ANA ASLAN - Geniul care a oprit timpul

Redactia
- Ce-au avut în comun Charles de Gaulle cu Marlene Dietrich, Nikita Hrusciov cu Claudia Cardinale, Indira Gandhi cu mareșalul Franco? Geniul unei românce care a demonstrat cu dovezi științifice că timpul poate fi oprit. Sau, cel puțin, întârziat -

Avionul lui Onassis

În anii '60-'70 ai secolului trecut, aterizarea unui avion privat pe un aeroport românesc reprezenta un adevărat eveniment. Chiar da­că presa acelor vre­muri, prinsă cu planuri cincinale și discursuri ne­sfâr­șite nu relata nimic despre ase­menea întâmplări, când avionul personal al lui Aris­totel Onassis a ajuns la București, informația s-a răspândit rapid în lumea celor care aveau acces la știri "pe sub mână". Un fost angajat al aeroportului își amintește și astăzi cum toți lucrătorii comerciali de pe Otopeni se uitau la aparatul de mici dimen­siuni care tocmai ateri­zase, așteptând, cu sufletul la gură, să vadă cine co­boară din el. "Auzisem, pe surse, că tre' să vină Onassis. Îmi terminasem tura, da' n-am vrut să plec acasă... nu mă interesa grecu', văzusem o dată o foto­grafie... avea o burtă mai mare ca a lu' bu­nicu'... da' speram că n-a venit singur, c-a luat-o și pe Jackie... nevasta lu' Kenne­dy... Văzusem câ­teva fotografii de-ale ei, o femeie de milioane". Însă, spre dezamăgirea celor prezenți, nicio pasageră cele­bră n-a coborât din avionul lui Onassis. S-a urcat, în schimb, cineva: o doamnă elegantă, fru­moasă, sigură pe ținuta ei marțială - Ana Aslan. Aero­nava miliar­darului grec venise special la Bucu­rești, pentru cel mai celebru medic al plane­tei în acel moment, Ana Aslan, doctor și om de știin­ță, care prin invențiile sale asigura statului român, în acea perioadă, profituri de zeci de milioane de do­lari, anual.
Creatoarea geriatriei n-a fost deloc copleșită de extravaganța gestului domnului Onassis, care își trimisese în România propriul avion special pentru ea. A primit invitația fără mari emoții și a acceptat că­lătoria, ca pe o solicitare de vizită medicală la do­mi­ciliu. Firește, era o solicitare mai puțin obișnuită și un domiciliu ceva mai îndepărtat, doar doamna Aslan știa, la fel ca restul mapamondului, cine este și ce reprezintă armatorul grec. Dar după ce cunos­cuse zeci de șefi de stat și personalități politice, eco­nomice și culturale, de pe toate meridianele și care îi urmaseră tra­ta­men­tele, devenise imu­nă la cele­britate. Iar un pro­prietar de vapoa­re, fie el și cel mai bo­gat om din lume, putea cu atât mai puțin s-o inti­mi­deze pe Ana, care își pe­trecuse copilăria în portul Brăilei, pri­vind fascinată la zecile de na­ve care veneau și ple­cau încărcate și des­căr­cate continuu, um­plând Dunărea și bătrâ­nul oraș de larmă și for­fotă. Onassis era doar un viitor pacient.

