Cred că am mai scris cândva aici despre una dintre cele mai bucuroase întâmplări din viața de cititor: când deschizi cartea unui autor ție necunoscut și, după primele zeci de pagini, ai revelația unui talent cu totul ieșit din comun. Așa am pățit și cu David Foster Wallace, un novator ce ne contrariază obișnuințele de lectură, experimentând tot felul de jocuri narative, ba etalând, ba păstrând asul în mânecă, cu un amestec de cerebralitate, extravaganță și pulsiuni pasionale care te seduc. Romanul pe care vi-l recomand azi l-a scris la 24 de ani, ca lucrare de licență în Literatura Engleză. Născut în 1962, fiul unor universitari americani, David s-a luptat decenii la rând cu o depresie gravă, a fost dependent de medicamente, iar la 46 de ani, în 2008, s-a sinucis. Era deja un scriitor foarte apreciat pentru volumele de proză scurtă, de eseuri, pentru publicistica din cele mai renumite reviste din SUA și mai ales pentru celălalt roman al lui, Infinite Jest, apărut în 1996 și intrat în topul celor mai bune romane de limbă engleză din secolul XX. Succesul, popularitatea nu au contat în decizia fatală. (Se pare că tensiunile mentale, tumultul interior, sensibilitatea excesivă a marilor artiști le fac unora viața insuportabilă). La noi, unde în ultimele două decenii se traduc atât de prompt cărțile scriitorilor contemporani occidentali, David Foster Wallace a fost ocolit până acum fiindcă e teribil de greu de tradus. Combină atâtea moduri diferite de a scrie, explorează posibilitățile limbajului de a comunica (sau nu) toată gama trăirilor, caracterizează personajele prin jargoane și sintagme corespunzând variatelor medii profesionale și sociale americane, ba chiar, atunci când nu găsește termeni care să-i acopere nevoia frenetică de exprimare, inventează cuvinte și alăturări paradoxale.
Vă dați seama câtă bătaie de cap presupune transpunerea în românește, în litera și spiritul originalului, a unui asemenea roman. Un pariu greu de câștigat. S-a încumetat un scriitor curajos, Adrian Buz (romanul lui, "1989", Editura Polirom, a fost considerat "cartea anului 2015" la Gala "Bun de Tipar"), iar performanța ar merita o medalie de aur, sau oricum ceva mult mai substanțial decât admirația cunoscătorilor. (E drept că l-am văzut în caseta redacțională și pe Răzvan Petrescu - un prozator afin cu umorul absurd, nevrozele și entuziasmele lui D.F. Wallace și bănuiesc că ceva-ceva din firescul versiunii românești s-ar datora și creionului său de redactor.) Romanul are o structură derutantă, ce reflectă percepția scriitorului asupra realității americane, cu multicolore fațete. "Povestea" e mereu ruptă cu tot soiul de alte povești, cu legături invizibile între ele, și care conjugă cu o vervă îndrăcită problemele americanului de azi, într-o mixtură de bun și rău, clocot fierbinte și calcul rece, frumos și hidoșenie. Inventivitatea, geniul gramatical, exuberanța pe care o degajă textul sunt ale unui tânăr care poate fi cu egală ușurință haios, patetic, candid, cinic, absurd. Firul narativ pornește de la tânăra Lenore Breadsman, fiica rebelă a proprietarului unui mare concern, și se spiralează până la încâlceală, prin fragmente narative scurte, parodiind genuri, specii și strategii tradiționale, pentru a surprinde o Americă pierdută în cețuri de sens. Din toată familia, Lenore nu ține decât la străbunica-tiză, care dispare fără urmă, împreună cu alți rezidenți, din casa de bătrâni elegantă (și ea proprietate a familiei). Ceea ce pornește ca o anchetă a tinerei pentru găsirea fugarilor devine un șir de aventuri printre vocile de sirenă ale societății și culturii americane de la sfârșitul sec. XX, de fapt o căutare de sine și de sens al vieții într-o lume care a luat-o razna. Confuzie între realitate și artificii consumeriste, între sentimente adevărate și surogate inculcate de mass-media, nevoia de evadare în fantezisme - nimic nu lipsește din această operă de virtuoz. Mi-ar plăcea ca Adrian Buz & Răzvan Petrescu să traducă și proza scurtă a lui D.F. Wallace, fiindcă e unul din scriitorii de care te îndrăgostești.