Oaspeți din lumea de dincolo

Andrei Cheran
- Fascinată de OZN-uri, lumea așteaptă debarcarea extratereștrilor. În vremea asta, vizitatori din lumea de dincolo sunt văzuți frecvent pe Pământ -

Vreme de secole, cultura occidentală a fost con­diționată de un punct de vedere ma­te­rialist, care considera universul ca o ma­și­nă gigan­tică, alcătuită din lucruri moarte. Recent, știința a făcut descoperiri care revoluționează viziunea asu­pra lumii, deschizând perspective noi atât asupra noastră, ca indivizi, cât și asupra naturii cosmosului în care trăim. Fi­zica cuantică a do­ve­dit că ma­teria, așa cum o cu­noaș­tem noi, nu există în rea­litate, că ea este - după cum o definea Einstein - "o formă con­densată de energie". Se pu­ne, în mod firesc, între­ba­rea: dacă ma­te­ria nu mai este materială, nu e ridicol, oare, să ape­­lăm la ma­terialism, pentru a nega fapte supra­na­turale, care există, dar pe care nu le putem ex­plica cu rațiunea noas­tră carteziană? Astro­fi­zi­cia­nul englez V.A. Firs­toff, membru al Societății Regale de Științe, spune tex­tual, în lucrarea sa "Life, Mind and Galaxy": "Să afirmi doar existența materiei, excluzând-o pe cea a spiritului, este cea mai ilogică dintre atitudini, străină complet de descoperirile fizicii moderne, care do­vedesc că nu există materie, în sensul strict al cu­vân­tului".
"Dacă aș mai avea o viață", spunea Freud, "aș con­sacra-o studiului ocultismului, mai degrabă decât psihanalizei." Să urmărim împre­ună câ­teva întâmplări legate de unul dintre cele mai tul­bu­rătoare capitole ale pa­ra­psi­hologiei: aparițiile din lu­mea de din­colo. Ele au fost selectate și incluse în cărți tipărite re­cent, sem­nate de cercetători și savanți de renume inter­na­țional.