Brăila, orașul copilăriei

Așa cum confirmă nu­me­roasele scrieri biogra­fice care i-au fost dedicate, Ana Aslan s-a născut la 1 ianuarie 1897, la Brăila, mezina unei familii înstărite care mai avea trei co­pii. Tatăl său, un om instruit, de ori­gine armeană, făcea comerț cu cereale, iar mama, care vorbea fluent mai multe limbi străine, se ocupa de educația copiilor. Trăiau într-o casă frumoasă și luminoasă care, fără a fi prea mare, le devenise un cămin drag și primitor.
Brăila începutului de secol 20 era un oraș foarte cosmopolit. Totuși, dacă Ana ar fi urmat des­tinul obișnuit al unei tinere de familie înstă­rită, încheindu-și via­ța printr-o căsătorie avan­ta­joasă la doar douăzeci și ceva de ani, poate că n-ar fi con­tat prea mult locul în care s-a născut. Dar dru­mul pe care și l-a ales a făcut ca fiecare detaliu al biografiei ei să con­teze.
Începând cu anul 1836, Brăila devenise port-liber (porto-franco), și la începutul secolului XX era un oraș foarte prosper, recunos­cut drept un important reper co­mercial pe har­ta Euro­pei. Spre exem­plu, la Bursa locală, în­ființată în 1882, se sta­bilea pre­țul cereale­lor pentru întreg conti­nen­tul european, iar activi­tatea economică des­fă­șurată în portul dună­rean acoperea a­proa­pe un sfert din în­tregul co­merț româ­nesc. Era un loc dinamic, în care se întâlneau oameni din toa­te colțurile pământu­lui, se construia intens (primul oraș românesc în care s-a folosit be­to­nul armat), se făceau afaceri, se investea în infra­structură modernă (tramvai, pa­vaj, iluminat public), se credea în progres, în posibi­litatea fiecăruia de a-și construi destinul cu multă muncă și ceva noroc. Și încă un detaliu relevant pentru des­­tinul Anei, o știre de ziar din anul 1893: "D-l Nicolae Jaja, far­ma­cist în Brăila, de origine din Ardeal, a instalat pe lângă far­ma­cia sa un laborator de chimie, sub con­ducerea d-lui Iorgu Bog­dan, care până acuma a fost șef de lucrări în laboratorul facul­tă­ții de medicină din București și are, în științele chimice, cele mai fru­moase pregătiri". Laborator de chimie, la Brăila, în 1893! Așa­­dar, era o vreme când, să te naști în Ro­mânia, la Brăila, era un avan­­taj pentru cei visători și în­drăz­­neți. În asemenea condiții, nu mai e de mirare că cei doi bă­ieți ai familiei As­lan, frații mai mari ai Anei, și-au luat licența în chi­mie, la Poli­tehnica din Dresda. Așa se poate în­țelege mai ușor și de ce viitoarea in­ven­ta­­toare a Ge­ro­vitalu­lui n-a fost de­loc intere­sa­tă de o "ca­rieră" de so­ție-mo­­del, ci a decis să-și con­­tinue edu­­cația pri­mi­tă la școală și în familie, într-un domeniu conec­tat organic de chimie, dar total atipic pentru o fată din România de a­cum o sută de ani: medi­cina.

