Pe urmele Crăciunului românesc - Cu Moș Ajunul, la trei comunități ortodoxe din Occident

Cristian Curte
- Lumea largă s-a umplut de români plecați spre toate punctele cardinale, în căutarea pâinii care acasă lipsea. În puținul loc liber rămas în bagaje, au pus singurul lucru de preț, de care nu se puteau despărți: credința. Românii au plecat la muncă, în lume, luându-și biserica după ei. Nu se află loc în care să fi ajuns și unde să nu existe și o biserică ortodoxă. Găzduite în lăcașuri de împrumut sau construite din temelii, bisericile românilor plecați la muncă în lume au devenit comunități importante, admirate și respectate, care se pregătesc să întâmpine cu aceeași bucurie ca și rudele lor de acasă, sărbătoarea Nașterii lui Iisus. Trei "vestitori", trei episcopi ai unor mari comunități românești aflate în afara hotarelor țării, povestesc, în paginile revistei, despre cum așteaptă românii Crăciunul, departe de casa lor -

PS MACARIE DRĂGOI - episcopul românilor ortodocși din Europa de Nord
"Ce gheață din lume rezistă unui colind românesc?"


- Părinte Episcop Macarie, slujiți în țările nor­dice de aproape un deceniu. Cum e Crăciunul scan­dinav, față de Crăciunul românesc?

- E foarte diferit de cel cu care am fost binecu­vântat de Dumnezeu să cresc la poa­lele Munților Țibleș, în satul meu natal, Spermezeu, din județul Bistrița-Năsăud. Spun asta, nu doar prin prisma diferențelor culturale, ci și din perspectiva amintirilor mele, marcate de chipuri frumoase și luminoase, de tradițiile satului și de fervoarea anilor copilăriei. E fru­mos și în Scandinavia, însă amin­­tirile satului românesc poartă, cu cel care le duce, o altă lumină a trecutului și o altă povestire a viito­rului. Și în Scandinavia se vestește, prin cântări specifice, Nașterea Dom­­nului, însă sunt tare diferite de colindele noastre de acasă. Iar tra­di­țiile pe care le păstrează ei, din nefericire, nu sunt dublate de trăi­rea care există, încă, în spirituali­tatea ortodoxă. În nordul Europei, este marcat mai mult aspectul comercial al sărbătorii; se păstrează mesele comuniunii familiale, însă fără a-L mai include pe Dumnezeu și fără a se așeza la masa Cinei Celei de Taină a Liturghiei, așa cum ne adunăm noi, româ­nii, la Crăciun, în jurul altarului din biserică, oriunde ne-am afla.
Când am ajuns, acum aproape un deceniu în Scandinavia, le-am spus celor de acolo că mă simt ca un colindător plecat dintr-un colț de rai transilvan, pentru a purta Lumina lui Hristos. La Crăciun, este foarte întuneric în ținuturile scandina­ve, fiind iarna po­lară. Am observat că la ferestrele caselor era așezat un felinar. Întrebând ce semnifică acest obicei, local­nicii mi-au răspuns că este o tradiție veche, menită să-i ajute pe drumeți să afle drumul către casă, mai ales pe cei plecați pe mare. Atunci mi-a venit în minte o colindă de acasă, pe care o colindam în copilărie, des­pre aducerea Mântuitorului Hristos, în inima și în casa gazdelor colindate: "De ieși, gazdă, până-n prag,/ Să te colindăm cu drag,/ Intră, gazdă, iară-n casă,/ Și aprinde sfeșnicu-n masă,/ Că-ți intră Hristos în casă,/ Cu-un mănunchi de nintă creață,/ Să-i deie gazdei viață./ Nu colindăm pe colaci,/ Nouă gazdele ni-s dragi;/ Nu colindăm pe covrigi, / Ni-i drag cine șăde-aici."
Nu cred că există undeva, în România, vreo re­giune în care această perioadă din an, a praznicului Nașterii Domnului, să nu se sărbătorească, să nu îm­bra­­ce într-un chip minunat hainele luminoase ale tra­diției care îi ține la un loc pe români și care țese în a­min­tirile tuturor firescul copilăriei și al bucuriei sfinte.

