Este profesor la Universitatea din Jena, Germania, și la Universitatea din Viena, Austria. Personalitate a istoriografiei europene, a organizat și condus mai multe cercetări de teren privind aromânii din ț?rile balcanice. Pasionat de limbile aflate pe cale de dispariție și de culturile tradiționale care stau să piară, încearcă să le prindă ultimele străluciri și să le documenteze într-o arhivă pentru generațiile care vor veni și nu vor ști unde să-și găsească rădăcinile. L-am intervievat pe prof. Thede Kahl, cu prilejul unei conferințe pe care a susținut-o la București, pe tema cercetărilor sale legate de aromâni și meglenoromâni. La puțin timp după întâlnirea noastră, ca o recunoaștere a meritelor sale în acest domeniu, profesorului Thede Kahl i-a fost acordat, de către Universitatea "Vasile Goldiș" din Arad, titlul de Doctor Honoris Causa.
"Zburătorii" din Pind
- D-le profesor Thede Kahl, v-ați dat doctoratul cu o lucrare despre aromâni, vorbiți foarte bine aromâna și meglenoromâna, purtați costumul tradițional armânesc, și știți chiar juca armânește. Sunteți, totuși, german. Cum s-a născut această pasiune pentru dialectul aromânesc fără nicio legătură cu limba dvs. natală?
- Pe certificatul meu de naștere scrie Hamburg - un oraș cu care nu am așa de multe legături, deoarece am trăit acolo doar primii patru ani din viața mea. În schimb, din familie am moștenit principii de viață solide și multă dragoste de natură. De mic am mers împreună cu părinții mei în lungi călătorii prin Europa, învățând să dorm în pădure și să trăiesc în natură, fără ajutor din partea lumii civilizate și fără niciun contact cu ea. Cred că tocmai această lipsă de contact cu alți oameni m-a făcut pe mine atât de comunicativ și atras de alte culturi. Am fost un elev conștiincios, dar am preferat să învăț limbile turcă și greacă în loc să mă dedic matematicii sau anatomiei, pentru că limbile străine mă pasionau încă din copilărie. Tot mergând cu părinții mei în munții Greciei, cu rucsacul în spate, pe poteci de munte, sau cu caiacul pe râuri repezi, de multe ori, când nu ne puteam orienta, ceream lămuriri de la oamenii din satele întâlnite în cale. Tatăl meu, care e foarte simpatic, dar care nu a avut niciodată o aplecare pentru limbile străine, nu știa nici măcar cum să întrebe, așa că de cele mai multe ori, dialogul lui cu localnicii suna cam așa: "Venim de la.... ăăăă... cum se spune?... Și vrem să ajungem la.... ăăăă, am uitat cum se zice..." Drept pentru care, m-am hotărât că trebuie să învăț bine limbile străine, cel puțin ale țărilor pe unde aveam de gând să-mi petrec vacanțele, măcar ca să nu trec și eu prin asemenea situații caraghioase. Pe când aveam 15-16 ani, învățasem deja franceza și spaniola, făcusem latina la liceu, și am observat că în satele grecești din Munții Pindului, la Samarina, la Breaza, aproape de granița cu Albania, oamenii te salutau în grecește, dar când se depărtau, vorbeau ("zburau" - cum se spune în aromână), o altă limbă, care suna ca una apropiată de cele latine. Erau aromânii, vlahii din Munții Pindului, cum își spuneau. Așa că după ce am învățat limba greacă, am vrut neapărat ca să știu și limba aromână. Desigur, la vârsta aceea, nu știam nimic despre problemele istorice pe care le-au avut aromânii pe parcursul timpului. Imaginea lor era a unor oameni care trăiau în armonie cu natura, în niște sate fantastice, într-un stil de viață tradițional, dar care le aducea, în același timp, și o anumită prosperitate. Mai târziu, venind des în mijlocul lor pentru cercetări și trăind cu ei laolaltă, am învățat și cântecele lor, și dansurile. Eu chiar cred că muzica este cel mai bun profesor pentru cei care vor să învețe o limbă, sau să cunoască o cultură. Muzica este cea mai frumoasă declarație de dragoste și, așa cum ne exprimăm prin limbă, așa ar trebui să ne exprimăm și prin cântec și prin dans.