Anii de ucenicie

Dar până să ajungă la medicină, Ana a mai avut un vis: a vrut să zboare. Nici nu se putea altfel pen­tru o tânără cu o inte­ligență străluci­toa­re și-o voință de fier, con­­temporană cu ma­re­le pionier al aviației, Aurel Vlaicu. Deloc surprin­ză­tor pentru o fire ca a ei, și în ciuda rezervei celor apro­piați, în 1913, când încă era elevă a Școlii Cen­trale din Bucu­rești, dom­nișoara As­lan a zburat ală­turi de un celebru pilot al vre­mii, Andrei Popovici. Acel zbor de la 16 ani, de care își va aminti cu emo­ție întreaga viață, a re­pre­zentat o bornă im­por­tantă în biografia Anei. Își în­cer­case curajul și putea să îndrăznească și pe drumul greu al meseriei pentru care optase. Mama ei nu a fost deloc fericită cu a­ceas­tă opțiune, care îi ți­nea fiica departe de casă, dar, refuzând să mănânce timp de trei zile, Ana a "con­vins-o" să accepte. Cu acordul fami­liei a con­tinuat să se pregătească și, pe 13 octombrie 1915, a fost admisă la Facultatea de Medicină din Bucu­rești. Un an mai târziu, studentă într-o Românie par­țial ocupată de trupele germane, Ana își făcea deja practica de specialitate în spitalele militare din Iași, alături de mari personalități ale medicinei româ­nești, fiind re­marcată inclusiv de membri ai Casei Regale a Ro­mâ­niei. La nici două­zeci de ani, a deve­nit o prezență obișnuită în saloanele răniților și în sălile de ope­rație, unde diferența dintre viață și moar­te era fă­cută, adeseori, de un fir de ață, sau de inspirația de ultim moment a unui doctor. A trebuit să lucreze mereu contratimp și să învețe într-o zi de război, cât ar fi învățat la școală, pe timp de pace, într-un an. A înțeles că lipsa resurselor sanitare poate fi uneori acoperită de entuziasm și creativi­tate. A acumulat experiență, a câștigat încredere, s-a de­prins să-și asculte instinctul profesional. A simțit, pe viu, ce înseamnă să te sufoce suferința și cât de im­portant este să respiri și s-o iei de la capăt.
După război, în 1919, a revenit la București. În anul III de facultate, a început să lucreze alături de reputatul neurolog Gheorghe Marinescu. A fost una dintre marile întâlniri din viața Anei Aslan, profeso­rul Marinescu, precursor al școlii românești de geron­tologie fiind, printre altele, autorul lucrării științifice "Bătrânețe și întine­rire", care avea să de­vină un reper necesar pentru studiile în dome­niul "întineririi științifice". După încă doi ani, în 1921, a trecut cu succes concursul de medicină in­ternă, fiind prima din­tre cei 32 de stu­denți care au par­ticipat la exa­men. Șeful comisiei de examinare, aca­demicianul Da­niel Danielo­polou, i-a transmis încântat: "Vă fe­licit, domnișoară, că sunteți pri­ma... re­gret că niciun domn n-a putut fi pe aceeași po­ziție." Sus­ținută de atâ­tea confir­mări, remar­cată și încu­ra­jată de titani ai me­dicinei româ­nești, prin­tre care și fondatorul șco­lii de en­docri­nolo­gie, I.C. Par­hon, Ana Aslan a ter­mi­nat, "zbu­rând", facul­tatea, în 1922, și și-a în­ceput, în forță, pro­digi­oasa carieră de medic specialist, profesor și, la un mo­ment dat... "creator de mi­racole", solicitate cu insistență în în­treaga lume.