Un musafir în bucătărie

Să începem cu o încercare de definiție: ce se înțe­lege prin "apariții din lumea de dincolo"? Suma ex­pe­rien­țelor trăite de diferite persoane lasă să se în­țeleagă că este vorba despre anumite "prezențe", "ma­­nifestări" de natură "eterică", având o vagă consti­­tuție fizică, de formă uma­nă sau animală. Există și martori care spun că au atins o astfel de apariție, având senza­ția că au simțit ceva "viu". Cele mai convingătoare dovezi legate de aceste manifestări îi aparțin unui doctor în psi­ho­logie, Julian Burton, care a realizat o anchetă știin­țifică cu acest subiect. La în­ceput, ches­tio­narele sale au fost trimise la câteva institute ame­­ri­cane de cercetare extrasen­zo­rială din Los Angeles. Între­bă­rile adresate erau strict limitate la numirea unor eventuale con­tacte cu persoane din lumea de dincolo. Pentru că numărul răspunsurilor afir­mative a fost uriaș - peste 75% din totalul subi­ecților -, Burton a bănuit că parti­ci­panții la anchetă, ei înșiși cer­cetători în domeniul psi­ho­logiei, fuseseră influențați de interesul lor pentru lu­mea de dincolo. Atunci a mai expediat un rând de chestionare, de data asta pe adresa unor universități cu profil rea­list. Răspunsurile au de­pășit din nou pro­cen­tul de 50%, deși subiecții erau viitori ingineri și tehni­cieni. Încu­ra­jat de efectul demersului său, psihologul en­glez a alcă­tuit peste 2000 de dosare, continuându-și munca în Ca­li­fornia și în Illinois.
Interesul lui Burton pentru parapsihologie a apărut într-o împrejurare dramatică, legată de decesul mamei sale la numai 50 de ani. Foarte afectat de dispariția ei - murise brutal, într-un accident de mașină -, la șase luni de la moarte, a văzut-o brusc în bucătăria aparta­men­tu­lui. "Era într-o seară de septembrie și aveam mu­safiri. Tăiam un ananas în bucătărie, când am auzit în spatele meu niște pași. Am crezut că este soția mea. M-am întors să o întreb unde pusese salatiera, dar în fața mea stătea mama. Era vizibilă, pă­rea mult mai tâ­nă­ră decât în momentul mor­ții. Purta un taior albastru deschis, cu un gu­ler din blană, pe care nu-l văzusem niciodată pe ea. Încet, încet, silueta a dis­părut. A doua zi, i-am telefonat surorii mele, pentru a-i po­vesti întâm­plarea. A im­pre­sio­nat-o puternic și a început să plângă în hohote, între­bân­du-se de ce nu i se arătase și ei. Când i-am po­ves­tit cum era îmbrăcată, a rămas, pur și simplu, încremenită, spu­nân­du-mi că, înainte cu o săp­tă­mână de accident, fuse­seră la cumpărături amân­două și mama încercase taio­rul acela, pe care ar fi dorit să și-l cumpere. Din păcate, era de firmă și costa mult prea mult."
La vremea aceea, Julian Burton avea 31 de ani și, cu toate că preda psi­hologia la un co­legiu, s-a întors la uni­versitate, pentru a-și da doctoratul pe o temă extra­sen­zorială. "Apariția mamei mi-a dat ideea tezei de doc­torat. Pre­sim­țeam că sunt o mulțime de oameni care trăi­seră experiențe similare cu a mea. Chiar dacă cerce­tă­rile pe care le întreprind în prezent mi-au oprit ascen­siu­nea în ierarhia profesorală, sunt sigur că efortul meu va fi răs­­plă­tit. Cele două mii de cazuri înregis­tra­te, cu cele mai pertinente metode de anchetă, că­rora li se vor adău­ga, în curând, încă o mie, reprezintă o bază de cercetare con­­cretă, care va trebui luată în se­rios."