Moartea programată la vârf
- De câți ani durează această pasiune a dvs. pentru aromâni?
- Sunt douăzeci de ani de când mă ocup de culturi tradiționale. În timpul acesta, am colecționat momente minunate, am învățat foarte multe lucruri, acum am un sistem în minte, o "strategie" de cercetare, dar din păcate, nu mai am așa de mult timp ca să fac tot ce visez să fac.
- Se spune că dialectul aromân, laolaltă cu modul de viață arhaic se vor stinge. Poate fi oprit fenomenul acesta?
- Dispariția culturii aromâne a fost anunțată și acum cincizeci de ani, și acum o sută de ani, și iată că, totuși, limba se mai vorbește (mai sunt cam 350.000 de aromâni care vorbesc sau măcar înțeleg limba). Dramatică mi se pare alegerea lor vizavi de exprimarea publică a culturii lor, și aici vorbesc în special de Grecia, unde trăiește majoritatea aromânilor și unde cei mai mulți dintre ei vor să-și ascundă identitatea, limba. Politicienii ar putea contribui la schimbarea acestei stări de lucruri, prin încurajarea imaginii și exprimării publice a identităților. Dar tocmai asta nu fac și contribuie, prin pasivitatea lor, la stingerea culturii aromâne.
- Lucrarea dvs, "Istoria aromânilor" (editată și în România, în 2006), este un studiu realizat strict pe criterii științifice. Ați făcut pentru el o muncă uriașă de teren. Ce probleme ați întâmpinat lucrând la acest proiect, în comunitățile pe care le-ați vizitat?
- Lucrurile stau diferit. De pildă, un cercetător de teren în Albania găsește raiul, dacă se ocupă de aromâni, pentru că nimeni nu îl deranjează. La fel este și în Republica Macedonia, unde ei chiar au toate drepturile și sunt încurajați oficial să publice cărți și să facă școli în limba lor. În schimb, în Grecia, o țară care și-a luat angajamentul să câștige aromânii ca și parte din populația sa, există foarte puțină înțelegere pentru limba și tradiția aromânească și pentru cercetătorii care sunt interesați de aromâni. De exemplu, dacă în Republica Macedonia există câteva biserici și mass-media în aromână, în Grecia, astfel de activități sunt încă și acum de neimaginat. Nu cred că vreo lege europeană va fi în stare să schimbe această atitudine în Grecia, dar bizar este că și aromânii de acolo vor să se asimileze și să nu fie considerați o minoritate.
Un telefon de la poliție
- E greu să te ții departe de politică, atunci când faci ceea ce faceți dvs.? Zona aromânismului, de pildă, pe care o studiați, pare să fie un "teren minat".
- Nu e nevoie mereu să ai "ok"-uri politice, atunci când mergi pe teren (din partea administrației locale, vreau să spun). Dar există locuri în lume unde chiar nu poți să faci cercetare de teren, dacă ignori politica, dacă ignori oficialitățile locale, care vin și te împiedică să lucrezi. Am pățit asta și în Iran, și în Turcia, chiar și în Grecia e foarte greu. Dacă deranjezi, ajunge un telefon la poliția secretă și populația e informată să țină ușile închise: lumea se scuză, dar nu-ți mai răspunde la întrebări. Uneori, simt că sunt și presiuni politice de a mă înregimenta, de o parte sau de cealaltă, prin citate trunchiate din cărțile mele. Cum rezist? Cred că, pur și simplu, am devenit mai indiferent, nu mă mai supăr așa de tare, deși la început mă deranja. Știința caută adevărul și, dacă eu văd că e un adevăr care doare, pot să aleg să-l spun sau să nu-l spun, dacă îi pun într-o situație dificilă pe cei cu care am vorbit pe teren. Având speranța că va veni un timp când nu va mai exista frică și adevărul va putea fi spus fără să fii acuzat că faci propagandă. Grecia și Turcia, de exemplu, sunt dintre cele mai agresive țări din câte cunosc din acest punct de vedere. Chiar și în Siria, unde toată lumea e șocată de politica emigrării și de război, e mai ușor să faci cercetare decât în primele două țări enumerate mai sus. În România, chestiunile legate de unguri sau de țigani pot să devină mai sensibile, dar eu, până acum, nu am avut probleme, de câte ori am făcut cercetări aici. În rest, România e foarte deschisă și relaxată, cu cele 17-18 minorități etnice recunoscute, nu se compară cu Grecia sau cu Turcia.
