bâta se jelea. Se jelea și fră­mân­ta. Un singur nume înțelegeam: Stă­nică, copilul ei. Îmi era milă de ea și, ca să nu mai plângă, o rugam să-mi spună o poveste adevărată. Și povestea, și eu as­cultam. A rămas văduvă cu patru copii mici, la 28 de ani. Și era tare săracă, și nu avea de nici unele. Muncea cu ziua pe la cei avuți din sat, iar seara se întorcea cu un ciurel de făină sau mălai, strâns legat în șorț. Câțiva codri de pâine îi ținea strânși, la piept, ca pe niște decorații de eroi. Așa și-a hrănit și a crescut co­piii. Ră­­nile palmelor și le vindeca mângâind creș­tetul micuți­lor ei. A trecut timpul, copiii au cres­cut mari. Au venit vre­­muri grele, dar mai rău, a venit războiul. Cei doi băieți au plecat de lângă ea. După șapte ani, unul din ei s-a întors. Dar viața avea să-i ră­nească inima pentru totdeauna. Departe de ea și de țară, într-un amurg vine­țiu de iarnă, cel de-al doilea fecior, sergentul Roman Stan plătea cu viața lui, apărându-și patria. L-au găsit sub geana pădurii, cu privirea în cer, acoperit de man­taua zăpezii proas­păt ninse. Luase cu el cuvinte ne­rostite, spe­ranța și ziua de mâine. În locul băiatului, Bâta a pri­mit un petec de hâr­tie, pe care nu a știut nicio­dată să îl citească, și o mână de pământ de la mormântul lui. Acestea erau amintirile Bâtei, ce le ținea legate cu sfințenie în batistă. Ziua le ți­nea în sân, iar seara le punea sub căpătâiul de la cap. A plecat cu ele dincolo de timp.
Când frământa bradoșii, Bâta își dorea cu ar­doare un fir de miere, să-i ungă, și nucă pisată, să-i tăvălească prin ea, dar era săracă, și îi ungea cu apă îndulcită cu zahăr. După ce frământa, eu, cu pi­cioarele în opincile ta­tă­lui meu, dam fuga pe vale, la Călmățui, să aduc trestie, să orneze Bâta cu ea bra­doșii. În trestia de pe mal îmi piteam copilăria...
Luna și stelele cerului și-au scuturat cu vremea argintul în părul meu. A venit rândul meu să frământ bradoși. Frământ și jelesc. Frământ și îmi amintesc. În ja­lea mea, strig numele dragi mie: Păuna, Tu­dora, Traian. Ce păcat că n-a trăit Bâta să vadă câtă miere am adus și câtă nucă am pi­sat! Cu picioarele în ghete fru­moa­se, de piele, am mers pe malul Căl­mă­­țu­iu­lui, să iau trestie pentru ornat bra­doșii. Dar acolo am aflat că trestia și copi­lăria mea, sătule de atâta așteptare, ple­ca­seră în lume, după mine, să mă caute. Malul Căl­mă­țuiului rămă­sese pustiu...
IOSIF GICA - Constanța

Iarna țăranilor mei

Țăranii mei nu se pot îmbolnăvi decât toamna târziu, după ce au tras mustul și au strâns recolta. Durerile lor parcă sunt mai păcătoase ca oricând, frecțiile cu țuică sau hrean nu ajută cu nimic, vor să se mintă că e ceva trecător și obțin doar grimase adânci de durere.
Copiii vin tot mai rar de la oraș. "Sărut mâna, tată, sărut mâna, mamă!", sună fals, nepoții au cal­culator, nu mai ascultă povești cu "Neghiniță", tim­pul curge aiurea, țăranii mei sunt mai buimaci ca nicio­­dată.
Rotirea ciorilor în văzduh anunță iarna ce va să vie. Urcându-se în autobuzul acoperit cu noroi uscat până la geamuri, țăranii mei ajung la spitalul unde au mai fost acum mulți ani, unde doctori mari i-au făcut bine și le-au recomandat la plecare multă, mul­tă odihnă.
Sunt aceiași doctori, un pic mai bătrâni, un pic mai triști, nu mai glumesc cu țăranii care, într-un colț de cabinet, pun cu grijă cea mai moțată găină din curte și așteaptă ne­răbdători pastila ce le va adu­ce sănătatea înapoi.
Într-unul din saloanele spitalului își așază meti­cu­los pe noptieră sacoșa de plastic, cu un litru de lapte și mere dulci, cu aromă palidă de fân, lângă iaurtul, bananele și apa minerală a colegului de pat, om de la oraș, pe care poveștile țăranilor mei, cu fron­tul, cu urșii și lupii întâlniți prin păduri, nu îl inte­resează, căscatul lui de plictiseală făcân­du-i să tacă sfioși.
Țăranii mei, cu cicatrici lăsate de plug și de coasă, se sperie când văd acul seringii în mâinile asis­tentelor, grăbite să găsească o venă sau să schim­­be o perfuzie.
Noaptea, cerul orașului nu are Ursa Mare. O fi din cauza fumului de la Combinat. Țăranii mei știu însă că va cădea brumă, după direcția vântului, după freamătul vrăbiilor. Ar vrea să comunice această sen­zațională descoperire, dar se sperie, neștiind ce re­acție vor avea colegii de salon, dacă vor fi deran­jați de la cititul ziarelor sau rezolvarea integra­melor. Se mulțumesc să lase pe pervazul ferestrei firimituri pentru vrăbii, sin­gurele făpturi cu care au încheiate tratate de pace de când sunt captivi în spital.
Apoi țăranii mei pleacă acasă. Vine ziua cea mare a lăsării la vatră. Cu aceeași sacoșă de plastic în mână, ies pe ușa salonului, la fel de slabi și la fel de bolnavi, însoțiți de copii. Se miră de forfota mare din casă, de pre­zența notarului, a preotului, nu înțeleg nimic sau, poate, se fac că nu înțeleg... Și așteaptă iarna. Sau poate...
DANIEL TUDOR - loc. Strejnic, jud. Prahova