- Oare răceala asta scandinavă, despre care vor­biți, "îngheață" și Crăciunul românilor de acolo, sau obiceiurile de-acasă le mai încălzesc sufletul?

- La prima vedere, s-ar zice că și românii și-au mai pierdut din căldura dragostei de acasă, viețuind cu scandinavii în aceste ținuturi umbroase și reci. Însă foarte mulți dintre cei care trec pragul bisericilor noas­tre de aici sunt uimiți și fericiți de căldura slujirii, de frumusețea colindelor și dulceața bucatelor de acasă. Scandinavii rămân surprinși de câtă dra­goste primesc din partea noastră, atunci când trec pragul bisericii, tră­iesc alături de noi căldura familiei unite și iubitoare. Uneori, îi simțim pe localnici reci și foarte reci, însă după ce îi cunoaștem, mai ales prin cei care s-au convertit la ortodoxie, înțelegem că sunt din fire mai distanți și mai cal­culați, marcați puternic de societa­tea de consum în care trăiesc. Cu toate astea, toți scandinavii care vin alături de noi în biserică se topesc pe loc. Li se citește emoția și bucuria pe față. În străfundul sufletului lor, ei nu-și pierd dragostea, le licărește din nou în pri­viri când intră în biserică. În parohiile noastre românești din Episcopia Euro­pei de Nord, la fel ca pretutindeni în dias­pora română, se păstrează costu­me­le populare pe care românii și le aduc de acasă, se joacă și se cântă cân­tecele vechi strămoșești, iar acum, de Crăciun, se colindă. Ce gheață din lume rezistă în fața unui colind românesc? Su­fletul nos­tru e mai fierbinte decât zăpezile nordului. Ră­ceala și indiferența străinătății nu ne pot atinge.

- Sfinția voastră vă aflați de Crăciun în mijlocul credincioșilor de aici?

- Totdeauna! În ziua praznicului Nașterii Dom­nului mă aflu în mijlocul credincioșilor, pe care îi păstoresc în Europa de Nord. Colind și acum împreună cu ei, așa cum colindam în co­pilărie. Am me­morat foarte multe colinde culese de la bă­trâni, pe care le duc cu bucurie pretutindeni, în bisericile unde slujesc, la ca­sele bolnavilor și însin­guraților pe care îi cer­cetez, i-am învățat și pe preoții și credincioșii mei din Scandinavia câteva colinde foarte vechi. În acest post al Cră­ciu­nului, am vizi­tat, aici, departe de țară, un bă­trân țintuit la pat, un intelectual sensibil, foarte rafinat, căruia i-am cântat colinde țibleșene. M-a ascultat cu lacrimi în ochi. La final, mulțumindu-mi, mi-a făcut cel mai frumos compliment: "Pă­rinte episcop, mă bucur nespus că nu v-ați pierdut puritatea copi­lă­riei!"

- Aveți un colind preferat, mai aproape de suflet?

- Îmi aduc aminte de o înmormântare de anul trecut, de la noi din sat, când mi-a răsunat limpede în minte și în inimă un colind din copilărie. Murise o ma­mă foarte tânără. A făcut infarct, chiar când își alăp­­ta bebelușul. Era fiica diacului de la strana bise­ricii. La înmormântare, durerea era atât de mare, încât nici preoții slujitori nu mai găseau cuvintele potrivite de mângâiere. Nici eu nu le-am găsit; am început să plâng alături de frații preoți, împreună cu cei îndu­re­rați. Mai mult s-au auzit suspinele părinților, ale soțu­lui și ale credincioșilor, decât psalmodierile slujito­rilor. Eu aveam pe piept engolpionul cu icoana Maicii Domnului Alăptătoarea. N-am putut spune atunci de­cât atât: "Iată, iubiții mei, port pe piept icoana Maicii Domnului Alăptătoarea, în care Maica Domnului Îl alăptează cu gingășie pe Pruncul Iisus, Hrănitorul făp­turii. De astăzi înainte, pe acest prunc îl va hrăni Mai­ca Domnului. Ea L-a alăptat pe Hristos și ne alăptează pe fiecare în parte, mai ales pe cei care sunt fără de mamă și fără de aju­tor." Mărturisesc că am trăit acele clipe sub ocrotirea blândă a Maicii Domnului, pe care o simțim întot­deauna și o simțim cu prisosință, mai ales acum, la praznicul Întrupării, când o vedem cu câtă grijă Îl poartă pe brațele Sale pe copilul Iisus și împreună cu El, ne poartă și pe noi. Și mi-am adus aminte de versurile colindului din copilărie, în care pruncul Hristos plânge, iar Preacurata îi spune: "Taci, Fiule, taci, dragule,/ Că Ție Maica Ți-a dat/ Două mere, două pere,/ Două țâțe dalbe a'mele./ Două mere roșioare,/ Rupte de la Sfântul Soare;/ Ți-a dat cheia Raiului,/ Scaunul județului, / Șuștarul botezului./ Cu șuștaru-i boteza,/ Cu scaunu-i judeca,/ Pe tăt omul îi chema,/ Pe tăt omul să-l slobozi,/ Să faci dreptate la toți."