Un accident providențial

Timpul s-a scurs repede și cu folos pentru doam­na doctor Aslan și, în 1949, pe când devenise titu­lara catedrei de medicină clinică din cadrul Facul­tății de profil din Timișoara, avea deja 25 de ani de carieră didactică, o vastă experiență în cele mai importante spitale din țară, cercetări științifice con­stante și numeroase articole și studii de specialitate publicate. Mai avea, ca orice profesor universitar, ore în care preda la facultatea bănățeană și, inerent, studenți entuziaști, dar și delăsători, care nu se pre­zentau la prelegerile sale. Deși era recunoscută pen­tru rigoare, doamna profesor alegea, totuși, să ac­cep­te absențele accidentale, interesându-se de cauza lor. Așa se face că, în momentul în care a aflat de cazul unui student care absenta de mai multe săptă­mâni, fiind imobilizat la pat, a decis sa-l examineze personal. În urma consultului, a descoperit ca stu­dentul în cauză suferea de o artroză acută și a decis să îi propună un tratament alternativ cu... procaină, o sub­stanță ale cărei efecte terapeutice le cerceta de multă vreme. Mă­gulit de interesul per­sonal al doam­nei pro­fesor, tânărul a acceptat tratametul, fără a avea însă mari așteptări. Dar efectele au fost ime­diate: "I-am cerut permisiunea tânărului de a-i administra zece cc soluție procaină, unu la sută, în artera femurală. După câteva minute, bolnavul a putut îndoi piciorul. Am continuat să-i administrez procaină, iar după câteva zile a putut părăsi spi­talul", mărturisea, bucuroasă, autoarea "experi­men­tului".
Așa a început po­vestea Gerovitalului, consi­de­rat, multă vre­me, un adevărat elixir al tinereții. Având pro­ba directă și imediată a efectelor sub­stanței care o preocupa de atâția ani, Ana Aslan, ajunsă la vârsta de 52 de ani, a decis din acel moment să se dedice exclu­siv fina­lizării studiilor asupra procainei. Și-a sus­pendat cariera didac­tică, și în următoarele 24 de luni, a făcut mai mul­te experi­mente pe animale și, ulterior, pe un lot de pacienți vârstnici. Rezultatele consemnate în urma injecțiilor cu soluție de procaină se dove­deau revoluționare, mai aproape de limitele mi­racolului decât de posibilitățile medicinei de la acel moment. Concret, se observau, la per­soane de vârsta a treia, evoluții spectacu­loase, precum repigmentarea părului, ate­nua­­rea simptomelor depresiei, re­facerea to­nusului fizic general. Prac­tic, se reușise sto­parea și chiar inversarea unor procese de îmbătrânire, considerate până atunci irever­sibile. Cum era de așteptat, ecourile n-au întârziat să apară. Deși întreaga activitate de cer­cetare se des­fășura într-o lume în care in­formația circula cu mare difi­cultate, magni­tu­dinea efec­telor tratamentului descoperit de "cercetătorul Aslan, din Româ­nia" a generat un amplu inte­res internațional. Sub presiu­nea evenimentelor și cu im­plicarea lui I.C. Parhon, autoritățile naționale au decis să sprijine în mod concret eforturile doamnei profesor, iar din acel moment, a început să se scrie istorie. În 1952, s-a înființat Institutul de Geriatrie din București - premieră mon­dială, model univer­sal, co­piat ulterior în majo­ri­tatea țărilor dezvol­tate. Tot în 1952, s-a pre­pa­rat oficial Ge­rovi­talul (vitamina H3) "cu acțiune în trata­men­tul fenome­nului de îmbătrânire, pre­cum și în bolile bă­trâ­­neții, în atero­scle­­roză, viti­ligo, scle­­ro­dermie". Din 1958, Gerovita­lul a in­trat în circuitul far­maceutic, fiind con­siderat un "me­di­ca­ment mira­cu­los", bre­vetat ulte­rior în peste 30 de țări. După încă 22 de ani, în 1980, este in­ven­tat un nou produs dedi­cat combaterii îm­bătrânirii, Aslavital.