Băiatul cu guler de marinar

O lucrare de bază privind feno­menul aparițiilor din lumea de dincolo este cartea psihologului englez An­drew MacKenzie, intitulată "Invizibilul și vi­zibilul". Printre nu­­meroase relatări inserate în ea, se află și aceea a unei pro­fesoare din Essex, care a deve­nit mai târziu scena­riul unui serial de televiziune de mare succes. D-na Judy Miles, în vârstă de 34 de ani, parti­ci­pase la o petrecere de botez în familie, unde a remarcat un copil de o frumusețe aparte, pe care nu-l mai văzuse ni­cio­dată până atunci. "Avea ochi albaștri, un chip zâm­bitor, purta pantaloni lungi și o cămașă cu guler în stil marinar. Alerga printre ceilalți copii, care devorau por­ții uriașe de prăjituri, fără să mănânce nimic. Nu vorbea cu nimeni și nimeni nu părea să-l observe. L-am scăpat din vedere, dar, când ne-am luat cu toții la reve­dere, am observat că băiatul nu mai era. A doua zi", po­ves­tește mai departe d-na Miles, "mi-am amin­tit de el și am întrebat-o pe fiica mea, în vârstă de 9 ani, dacă știa cine era băiețelul acela ciu­dat. Nu-l văzuse! Niciunul dintre copiii cu care alergase prin casă nu semă­na cu descrie­rea mea! În seara aceleiași zile, o invita­sem la noi la masă pe prietena mea, căreia îi fu­se­sem musafiri la botez. Am în­tre­bat-o și pe ea cine era bă­ie­țelul îm­bră­cat în cămașă de ma­rinar. Du­pă o clipă de tă­ce­re profun­dă, m-a întrebat: «A­vea ochi al­baș­tri și un chip zâmbitor?». Am confir­mat. Surprinsă - e­ram prima per­soană care vă­zuse ceea ce nu­mai ea, din întreaga fa­­mi­lie, izbutise să vadă - mi-a spus că, de când locuia în casa aceea, îl văzuse tot tim­pul pe băiețel. Când a apă­rut prima dată, în­dreptându-se spre scara ce urca la etaj, a crezut că e un copil de pe stra­dă. Dar ușa de la intrare era închisă, iar când a urcat după el, copilul nu mai era. Venea întotdeauna când ea era sin­­gură în casă sau când fiii ei se jucau în camerele de sus. Nu spunea nimic, dar prezența lui era se­si­zabilă, în sensul că putea, de exemplu, să-i audă pașii pe coridor, în vreme ce ea gătea la bucătărie. Într-o zi, l-a au­zit pe fiul ei cel mai mic, în vârstă de patru ani, vorbind în camera lui. Când a cobo­rât, i-a spus că vorbise cu băiatul cu guler de marinar, care venea să se joace cu el.
Vreme de șase ani, aparițiile acestea s-au repetat de vreo douăsprezece ori, până când locatarii casei de pe Amyand Road nr. 10 s-au mutat. În timpul pre­gătirii baga­jelor, co­pi­lul cu ochi albaștri fugea de colo colo prin casă, neli­niștit. Apoi, locuința a rămas neocu­pată vre­me de zece ani, după care a fost de­molată, pe locul ei ridi­cându-se un su­permarket."
Nu s-a aflat niciodată cine era băiatul cu chip de înger. Primii proprietari, care construiseră casa, nu avu­seseră copii, iar veșmintele băiatului erau cu mult prea moderne, ca să fi trăit aici într-un secol trecut. Cazul ilus­trează cum nu se poate mai bine faptul că nu toată lumea poate să vadă aparițiile din lumea de dincolo, ci numai anu­mite persoane, alese nu se știe pe ce criterii și, mai ales, copiii mici.