PS IGNATIE MUREȘANUL - arhiereu-vicar al Episcopiei ortodoxe române din Spania și Portugalia
"O regăsire a identității"


- Preasfinția voastră, vine Crăciunul și am vrea să știm aici, acasă, în țară, dacă frații noștri plecați în străinătate mai trăiesc, încă, în nădejdea lui Dum­nezeu. Exilul îi apropie sau îi îndepărtează de cre­dință?

- Eu cred că îi apropie foarte mult. Sunt destui români de-ai noștri care, în țară fiind, aveau un mod de raportare față de asumarea valo­rilor Evangheliei și a viețuirii în Hris­tos, destul de ane­mic. Multe lucruri se fac la noi acasă în virtutea unei iner­ții. Există tra­diția, ești învăluit de ea, vine Cră­ciu­nul, inevitabil as­culți o colindă la te­levizor, încerci să fii un pic mai bun, plutește ceva în duh, în văzduh, în lumea aceasta, ceva din spiritul săr­­bătorii Crăciu­nu­lui. Venind în Occident, poate fiind mai mult cu ei în­șiși (nu nea­pă­rat la ananghie, asta cred că e o ge­ne­ra­lizare gre­șită), ei nu au decât o soluție: să se uite înspre cer... E drept că multe familii de români trăiesc extraordinar de greu aici, în străinătate, dar nu numai grijile și sără­cia, ci străinătatea în sine te amputează dintr-un mediu care îți este foarte familiar, un mediu care simți că este făcut pentru tine, este al tău. Din­tr-odată, te vezi cata­pultat în alt context cultural, într-o altă lume, complet diferită față de obișnuințele tale men­tale, sufletești, și de tot ce ține de tine, ca om. Și asta este o ruptură, e o dramă în sufletul fiecărui om, chiar dacă are asigurat confortul material. Așa se face că mulți dintre românii noștri descoperă bucuria cre­dinței când ajung în Occi­dent. Ei sunt ajutați și de parohiile de aici, care sunt foarte mici și te fac să te simți ca într-o familie. Nu te mai pierzi ca în România, într-o masă enormă de oameni, în care creștinii nu reușesc să schimbe unul cu celălalt două vorbe - fie­care vine la biserică, se roa­­gă, dar fără să intre în co­mu­­niune cu ceilalți, care vin și ei la slujbă. Or, aici, fiind comunități mici, cre­din­cioșii reușesc să se cu­noas­că mult mai bine, se adân­cește astfel apartenența la viața de parohie și au șansa de a deveni mai con­ști­enți de credința lor. Majo­ritatea celor care vin la bise­ri­că în Occident sunt tineri. Poate că unii dintre ei se vor întoarce în România, eu am nădejdea aceasta, și poa­te că vor fi fermentul cre­dinței în parohiile de acasă.

- Acasă, în România, Crăciunul este o sărbă­toa­re fierbinte. Occidentul este mai rece. Vor avea parte românii noștri de un Crăciun fericit?