Glorie și pacienți celebri

În anii '50-'60, după ce urmările șocului eco­nomic produs de cel de-al doilea război mondial au început să dispară, se resimțea un val general de opti­mism în întreaga lume. Se investea masiv în lo­cuințe și infrastructură, optimismul lua locul neîn­crederii, divertismentul se im­punea ca o industrie foarte rentabilă, iar "starea de bine a oamenilor" de­venise o preocupare majoră la nivel global. Deloc întâmplător, în această perioadă au apărut și veri­tabile staruri mon­diale. America îl avea pe Elvis, Ma­rea Brita­nie se mândrea cu Beatles, iar Româ­nia... nu stătea deloc rău, o descoperise pe Ana Aslan.
În a doua jumătate a anilor '50, după ce rezulta­tele testelor și experimentelor au fost confirmate oficial de lumea științifică, "eli­xirul românesc al tine­reții" a trezit un interes ge­neral. Fotografiile cu "bătrâ­nii întineriți" la In­sti­tutul de Geriatrie din Bucu­rești au fost publicate din Germania până în Statele Unite, și din Rusia până în Brazilia, iar doamna profe­sor Aslan - in­vi­tată la cele mai importante congrese științifice din în­trea­ga lume - era conside­rată un geniu medical, de­ve­nind, fără voie, o adevărată vedetă interna­țională. În mod firesc, n-au întârziat să apară nici recu­noaș­terile și premiile ofi­ciale. Printre aces­tea, meda­lia "Leon Ber­nard" acordată de Organi­za­ția Mondială a Sănătății, ordinul "Meritto della Republica" din partea guvernului italian, sau sta­tutul de "Cavaler al Or­dinului Palmas Aca­de­mica", distincție acor­da­tă de Franța. Toto­dată, a fost cooptată în foruri științifice presti­gi­oase, precum Uniunea Mon­dială de Medicină Pro­filactică sau Aca­demia de Științe din New York.
Ana Aslan devenise un fenomen mondial. Într-o lume care își do­rea să fie fericită, sană­toasă, fru­moasă și tâ­nă­ră, rezultatele cercetă­ri­lor Profesoarei răspun­deau exact acestor aș­tep­tări. În scurt timp, oameni de pe toate con­ti­nentele au început să solicite tratamentul miracu­los din Româ­nia. Spațiile de cazare și tratament ale Institutului de Geriatrie se dovedeau neîncăpătoare în raport cu cererile. De la oameni simpli, la capete încoronate, toți își do­reau să beneficieze de "elixir". Printre pacienții celebri s-au numărat președintele Franței, Charles de Gaulle, primul ministru al Indiei, Indira Gandhi, cancelarul german Konrad Adenauer, liderul URSS Nikita Hrusciov, actrițele Marlene Dietrich și Claudia Cardinale, actorii Charlie Chaplin și Kirk Douglas, pictorii Pablo Picasso și Salvador Dali, mareșalul Tito, mareșalul Franco și foarte mulți alții.
Lista cu personalitățile interesate de "terapia Aslan" este impresionantă și, foarte probabil, niciun medic din lume nu mai are un "portofoliu" similar de pacienți celebri, care, fie veneau personal la Bu­cu­rești, fie so­licitau un tra­tament de la distanță, fie fă­ceau toate e­forturile să obțină o vizită la domiciliu. Iar Profesoara își făcea me­se­ria cu ace­eași rigoare, indiferent că se afla pe insula Scorpio, în reședința lui Aristotel Onassis, sau în București, la Institut, în fața unui bătrân din Călărași, venit să-și trateze durerile. În toată cariera sa, Ana Aslan a ținut foarte mult să ofere o șansă la tratament și celor fără posibilități. Dacă celebrii pacienți străini plăteau sume consi­derabile statului român, ea s-a luptat mereu ca bătrânii din România să beneficieze de cure anuale gratuite. Acestea includeau, pe lângă sub­stanțele far­maceutice propriu-zise, o serie întreagă de proce­duri, fiecare schemă terapeutică fiind perso­nalizată în funcție de particularitățile pacientului. De altfel, pe parcursul întregii sale activități în fruntea Insti­tutului de Geriatrie, Profesoara și-a comunicat con­stant convingerea că fiecare om este diferit, are probleme, așteptări și nevoi diferite și, de aceea, o intervenție medicală eficientă trebuie să țină seama de toate aceste diferențe. Din păcate, în entuziasmul general, foarte multă lume a ignorat acest principiu, s-a mulțumit să aplice o cremă și să aștepte minuni. Iar în asemenea cazuri, rezultatele n-au fost cele scontate. Astfel, cei care n-au înțeles că Ana Aslan nu era un vraci, ci un om de știință, iar tratamentul său nu conținea o "pilulă miraculoasă", ci era o for­mulă medicală complexă, au căzut victima pro­priilor fantasme, pe care directoarea Institutului de Geriatrie a încercat mereu să le descurajeze, expli­când că "să fii veșnic tânăr nu înseamnă să ai 20 de ani, ci să fii optimist, să te simți bine, să ai un ideal în viață și să lupți pentru el".