Femeia din lift

Una dintre cele mai im­presio­nante apariții con­tem­porane este relatată de dr. Elisabeth Kubler Ross, în cartea ei "Moartea este un răsărit de soare". Me­dic anes­tezist într-un spital de urgență american, a fost pri­mul spe­cialist care a stu­diat feno­me­nele legate de apro­pie­rea morții, în­soțind mii de muri­bunzi în călă­toria lor către pragul dintre lumi. Într-o zi, pe când urca cu liftul la sala de curs a univer­sității unde lucra ca pro­fesor-invitat, Elisabeth Kubler Ross a observat o fe­meie. Se uita fix la ea și zâmbea. Ului­tă, doctorița și-a dat sea­ma că are în față pe una dintre fostele sale paciente de la ur­gență, care mu­rise în urmă cu un an. Apariția era vaporoasă, dar nu transparentă, nu se ve­dea prin ea. "Dr. Ross - i s-a adresat femeia cu o voce clară - ier­tați-mă, dar a tre­buit să revin. Îmi per­miteți să vă în­so­țesc până acasă? Vă aștept până ter­mi­nați seminarul."
"Sunt medic cu două specializări", comentează în­tâm­plarea, în carte, dr. Elisabeth Ross. "Psihiatru și anes­tezist. Am lucrat multă vre­me cu bolnavi schi­zo­frenici și îi iubesc. Când îmi descriu halucinațiile lor vizuale, le răs­pund: «Știu, vedeți o fecioară pe perete. Dar eu n-o pot ve­dea». Acum, îmi spuneam aceleași lucruri și mie: «Elisa­beth, tu știi că vezi aceas­tă moartă în fața ta. Dar nu poate să fie ade­vă­rat».
În timpul drumului cu mașina până acasă, mă în­trebam dacă ceea ce se întâmplă este posibil. Îmi repe­tam: «Sunt prea obosită. Am nevoie de o vacanță. Tre­buie să ating această arătare ca să văd dacă există cu ade­vărat»."
Dr. Ross a întins mâna către femeie, să vadă dacă la atingere ea se va risipi. I-a atins pielea, ca să vadă dacă e caldă sau rece. "A fost cea mai teribilă ex­pe­riență din viața mea", spune ea. "Când am ajuns la ușa locuinței mele, a des­chis-o ca și când eu aș fi fost invitata ei. Cu o delicatețe irezistibilă, mi s-a adre­sat: «Dr. Ross, a tre­buit să vin de pe lu­mea de dincolo, pentru două motive: mai întâi, ca să vă mulțumesc pentru tot ceea ce ați fă­cut pentru mine înainte de a muri. Dar adevăratul mo­tiv al prezenței mele aici este o rugăminte: nu abando­nați cer­ce­ta­rea dvs. asupra morții, nu acum». O pri­veam, spunându-mi întruna că nu este adevărat. Îmi amin­tisem și numele: fe­meia din fața mea se numea Eva Schwarz, murise și fusese îngropată în urmă cu un an. În plus, eu nu credeam în vedenii și apariții din lumea de dincolo."
Ca să se convingă că nu visează, Elisabeth Ross a atins câteva obiecte familiare de pe birou. A pipăit lem­nul mesei, scaunul pe care ședea. Toate erau con­crete, prezente, nu visa. Musafira bizară a întrebat-o atunci dacă știa cum îl poate găsi pe preotul care o împărtășise înainte de moarte, în camera de spital. Omul de știință care era dr. Ross a avut atunci o tresărire de luciditate. "Preotul locuiește în prezent la Urbana. Ar fi fericit să primească de la dvs. câteva cuvinte în scris. Uitați un creion și-o hârtie." Apa­riția a luat ustensilele, notând câteva litere pe coala de hârtie imaculată: Eva Schwarz. "Bineînțeles - spune Elizabeth Ross - am păstrat hâr­tia aceea ca pe-o comoară. Nu i-am putut împăr­tăși ni­mă­nui experiența mea atât de teri­fiantă, dar hârtia aceea am pus-o într-o ramă și o țin la mine în birou."
"Cazul Schwarz (cum e numit în lite­ratura de spe­cia­litate) e considerat drept deosebit de interesant, pen­tru că a fost raportat de un medic de reputație inter­na­țională și, mai ales, pentru că apariția a lăsat o dovadă ma­terială despre re­ve­nirea ei pe pământ. Un fapt excep­țio­nal!"
În mod evident, când oamenii au parte de asemenea întâmplări, spiritele poziti­viste îi consideră "detracați" sau "ne­buni". Din cau­za asta, majoritatea lor pre­feră să tacă și nu vorbesc decât cu oameni de în­cre­dere, de obicei persoane care au trăit același tip de experiență.
"Ați fost vreodată în contact cu o persoană dece­dată?", și-a între­bat cititorii, revista americană "Na­tio­nal Opinion Research Cen­ter", de la Universitatea din Chi­cago. 27% dintre persoanele inter­vievate au răs­puns afirmativ. Când s-au adăugat și răspunsurile unor persoane văduve, eșantionul a crescut la 51%. Reluat recent, studiul a demonstrat că și 38% dintre adolescenți avuseseră acest gen de experiențe...