Arhiva VLACH. Douăzeci de limbi și dialecte
- Forumul "România", pe care-l organizați anual la Viena, este o tribună de la care se fac cunoscute studiile cercetătorilor din toată lumea, legate de România. Acestea sunt editate în volume de mare ținută grafică, de către o editură berlineză și puse la dispoziția celor interesați. Din ce resort interior ați inițiat aceste demersuri?
- Îmi place România și îmi place să fac cercetări în țara dvs. Mereu găsesc lucruri interesante. De pildă, acum aș vrea să termin studiul nostru despre dialectul moților din Apuseni și să scriu un volum despre minoritățile ascunse în Ardeal, cu niște colegi la "Centrul de Studii Ardelenești". Și așa cum "Forumul România" de la Viena a fost o inițiativă personală, așa și cele mai multe cercetări le fac pe cont propriu și prin inițiativă proprie. Dar întotdeauna sunt oameni și asociații care mă ajută, oameni care au ca și mine aceeași pasiune pentru cercetarea de teren, pentru limbi pe cale de dispariție și pentru muzică.
- Ce proiecte aveți în momentul acesta pe agenda profesională?
- Cel mai mare vis al meu este realizarea unei arhive despre limbi și dialecte pe cale de dispariție, direcție în care lucrez deja de mulți ani și în care am avansat destul de mult împreună cu colegii mei. Arhiva, pe care am numit-o, într-un moment de inspirație și printr-o coincidență, "VLACH" (Vanishing Languages And Cultural Heritage) va conține peste douăzeci de limbi și dialecte, sute de ore de interviuri, transcrise în mod științific, și date despre situația limbilor în anumite regiuni. Acum, cursurile la universitățile unde predau și finalizarea cercetărilor făcute peste vară îmi ocupă mai tot timpul. Dar semestrul viitor cred că îmi iau liber. Noi, profesorii universitari, putem ca la fiecare trei ani să facem un semestru de cercetare. Am mai multe "șantiere" deschise și aș vrea să merg câte o săptămână peste tot.
Iubirea bate tot
- De unde aveți energie pentru toate aceste lucruri?
- Deși cei din jurul meu spun că sunt "hiperactiv", eu simt că mi-ar trebui și mai multă energie pentru toate lucrurile pe care le am de făcut. Și dacă n-aș dormi niciodată, tot nu aș avea timp destul. Fac totul cu iubire! Bucurie mai mare nu cred să existe, decât să faci un om să ți se dezvăluie, să te găzduiască în casa lui, să te așeze la masa lui, să-ți pună în palme istoria lui și a neamului său, să-ți cânte un cântec venit din inima lui, să îți ofere încredere și să te considere aproapele lui, chiar dacă tu vii de foarte departe. Să te facă să te simți ca în Rai - "raiul etnografului"! Și atunci, cum să nu vrei să scrii despre asta, cum să nu arăți în felul acesta că ești de partea lor, că îi înțelegi? Produsele cercetării mele de teren, cărți, articole, sunt ca un fel de declarație de dragoste și de prețuire pentru ei. Tristețea vine atunci când se pierde materialul, atunci când cercetarea nu ajunge să fie valorizată. Cum se pierde? De pildă, mi-a fost furată o valiză la București, în 2001, o valiză în care aveam înregistrările pe casete (că nu era aparatură digitală pe atunci) și filmările făcute într-un sat din Grecia. Și la Roma am pățit tot la fel. Iar la Sofia, a treia oară, când mi-au furat o geantă, am văzut și am strigat după hoț, și el mi-a adus-o înapoi, susținând că a încurcat bagajele. Dar după aceea, a venit același individ la mine și mi-a întins, spășit, și pașaportul, pe care-l subtilizase, nu știu cum. Probabil, i se făcuse milă de mine!
