ANCHETĂ: Cum luptăm cu urâtul lumii?

Redactia
ANA BLANDIANA

O noțiune cu margini nesigure

Când eram mică, întrebarea pe care o puneam cel mai des era "Da' de ce?" Cred că toți copiii întreabă așa, exasperându-și părinții, atunci când încearcă să înțeleagă ceea ce descoperă în lumea din jur. Apoi, încet-încet renunță - cum renunțaseră și părinții lor - să mai întrebe, ori pentru că nu reușesc să înțeleagă aproape nimic, ori pentru că li se pare că au înțeles totul. Eu n-am renunțat.
Împotrivirea la răul și urâtul din lume - care merg paralel și adesea se confundă, așa cum ve­chii greci în­­cercau să confunde bi­nele cu fru­mosul - a pornit în­totdeauna, în ceea ce mă privește, de la această în­­căpățânare de a afla "de ce este posibil? cum este po­­sibil? până un­de este po­si­bil?". Nu-i deloc si­gur că dacă în­țeleg pot să și înving, dar este sigur că dacă nu sunt în stare să înțeleg sunt în­vinsă di­nainte. Lupt, deci, nu închizând ochii, ci des­chi­zându-i larg, până încep să lăcrimeze.
Tot ce i se întâmplă Europei în această toamnă este, dincolo de motivațiile de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditație asupra ei în­săși, asupra condiției ei spirituale, acoperită, și aproa­pe pierdută din vedere, în umbra groasă a obsesiei in­te­reselor materiale. O gravă interogație asupra defi­niției ei. Este evident că în inevitabila ciocnire a ci­vi­lizațiilor, Europa pierde văzând cu ochii, nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credință. Și nu mă refer numai la credința în Dumnezeu, deși, evi­dent, și despre asta e vorba, ci, pur și simplu, la pu­terea de a crede în ceva. Încleștarea dintre unul care cre­de cu tărie în adevărul credinței sale, oricât de aberant ar fi acel adevăr, și unul care se îndoiește de adevărul idealurilor sale, oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului.
Ceea ce spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere și fermitate. Să ne amintim dezbaterile de acum câțiva ani, în urma cărora Uni­unea Europeană a optat să renunțe la sintagma "ră­dă­cinile creștine ale Europei", infirmându-și, astfel, pro­­­pria istorie și propria definiție culturală. Ni se va răs­punde că Europa crede în libertate. E adevărat. Dar libertatea este o noțiune cu margini nesigure, în sta­re să producă orice, dar nu și să scuze orice. Din ne­­fe­ri­cire, părinții democrației, când au scris Carta Drep­turilor Omului, au uitat să scrie și o Cartă a da­toriilor omului.
Îmi amintesc cât de impresionată am fost când l-am auzit pe Lech Walesa mărturisind că, după ce ani de zile, muncitorul care fusese a luptat pentru li­ber­­ta­te, a descoperit, devenit președinte, că de liber­tate răul profită mai mult decât binele. Și nu pot să mă împiedic să consider acest tip de concluzie expli­cația faptului că țările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experiența trau­matizantă a comu­nis­mului, sunt mai reticente, mai suspicioase și mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corec­titudine politică, învățată de decenii pe de rost, se în­tin­de, iresponsabilă, între egoism și naivitate. De­ce­niile de represiune sălbatic organizată și de savante și diabolice manipulări i-au învățat să caute și să desco­pere răul programat, oricât de înșelătoare i-ar fi apa­ren­țele.
Dar dincolo de argumentele convin­gă­toare ale programării refugiului ca invazie și dincoace de sus­piciune, - privind nesfâr­și­tele șiruri de oameni obo­siți, cu copiii ador­miți în brațe, mergând de-a lungul liniilor ferate ale unui continent străin - nu poți să nu fii sfâșiat de compasiune, iar obli­gația de a-i ajuta să nu devină o nevoie nu numai a lor, ci și a noas­tră, respectând astfel nu doar drep­tu­rile omului, ci și legea infinit mai veche și mai adâncă a iubirii aproa­pelui și chiar a întoar­cerii celuilalt obraz. Indiferent cine și indiferent în cât de vinovat scop a bătut gongul acestui exod, noi nu avem dreptul la in­diferență, nici față de această su­ferință omenească, nici față de expli­cațiile producerii ei. Pentru că aceste sute și sute de mii de oameni rătăciți pe drumurile lu­mii nu suferă doar de pierderea casei, de oboseală, de foame și de frig, ci și de manipulare, de îndoctrinare, de fanatizare, iar aceasta îi face și mai victime, de două ori victime. Și chiar dacă știm că a fi victimă nu e un certificat de bună purtare, ci rezultatul dramatic al unui raport de forțe niciodată nevinovate, știm și că nu avem dreptul să nu ne pese și că trebuie să gă­sim soluții, atât pentru salvarea lor, cât și pentru sal­varea noastră. În condiții mai mult sau mai puțin si­milare, Imperiul Bizantin și Imperiul Ro­man de Apus au plătit tribut popoarelor care lunecau spre ele, reu­șind să le oprească la frontiere și amânând astfel mersul implacabil al istoriei, cu câteva sute de ani. Dar tot cenzurându-ne istoria, am ajuns să nu o mai cu­noaștem.
Circulă pe internet un text în care sunt acuzată că nu mai res­pect drepturile omului și că am in­voluat dinspre democrație spre ex­tremism, pentru că am spus într-un interviu că, potrivit Cartei Drep­turilor Omu­lui, Europa ar trebui să primească pe toată lumea, dar dacă ar primi pe toată lumea, Eu­ropa s-ar dizolva în propriul ei demers și ar înceta să mai fie Eu­ropa. Ceea ce uită cei cărora o ase­menea aserțiune li se pare ex­tre­mistă, este că Europa este cea care a scris Carta Drep­turilor Omului și, în măsura în care Eu­ropa dispare, odată cu ea dispar și drepturile omu­lui.
Am citit undeva că în limba chineză, cuvântul criză este notat prin două semne: pericol și oportu­ni­ta­te. În cazul nostru, pericolul nu mai trebuie de­monstrat. Oportunitatea poate fi aceea de a ne obliga să ne gândim la propria noastră definiție, la propria noastră conștiință și la puterea noastră de a mai crede cu adevărat în ceva. Sau, cel puțin, în noi înșine.
La întrebarea "Formulei AS": "Cum luptați împo­tri­va urâtului lumii?", răspunsul meu este "Gân­dind".