Omul din spatele mitului

Ana Aslan a trăit 91 de ani și mai multe vieți: copilăria la Brăi­la, într-o familie fru­moasă și într-o lume care înflorea; adoles­cența la București, în­tre cursurile la Școala Centrală, zborul cu avionul și visul de a intra la medicină; pri­ma tinerețe, marcată de război, salvată de pasiunea pentru medicină; a doua tinerețe și maturitatea, cu o carieră didactică im­presionantă și experiența activității în spital; saltul curajos de la 52 de ani, când a renunțat la tot ce construise până atunci, pentru a încerca să facă o mare descoperire; confirmarea geniului său medi­cal, la 55 de ani, prin succesul muncii de cercetare, înființarea Institutului de Geriatrie și brevetarea Ge­rovitalului. Performanțele sale medicale au fost atât de mari, încât omul care le-a realizat a rămas uneori uitat în spatele mitului științific. Dar deși și-a dedi­cat întreaga viață profesiei, locuind, efectiv, într-un spațiu care aparținea de Institutul de Geriatrie și renunțând la posibilitatea întemeierii unei familii, Ana Aslan n-a fost un "robot medical", ci un om cu dorințe și pasiuni omenești, cu dezamăgiri și împli­niri, cu momente de suferință, dar și de fericire. Pe lângă cercetare, experimente, congrese și trata­men­te, cei care au avut norocul să îi fie aproape poves­teau că îi plăcea să citească, să asculte muzică cla­sică, să urmărească concursuri de patinaj artistic, spectacole de balet. Își dorea să fie la zi cu eveni­mentele din întreaga lume. Simțea nevoia să fie conectată la ritmul timpului său, poate pentru a i-o lua mereu înainte. Încă din tinerețe, a fost atentă la propria ținută, preferând să-și cumpere doar haine de calitate. Avea o eleganță discretă, inclusiv în rela­țiile cu oamenii. Nu-și făcea ușor prieteni, îi plăceau persoanele inteli­gente și directe, aprecia umorul, calitate care nu-i era deloc străină. În afara muncii, nu-și tolera niciun alt exces. Dormea, mânca, se relaxa cu măsură. Și iubea... așa cum iubesc oa­menii profunzi și ușor introvertiți, în liniște, cu mult consum interior și fără prea multe manifestări vizi­bile pentru ceilalți. Una dintre marile sale iubiri a fost profesorul și academicianul Daniel Danielo­polou, care i-a fost model și mentor, și pe care a con­tinuat să-l admire până la sfârșitul vieții.
Ana Aslan s-a stins din viață la 20 mai 1988. Ca răsplată pentru toate beneficiile aduse statului ro­mân, regimul comunist i-a refuzat dorința de a fi înmormântată după ritualul creștin-or­to­dox, fiind înhu­ma­tă laic la cimiti­rul Bellu. Se spune că această sfidare a ultimei do­rin­țe a unui om cre­din­­cios a fost o conse­cință a invidiei pe care Elena Ceau­șescu a sim­țit-o întotdeauna față de "Profesoară", cea care și-a câștigat pe merit toate titlurile, distincțiile și renu­mele internațional.