"Aaa! Dar tu ești de-al nostru!"
- Sunteți foarte cald, apropiat, luminos, de parcă ați fi plămădit din focul și pasiunea lumilor balcanice pe care le studiați. Care e identitatea dvs. sufletească? După atâtea "contaminări" cu alte culturi, mai sunteți încă un neamț sadea?
- Da, pașaportul arată că sunt german. Dar am renunțat să-mi mai definesc identitatea, tocmai pentru că mi se pare așa de atractiv să simți că aparții mai multor locuri: peste tot unde văd o etnie, un popor care mă impresionează prin cultura sa, aș vrea să îi aparțin, să devin și eu parte din el. Și nu e posibil, dar încerc să mă pătrund de spiritul lor. Rămâne până la urmă că eu sunt al drumurilor. Încerc mereu cu degetul mirajul acesta al călătoriei, al aventurii, al cunoașterii. Sunt multi-multi identitar. Cel mai mare compliment pe care ți-l pot face cei care te primesc în mijlocul lor ca să-i studiezi este să-ți spună: "Aaa, dar tu ești de-al nostru de-acuma!"! Mare bucurie în viața mea! De pildă, în vara aceasta, am ajuns din nou în niște așezări de meglenoromâni din Turcia - o "revenire în teren" după 15 ani. Pe atunci nu exista internetul, nu am mai ținut legătura cu ei, așa că am ajuns acolo cu ideea că, poate, voi recunoaște pe cineva dintre foștii mei informatori. Dar a fost ca o călătorie în timp, i-am găsit așa cum erau când am plecat de acolo, în 2000: la aceeași masă, în aceeași cafenea, de lângă geamie. Când i-am văzut, numele lor mi-au revenit brusc în minte, iar ei, mi-au zis de parcă ieri plecasem de la masa lor: "Tedi, țe fațî? Bun iesti? Cum e Maria?" (Maria, soția mea, adică). Și a fost foarte emoționant când mi-au spus: "Cartea pe care ai scris-o și pe care ne-ai trimis-o am pus-o lângă Coran!". (Ei au fost islamizați, dar își vorbesc încă limba străbunilor lor). Vă imaginați, am fost cu totul înduioșat: mai mare dovadă de prețuire din partea lor, nici că puteam să primesc! M-au considerat de-al lor! Când merg undeva, chiar și numele meu îl traduc mereu și mă bucur când mă duc în Rusia și mi se spune "Fiodor. Dacă îmi spune Thede, ca în Germania, înseamnă că mă aruncă înapoi, mă "rejectează", ca și cum ar spune "tu nu ești de-al nostru!" Sau când mi se spune "Tedi" în aromână, Tudor în românește, mă topesc de plăcere, mai ales că sunt căsătorit cu o aromâncă din România. Îmi place să vin aici, îmi place Bucureștiul vechi cu patină orientală - Hanul lui Manuc, Capșa - și nu sunt fan al megalomaniilor arhitecturale moderne.
Maria, pădurea și visele
- Sunteți tot timpul cu ochii pe agendă și pe ceas, mereu cu valiza la ușă, gata de plecare. Vă mai rămâne timp și pentru alte pasiuni?
- Călătoria pentru mine a devenit un stil de viață și, din fericire, cele mai multe călătorii nu le fac singur. Nu știu cine dintre noi călătorește mai mult, eu sau soția mea, Maria Bara, aromâncă de origine, dar călătoriile noastre împreună, sau clipele din aeroport, sau din gară, fac parte din fericirile noastre. Însă, momentele de răgaz, de multe ori, apar numai din cauza unui tren pierdut sau a unui zbor anulat. Îmi place muzica și, mai ales, îmi place să merg în pădure, să tac și să observ freamătul vieții din ea. Sunt pasionat de păsări, de plante, asta e o pasiune care vine din copilărie. Dar, în general, mă preocupă atât de multe lucruri în paralel, încât nu simt niciodată că e stresant ceea ce fac. Și, bineînțeles, timp pentru visuri este mereu.