- N-aș vrea neapărat să vă contrazic, însă nu peste tot în Occident maniera de a se raporta la sărbătoarea Crăciunului este una rece. De exemplu, acum, când vorbim, eu sunt în Irlanda. Pentru irlandezi, Crăciunul este una dintre cele mai mari sărbători - aș putea spu­ne, similară cu cea a Paștelui ortodox, implică o foarte mare căldură interioară. În primul rând, pentru ei este o sărbătoare care are un profund caracter familial; apoi, reprezintă o coeziune a tuturor celor care sunt împrăștiați. Până astăzi, încă, se mai menține această tradiție, ca de Crăciun, irlandezii, oriunde ar fi ei în lume, în America sau Australia, să încer­ce să se adune acasă. Și mai fac ceva! În ziua Naș­terii Domnului, întotdeauna, un irlan­dez se gândește și la cel amărât, care nu are ce să mănânce. Întotdeauna la masa de Cră­ciun există o farfurie goală și un scaun gol, care este al străinului care s-ar putea să vină, să intre în casă sau chiar să fie chemat pentru a mânca îm­preună. Acesta este însă cazul Irlandei, și nu trebuie să generalizăm. Eu umblu foarte mult prin Occident, văd foarte mul­­te aeroporturi, ora­șe, peste tot unde mă duc, vizitând comuni­tățile noastre, sunt uimit de explozia aceasta de lumini, luminițe puse oriunde, când se apropie Crăciunul. Nu contează cât de secu­lară ar fi țara respectivă, că nu-i interesează credința sau Hristos - peste tot vezi lu­mini în peri­oada aceasta. Și mă gândesc eu, ca epis­cop, ca unul care Îl slujesc pe Hristos: câți dintre cei care văd aceste lumini se gândesc că dorul acesta de lumină, de cât mai multă lumină, vine, de fapt, de la Lumina lui Hristos, care Se întrupează pentru noi în ziua de Crăciun? Cred că absolut nimeni.
Revenind la români: eu cred că noi trăim cu aceeași intensitate sărbătoarea Crăciunului, ca și cum am trăi-o acasă, în țară, fără să ne lăsăm contaminați de răceala care, într-adevăr, există în anumite zone sau țări occidentale. Mai concret: eu înțeleg sărbă­toarea Crăciunului, sărbătorile de iarnă, ca o profun­dă regăsire a identității noastre. De ce? Pentru că, simt eu, parcă ne-am reîntoarce, am reintra într-o matrice, într-o matcă ce ne aparținea dintotdeauna, însă nu reușeam să ne conectăm la ea pe tot parcursul anului. În perioada sărbătorilor, eu constat că există o implicare mai profundă, ca un fel de plonjare în duhul sărbătorilor, care retrezește în mintea și inima fiecărui român aflat departe de casă, imaginea sărbă­torilor, așa cum le trăiau ei în copilărie. Prin urmare, cred că o caracteristică generală, dar și profundă, în același timp, a sărbătorii Crăciunului, este că mulți dintre românii noștri se rebranșează la propria lor identitate și parcă trăiesc într-o manieră mult mai vie, în toată această perioadă a sărbătorilor de iarnă.

PS SILUAN ȘPAN - episcopul românilor ortodocși din Italia
"Românii se străduiesc să trăiască în credința lor"


- Preasfinția voastră, anul 2015 a fost aprig și agitat și se termină în violență, cu războiul din Siria și cu atentate teroriste în mai multe colțuri ale lumii. Răul pare că năvălește peste noi din toate părțile. Cum poți să-l oprești, ca să te bucuri de lumina Cră­ciunului?