ROMULUS RUSAN

"Fără curajul cunoașterii suntem dinainte învinși"


Poate o întâmplare miraculoasă - dar poate numai norocul - m-au ajutat să încep acest răs­puns. Ști­am ce anume urma să scriu, dar cuvintele pri­mei fraze refuzau să vină. Aparatul de radio rămăsese decuseară pe lungimea de undă a radioului Tri­ni­tas și, când am învârtit butonul să-l deschid (era du­minică, în timpul Liturghiei), vocea unui dia­con tocmai intona câteva versete din "Epistola că­tre Efeseni a Sfântului Apos­tol Pavel": "Îmbră­cați armura lui Dumnezeu, ca să pu­teți sta îm­po­triva uneltirilor diavolului - căci lupta noastră nu este împotriva cărnii și a sân­ge­lui (...), ci îm­po­triva Stăpânitorilor acestei lumi de întuneric, împotriva duhurilor răutății care tulbură stihiile cerești".
Uimit de actualitatea acestor cuvinte, într-o vreme ca a noastră, bulversată de ură, răzbunare și irațional, mi l-am imaginat pe bătrânul dar pu­ter­nicul Pavel predicând, cu precauție, dar fără teamă, în uriașul amfiteatru scobit în coastele Muntelui Plon, în fața a 25 000 de păgâni (cum socotea el toate națiile necre­ști­nate) și chemân­du-i, nu la violență, ci invitându-i să se apere cu "Sabia Duhului, care este cuvântul lui Dum­nezeu".
Dacă "Răul este atotputernic, dar Binele este etern" - așa cum avea, indirect, să-l confirme, peste secole, Kant pe Pavel, atunci care este astăzi calea cea mai simplă și directă de a "lupta cu urâtul lumii"?
Revenind la această întrebare, încerc să dau un răspuns de bun simț, căutând în adâncul ființei mele și sondând în experiența mea de viață devenită, vai, atât de lungă. Premisa răspunsului este că firea mea neconflictuală și încercările so­cia­le prin care am tre­cut nu s-au po­tri­vit niciodată între ele. A trebuit să rabd umi­lin­țe­le luptei de clasă, rateurile do­sa­relor de cadre, ava­tarurile "originii nesănătoase" și, în ulti­mele de­ce­nii, primiti­vis­mul cu care își ma­ni­festau li­ber­tatea "greșiții noștri", pe care trebuia "să-i iertăm", cu toate că în baza noilor interpretări ale drepturilor omului, iertarea seamănă mai mult cu o scuză.
Și - trăgând linia dedesubt - am înțeles că singura compensare a răului poate fi realizată, întâi, prin stră­dania de a-l descifra și de a le transmite și altora con­clu­zia. Teama de terorism (și, în general, de tot ce tul­bură normalitatea lumii) se spulberă în fața decriptării fenomenului și a transmiterii acestei descoperiri către cât mai mulți contemporani. Nu îți trebuie o filosofie specială ca să înțelegi că terorismul profită de lipsa de apărare a celor ce nu au o percepție activă a vieții pe care o trăiesc. Fanatismul de orice fel găsește o pradă sigură în mediile golite de orice fel de credință. A face pe cât mai mulți să înțeleagă că goli­ciu­nea sufletească duce la cea mai acu­tă vulnerabilitate este arma cea mai sigură împotriva "lumii de în­tuneric".
Cunoașterea istoriei este unul dintre modurile concrete de a te apăra. Îndemnurile la cunoașterea tre­cutului sunt atât de multe, încât au devenit banale. A retrăi istoria - cu bune și rele - ca "Poveste a nea­mu­lui nostru" (cum se intitula unul dintre manualele de clasă primară de pe vremuri) este rețeta sigură de a-ți întări atât mândria, cât și vigilența civică. Din păcate, Istoria - ca materie de studiu - a de­venit, sub presiu­nea pedagogilor de școală nouă, o disciplină plicti­coa­să, compusă din vorbe de lemn, care îi plictisesc și chiar dezgustă pe toți învățăceii, începând cu gim­na­ziștii și sfârșind cu doctoranzii. Acești tineri ne­vi­novați sunt, din păcate, mult deo­sebiți de efesenii pe care același Pavel îi vedea acum douăzeci și unu de se­cole ca "având mijlocul încins cu adevărul și îm­brăcați în platoșa dreptății". Deși am învățat ingine­ria și am devenit scriitor, în ultimele două decenii m-am lăsat transformat în paznic al istoriei recente, atât ca editor, cât și ca autor, dintr-o violentă dorință (o violență de astă dată benefică!) de a face să nu fie ui­ta­te întâmplările neștiute ale ge­ne­rației mele. Și nu voi înceta să spun tuturor că urâtul și răul din trecutul lu­mii trebuie, întâi, cunoscute, pentru a fi apoi înfrun­tate și înfrânte, ori de câte ori reapar în prezent. Fără acest curaj al cunoașterii, sun­tem dinainte fricoși și învinși.