Moștenirea

După dispariția Anei Aslan, nimeni nu a putut să-i continue misiunea. Treptat, Institutul de Geria­trie și-a pierdut renumele și clienții, pe fondul unor grave erori manageriale produse în anii nouăzeci. În prezent, o plim­ba­re în curtea vastă a sanato­riului din Otopeni în care, cândva, era greu să întorci capul fără să vezi o "al­teță", o "divă" sau un geniu artistic, te convinge că tim­pul a vrut cu tot dinadinsul să-și ia revanșa îm­po­tri­va celei care, mă­car pentru o vre­me, l-a dat îna­poi. Chiar dacă au mai existat și încă mai există per­soane care s-au zbătut și se zbat să țină viu acel loc, să facă mult cu pu­țin, să con­ti­nue munca unei vi­zio­nare, a de­venit tot mai evident că străluci­rea de altădată a apus și nu se pregătește să se întoarcă.
În egală măsură, "terapia As­lan", cu cele două produse farma­ceu­tice Gerovital și Aslavital (co­laborare cu farma­cis­ta Elena Po­lovrăgeanu), consi­derate revolu­țio­na­re la timpul lor, căutate în toate col­țurile lumii, și-au pier­dut, astăzi, o parte din renu­mele de odini­oară. Oamenii le folosesc mai rar și după ureche, în for­mu­le mai curând cos­metice, decât medicale, și se declară dezamăgiți că nu înti­neresc! Și, ast­fel, în­cet, încet, bruma dezamăgirii se întărește, se soli­difică și amenință să îngroape o moștenire cu care, în loc să ne mândrim, parcă înce­pem să ne simțim din ce în ce mai inconfortabil.
Până acum câțiva ani, contestatarii muncii Anei Aslan veneau, în principal, din afara țării, animați pro­babil de interese mai curând economice. Însă în ultima vreme, pe lângă uitarea generalizată, se ma­nifestă și o ostilitate la noi acasă. Pe de o parte, se de­plânge starea Institutului, "din care nu se mai poate face nimic", fără a se propune ceva în loc, pe de altă parte, se iau de bune poveștile inventate pe alte meleaguri, referitoare la lipsa totală de efect a produ­selor brevetate de fondatoarea geriatriei mon­diale. În ambele cazuri, parcă ne pregătim să dărâ­măm trecu­tul, de ciudă că nu ne putem construi un prezent pe măsură.
Institutul creat de Ana Aslan nu trebuia să fie etern. A avut o perioadă de glorie, într-un context politic și economic foarte particular, dar, într-un fel, e firesc ca astăzi, în altă lume, să traverseze o criză. În egală măsură, produsele farmaceutice inventate în anii '50 sau '70 ai secolului trecut e natural să fie, o jumătate de secol mai târziu, întrecute de al­tele mai... moderne. Dar ar fi corect să nu uitam că acest tip de produse, cu adevărat eficiente împotriva îmbătrânirii, au fost create pentru prima dată în lume de românca Ana Aslan. Și așa cum nu le pu­tem reproșa lui Graham Bell că n-a inventat direct telefonul mobil, fraților Lumière că n-au făcut direct filmul 3D sau lui Traian Vuia că n-a construit direct un avion su­personic, nici realizările excepționale ale profesoarei Aslan nu pot fi umbrite de evoluțiile ulterioare. Poate că Gerovitalul, inventat în anul 1952, este astăzi o soluție relativ ba­nală. La fel de banală ca telefonul cu fir, filmul pe peliculă sau mătura. Fie­care creație are timpul său. Revoluția de ieri este normalitate astăzi și poate fi depășită mâi­ne. Dar sunt decisive saltul, desprinderea care des­chid o nouă lume și fac posibilă evoluția. Iar cheia evoluției, lăsată moștenire de Ana Aslan, în princi­piile muncii sale, este regene­rarea. Forța internă care te ajută să faci mereu ceva în plus. Să faci din bătrân, tânăr. Din puțin, mult. S-o iei de la capăt. Cum a făcut "Pro­fesoara" la 52 de ani. Să ai curajul de a încerca să creezi ceva nou. Să nu te mulțumești cu doar o realizare, un vârf, un mo­­ment bun. Să lupți pentru o idee. Să încarci și să descarci, de 40 de ori pe zi, ca pe vremuri, în portul Brăi­lei. Să pui cărămidă peste cără­midă. Doar așa poți face dife­rența. De aceea, poate cea mai im­portantă moș­tenire lăsată de Ana Aslan ră­mâne credința ei fermă, deplină și definitivă, în capacitatea de rege­nerare a ființei umane.
Iar când se întâmplă, o dată într-o generație, să rea­lizezi saltul, să creezi ceva ce, până la tine, nu exista... nu te mai intimidează ni­mic. Nici măcar dacă Bill Gates sau un alt Onassis modern își tri­mi­te avio­nul personal după tine...

DUCU POPA

Foto: AGERPRES (4),
Ana ASLAN - in memo­riam, Ed. Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 1997; Wikipedia;
http://www.ana-aslan.ro