Locatara din cimitirul Père Lachaise

Alexandra Cazorla este un medium superdotat în psihometrie. Când atinge un obiect, intră în contact cu cei cărora le-a aparținut. Ea consultă numeroase per­soane, dornice să descopere fapte uitate, nere­zolvate în trecut. Într-o zi, a primit vizita unei femei, care se pro­gramase prin secretară, fără a-și lăsa nu­mele. Era o femeie tânără, dar ciudată, pe care Alexandra își amin­tea că o mai în­tâlnise la un festival de clarviziune or­ga­nizat la Cannes. O izbise atunci, prin compor­ta­mentul ei cam bizar și părul negru și foarte lung. Venise îm­bră­cată în negru, cu rochie lungă și mănuși din dantelă. I se adresase Ale­xandrei, spunându-i: "Vă căutam!". Având în vedere că era luna iulie și foarte cald, ținuta femeii era cel puțin insolită, dar și mai surprinzător era mirosul puternic de naftalină pe care îl răspândea. La un moment dat, cineva îi oferise un pahar cu apă, iar ea refuzase, spunând: "Nu beau niciodată" și dispăruse în mul­țime, după ce o aver­tizase pe Alexandra că o va cău­ta. Și iat-o, acum, pe scaunul din birou: cu aceeași fustă până-n pământ și cu aceleași mănuși de dantelă. "Era palidă, subțire, aproape diafană, cu părul lung care îi cobora către talie. Aveam impresia că e plată, că nu are relief. Vorbea sacadat, cu o voce metalică și stridentă. Se plângea de faptul că mama ei nu voia să-i recunoas­că talentul de muziciană. Și-a deschis poșeta din care a scos câteva partituri rupte și îngălbenite. Chipul ei nu avea nici un fel de expresie, niciun pic de surâs. Sim­țeam că trăise o dramă. Pri­virea mi-a fost atrasă de un șal de mătase, pe care îl purta înfășurat la gât. «Am fost strangulată», a spus. Din ce în ce mai stupefiată, am întrebat-o unde locuiește. «În cimitirul Père Lachaise», mi-a răspuns. «În împrejurimi, vreți să spu­neți!». «Ba tocmai în cimitir», a insistat. Apoi mi-a spus un număr de alee din cimitir. Am sim­țit că mă trece un fior. Când între­vederea s-a terminat, a scos din gean­tă o monedă mică, pe care mi-a întins-o. Am avut sen­­timentul că este singurul ban pe care-l avea. Era o piesă de argint fran­țuzească, cum nu mai văzusem până atunci. Tulbu­rată, n-am mai avut curaj să-i vorbesc și am acompa­niat-o până la ușă. A refuzat însă să meargă în fața mea. Îi simțeam prezența în spate, deloc agrea­bilă! Când am ajuns, în fine, la ușă și am deschis, pentru a o lăsa să trea­că în ante­ca­mera unde se afla secretara, fe­meia în negru dis­păruse! Am păstrat moneda. E datată 1880. O țin în­tr-o cutie, încuiată, dar n-o ating ni­ciodată, de teamă să nu vină apariția înapoi."

Doctorul Moody și oglinzile

Oglinzile și celelalte suprafețe reflec­tori­zante par să faciliteze fenomenul apari­țiilor. Vechii greci și egipteni le foloseau cu succes pentru a ghici viitorul. Inspirân­du-se din "psychomanteum"-ul grecilor, doc­­torul Ray­mond Moody, autorul cele­brului best-seller "Viața de după viață" (tra­dus și în limba ro­mâ­nă), a ela­borat un sistem de vizi­uni prin intermediul oglin­zilor, care faci­lita întâlnirea cu membrii de fa­milie decedați. Printre numeroasele expe­ri­mente orga­ni­zate de către celebrul profesor, există unele de-a drep­tul stupefiante, trăite în colectiv, alături de stu­denții și de colegii săi, profesori universitari. În căr­țile sale, dr. Moody afirmă că aceste întâlniri erau trăite ca niște eve­ni­mente reale, și nu drept ceva ținând de imaginar. "Toți subiecții care au par­ticipat la experiențe mi-au con­­fir­mat că aceste întâlniri erau per­fect reale și că sim­țiseră pre­zen­ța reală a celor care îi pă­ră­siseră în urma unor de­ce­se. În cincispre­zece la sută din cazuri, su­biecții au au­zit chiar și vo­cea de­func­ților, o voce per­fect audi­bilă. În unele ca­zuri, comu­ni­carea s-a pro­dus prin te­le­patie. Ray­mond Moody notează: "Două­zeci și cinci la sută din­­tre cei care doreau să revadă un defunct nu l-au vă­zut decât după în­toar­cerea aca­să. Se pare că reu­șita expe­ri­men­tului depinde de in­ten­sitatea puterii de evocare ima­gi­nativă și de emoția celui care își chea­mă la întâlnire un mort iubit, a cărui me­mo­rie e celebrată constant".