- Eu cred că niciun creștin nu poate să facă și, aș zice, nu are voie să facă abstracție de suferința lumii. Deci, nu se pune problema de a ține deoparte, de a ne izola într-un fel, de durerea lumii, pentru că durerea lumii ne privește pe toți. Unul din lucrurile pe care le aduce Întrupa­rea lui Dumnezeu este acela că pune temei felului autentic de a-ți trăi umanitatea, de a trăi cu con­știința că eu aparțin întregii firi omenești și întreaga fire omeneas­că petrece în mine. Toți sunt, până la urmă, în inima mea, de aceea bucuria sau necazul, suferin­țele tuturor mă privesc personal. E o durere duioasă, la gândul că atâția oameni pe lumea aceasta, nu nu­mai creștini, au ne­voie de iu­bire, de iertare, chiar și atunci când aceste simțăminte sunt mu­tilate, malfor­mate sau desfigurate în ei. De aceea, evenimente ca cele care s-au întâmplat recent, la Paris, nu pot să rămână în urma noastră. Noi nu numai că îi purtăm în rugăciune pe cei care au pierit într-un mod atât de tragic și de neașteptat, de o moarte năprasnică, dar îi purtăm în rugăciune și pe aceia care suferă de pe urma lor, mai ales, copiii... Noi nu suntem chemați să facem judecăți de valoare, noi ne gândim la durerea omului, indiferent de identitatea lui, ba chiar ne pare rău că semeni de-ai noștri pot să devină, săracii, tero­riști, să ajungă într-o situație în care să creadă că fac un bine dacă se sinucid, ucigând cât mai mulți oameni în jurul lor. Pentru creștini, e foarte dure­ros și foarte înfrico­șă­tor că omul poate să decadă atât de mult. Și dacă aces­te nenorociri vin aproape de bucuria Nașterii Domnului, ele nu fac decât să crească în inimile noas­tre rugăciunea, iar părerea noastră de rău să se trans­forme într-o rugăciune compătimitoare, pe care o înăl­țăm Fiului lui Dumnezeu și o încre­dințăm Maicii Sale Preacurate, pururea rugă­toare.

- Preasfințite părinte, spre deosebire de Româ­nia, Occidentul pare să scapete în credință, pare mai rece, mai secularizat. Îi influențează și pe români? Vă întreb fiindcă suntem în prag de Crăciun...

- Starea omului care petrece în lumea aceasta depinde mult de contextul în care petrece, iar contex­tul Italiei e deosebit de al altor țări. Eu, de exemplu, înainte să vin aici, am petrecut 10 ani în Franța, și-mi dau seama că Italia este una dintre cele mai puțin secularizate țări din­tre societățile Europei Occiden­tale. Pentru că numărul sfinților care s-au proslă­vit aici, începând cu Sfin­ții Apos­toli Petru și Pavel, care au murit martiric la Roma, apoi cu atâtea milioane de sfinți mucenici, ierarhi și cuvioși, presărați prin toată peninsula, face ca pământul acesta și poporul care trăiește pe aceste meleaguri să fie, totuși, cre­dincios, iar societatea în care tră­ieș­te el să fie mai puțin secula­rizată decât alte societăți. Asta nu în­seam­nă că este o societate profund creștină, dar înseamnă că, totuși, creștinul care vrea să-și trăiască credința în această societate nu întâmpină o rezistență atât de puternică din par­tea ei, ca în alte țări. Avem exem­plul femeilor din România, care îngrijesc bătrâni sau chiar copii în familiile ita­liene. Mai ales în ce-i pri­vește pe bătrâni, se creează o legătură strânsă, și pe fondul aces­ta, al cre­dinței, pentru că per­soa­nele mai în vârstă sunt mai cre­din­cioase, mai aproape de Dumnezeu și vor să se roage. De multe ori, am întâlnit cazuri când românca noastră ortodoxă îi citește în italiană, bătrâ­nului sau bătrânei pe care o îngrijește, din cartea de rugăciuni, pentru că ei, fiind în vârstă, nu pot să-și citească sin­guri. După aceea, românca își citește și rugă­ciu­nile ei ortodoxe, Psalmii sau rugăciunile de seară sau de dimineață. Și cum românii postesc, ajung să postească, de multe ori, și italienii, nu­mai ca să-și poată păs­tra alături român­cele care-i îngrijesc de atâta timp.
Și să știți că, uneori, societatea ne influ­en­țează negativ, dar se poate să ne și stimu­leze credința. Românii care sunt în Italia și pe care-i vedem noi frec­ven­tând biserica, cupluri tinere, care vin să-și bo­teze copiii, încearcă să trăiască în credința ortodoxă. Desigur că lumea în care ei trăiesc petrece pe alte frec­ven­țe și are alte priorități și urmărește alte finalități. În mă­sura în care nu trăiești autentic și nu ai bine lămurite și bine stabilite principiile credinței tale, se poa­te să te lași influențat de menta­li­tatea lumii în care trăiești.